Stiri »

1 decembrie 2019 – 18:56 | Comentariile sunt închise pentru Hai cu noi nr. 70 noiembrie 201996 views

Share000

Citeste mai multe »
evenimente
Social - Filantropice
Sănătate pentru toți
Zâmbiţi cu noi
Editorial
Home » Articole

90 de zile şi nopţi în Grădina Maicii Domnului – peregrin de Athos

Submitted by on 14 ianuarie 2014 – 20:08No Comment | 657 views

Iată-mă din nou în Ouranopolis – “Oraşul Cerului” cu o noapte înaintea îmbarcării la Athos. Anul trecut aceeaşi noapte plină de nelinişti şi vise lucide mă despărţea de ceea ce urma să fie o lună şi jumătate de căutări şi pelegrinări la Sfântul Munte, “patria celestă” a atâtori monahi căutători de isihie şi mântuire sufletească. Atunci păşeam în total necunoscut, anul acesta deşi în parte îmi este familiar Muntele, ştiu că sub har – deşi încerci un soi de senzaţie de intimitate greu de evocat (“Dumnezeu este mai aproape de noi decât propria venă jugulară” ), oricât te-ai pregăti şi planifica nu poţi trăi decât ‘în-surprins’ şi experiind o stare perpetuă de nou, de înnoire.

AthosSenzaţia de cufundare într-un izvor mereu proaspăt; căci acesta e şocul iniţiatic pe care îl resimţi când păşeşti pentru prima dată la Sfântul Munte – experienţa nemediată a Duhului Sfânt, pe care – dacă civilizaţia n-a reuşit să facă din tine un tip grobian şi insensibil – o percepi ca pe o adiere ce-ţi mângâie deopotrivă obrazul şi fiinţa ta adâncă; înţelegi acum de ce i se mai spune si Mângâietorul. Şi dacă mânâgie, de ce ‘şoc iniţiatic’?! Pentru că iţi revelează brusc un nivel existenţial faţă de care … dormeai. Te mută pe altă frecvenţă şi te deschide ontologic. Are un ‘vibe’ cu totul aparte! Remarci cum ţi se schimbă paradigma, cum pe nesimţite vechiul pământ îţi alunecă de sub picioare. N-aş zice că te trezeşti instantaneu – deşi unora li s-o fi întâmplat – dar că simţi o anume adiere, un suflu tainic, şi începi să îţi dai seama că dormi, că visezi. Şi trezirea o conştientizezi şi începi să ţi-o explici apoi treptat în decursul câtorva zile. Asta-i, ai păşit într-un “nou-tărâm”, expect to unexpectable!

O lună şi jumătate  în faţă de revederi de locuri şi peisaje absolut mirobolante, de suflete ce mi-au devenit dragi prin bunătatea şi ospitalitatea cu care m-au primit şi prin căutările spirituale pe care le împărtăşim – şi de care mi-a fost atât de dor, dar şi de aventură şi de necunoscut! Tot atât am stat şi prima dată. De fapt a “cronometra” (precis) timpul aici e un fel de a zice, căci ca şi în cazul “spaţiului” se petrece aceeaşi conversie de la fizic la metafizic, aceeaşi trans-mutare: Sfântul Munte, prin harul cu care este investit, trece dimensiunile spaţio-temporale sub alte legi şi alt prag de conştiinţă. (Realitatate utopică-ucronică).

În sfârşit 7 dimineaţa, ne îmbarcăm pe Aghia Ana. Vasul spintecă apele de cleştar ale Egeei, pescăruşi ce se hrănesc din zbor din mâinile ce ţin întinse peste balustrade biscuiţi ori bucăţele de pâine. Atmosferă pestriţă: turişti, pelerini, călugări, câţiva muncitori adunaţi laolaltă. În faţă zvelt, maiestuos, ridicându-se direct din mare până la 2000 de metri, vârful Athon!… Cine ajunge până acolo poate trăi şi pătrunde în chip privilegiat, liniştea duhului; acolo chiar te simţi ca în cer, dar s-ar putea să nu fi pregătit pentru asta…

Uite şi primele arsanale ce vestesc mânăstirile cuibărite printre steiurile dogorite de soare. Adevărate cetăţi, cu ziduri înalte de apărare şi porţi ferecate în ghinturi metalice – pe vremuri asediate de piraţi şi invazii păgâne – adăpostind şi azi altfel de bogăţii: moaşte de sfinţi, icoane făcătoare de minuni, vaste biblioteci cu vechi manuscrise, dar mai ales sufletele rugătoare ale monahilor.

Vasul a început să acosteze în dreptul faimoaselor mânăstiri, lume care urcă şi coboară. Mânăstirea Sfântul Pantelimon sau Rusikonul cum mai este cunoscută cu turlele sale verzi – unde la slujbe se cântă nu după stilul psaltic bizantin, ci după felul slav, la fel ca în biserica rusă. Îmi amintesc cum Radu, tovarăşul meu de anul trecut, a fost profund impresionat de acest stil de cântări, mult mai cald şi mai emoţional decât cel folosit îndeobşte în Athos! În parenteză fie spus, multă vreme i-am înţepat egou-ul spunându-i că în realitate a fost impresionat de repetarea frecventă a numelui său, “Radost” în rusă însemnând “bucurie”; “Bucură-te!” fiind cuvântul care se repetă cel mai des când se citeşte un acatist.

Tot aici sunt însă şi moara şi chilia unde s-a vieţuit Sfântul Siluan Athonitul, considerat de multă lume ultimul mare sfânt de la Athos! Un lucru pot mărturisi cu mâna pe inimă: o singură dată am mai trăit ceva asemănător – deşi unora s-ar putea să nu le placă comparaţia – la un alt Munte Sfânt, de data aceasta în India, la Arunchala; locul unde a vieţuit Ramana Maharishi: îmi amintesc cum, ajuns acolo, dintr-o dată mi s-au stins toate grijile şi frământările, cum o mare pace s-a aşternut peste fiinţa mea. Tot aşa şi aici. O prezenţă liniştită, ce parcă îşi extindea pacea până la capătul universului. Nimic spectaculos, nimic cu iz “extatic”, doar linişte sufletească fără margini şi o senzaţie de simplitate; ştiu că mi-a venit să exclam la un moment întocmai ca unul din apostoli odinioară: – Haide să ridicăm trei colibe aici! Şi pariez că tovarăşul meu de drum nu s-ar fi arătat cu nimic mirat, căci şi el era cuprins şi-şi odihnea fiinţa în aceeaşi “eternă pace”.

Deşi nevizibile Sfântul a lăsat aici urme adânci – căci asta presupune prezenţa autentică a sfinţeniei: metamorfoza întru divin a întregii creaţii, de ceea ce de altfel întregul Munte se bucură: transfigurare! Un aspect pentru care merită să vizitezi aceste locuri, chiar şi să nu fi atras de viaţa spirituală de aici, sunt încântătoarele peisaje! Doar că, nu îţi încântă ochiul doar frumuseţea fizică, ci percepi în mod insesizabil şi harul ce transfigurează! Transfigurează natura – aşa cum presimţi şi vezi la noi în minunatele plaiuri presărate cu mânăstiri şi schituri din nordul Moldovei şi Bucovina -, transfigurează chipurile oamenilor ce vieţuiesc aici, multora dintre ei redându-le înfăţişare de copii: cazul bătrânului-copil monah din faţa noastră, îmbrăcat într-o salopetă decolorată până la cenuşiu de soare, care vinde turiştilor de pe vas cruciuliţe, metanii şi alte sfinte gablonţuri în care se recunoaşte priceperea unor mâini harnice.

Vasul îşi continuă croaziera în timp ce ochii mei cercetează potecile montane pe care le-am bătut în pelerinajul de anul trecut. Observ cum se trezeşte în mine ritmul zilelor în care străbăteam muntele de la o mânăstire la alta, minunându-mă de splendoarea locurilor ce-mi ieşeau în cale şi bucurându-mi inima de numele sacru al lui Hristos, alternând cu nopţile lungi de rugăciune prin mânăstirile şi schiturile pe unde poposeam. Acest ritm în care intri vrei nu vrei pe perioada şederii la Sfântul Munte, îl simt cum pulsează din nou în mine. Primele zile, până te obişnuieşti e într-adevăr dificil. Condiţia de pelerin la Sfântul Munte presupune îmbrăţişarea unui anume program şi stil de viaţă: trezirea în fiecare noapte între 2 şi 4 – în anumite mănăstiri programul e mai blând în altele mai draconic – şi participarea la slujbele de noapte ce culminează spre dimineaţă cu liturghia, micul dejun. Imediat după împachetăm şi o luăm la picior pe poteci de piatră – ce aduc cu cărarea magică din Vrăjitorul din Oz – spre următoarea mânăstire; cu tot cu popasuri şi în funcţie de ţinta aleasă, se ajunge de obicei spre după-masă, taman la cea de-a doua masă a zilei – două sunt de toate şi se mănâncă împreună cu întreaga comunitate în aşa numitele “trapeze”, în deplină tăcere în timp ce un călugăr citeşte rugăciuni cu glas tare. În jurul orelor 5 sau 6 p.m. are loc o altă slujbă de vreo două ore în care spre final sunt venerate şi sfintele moaşte aflate în biserica respectivă. Pe la 9 cel târziu 10 seara cazi frânt pe patul tău. Ai nevoie de ceva odihnă căci la două ore după miezul nopţii clopotele anunţă  din nou slujbe şi rugăciune de obşte. Sâmbată noapte sau de sărbători rugăciunea curge în biserică aproape fără întrerupere. Acest ritm punctat cu post şi privegheri, orientarea continuă spre Dumnezeu, liturghia la care participi în fiecare zi, împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, produc în scurtă vreme o scoatere din cele lumeşti, o schimbare a stării de conştiinţă, metanoia aşa cum i se spune tehnic.

Mount_Athos_by_cod_gabriel_36E incredibilă această transformare ce are loc când se trece de la planul teoretic efectiv la practică: ca modalitate de dezvoltare personală şi actualizare-de-sine, altfel spus ca “tehnologii de activare a potenţialului uman” în mare vogă azi în Occident, spiritualitatea noastră răsăriteană dă dovadă de un redutabil arsenal: luată şi doar privegherea în sine, îmbinată cu starea de prezenţă vie şi rugăciunea – ca exerciţiu spiritual, deschide spre zone din inconştient încă neexplorate şi activează dimensiuni nebănuite ale fiinţei noastre. …Cu toate acestea, creşterea urmărită are în vedere saltul calitativ de la cele umane la cele divine, de la energiile create spre cele increate, altfel spus îndumnezeirea omului.

Îmi amintesc de primul contact cu sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni aici la Muntele Athos! S-a întâmplat la Mânăstirea Iviron. A fost mai întâi o jumătate de noapte în care eu am stat vrăjit în faţa unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul. Poate pare total nebuneşte  şi îmi asum ceea ce spun, icoana avea prezenţă. Mi-a vorbit într-un fel care n-are nicio legatură cu vocile noastre interioare pe care toţi le auzim la un moment dat, mi-a vorbit plin de blândeţe şi dragoste, şi am simiţit efectiv cum mă mângâie. Mi-a vorbit  în limbajul iubirii pe care numai Dumnezeu şi Sfinţii lui îl ştiu… Până atunci n-am ştiut ce e aceea o icoană făcătoare de minuni, aveam respectul cuvenit faţă de icoane, dar nu mă confruntasem cu “fenomenul” acesta. A doua zi aflu că icoana respectivă se numeşte Portăriţa şi e renumită aici la Athos şi nu numai, fiind considerată una din cele mai sfinte icoane ale ortodoxiei. Iar când am fost invitaţi în paraclisul dintr-o absidă laterală a bisericii, unde fără exagerare erau sute de sfinte moaşte, după ce m-am închinat şi m-am rugat, când am ieşit, corpul şi mintea îmi erau altele. Eram transformat, parcă ieşisem de la terapie intensivă! Efectiv am simţit cum trupul în fiecare părticică a lui îmi este străbătut de energii şi raze benefice, în fiecare celulă  simţeam un ‘bâzâit’ plăcut, o vibraţie ce ‘detoxifică’ şi vindecă; mintea era şi ea curată de gânduri şi griji, psihicul relaxat, întreaga fiinţă îmi era invadată de o stare de bine ca după o doză zdravănă de endorfine. Că oamenii spun că se vindecă de cancer sau de alte maladii în preajma celor sfinte, nu mă mai miră!

Uite şi cuibul de heruvimi – Simonos Petras, cea mai spectaculoasă mânăstire ca aşezare: e o cetăţuie plasată în vârful unei stânci ce-ţi taie respiraţia, ce descinde direct din valurile translucide ale mării; de zidurile ei stau agăţate scări cu trepte înguste şi lungi balcoane exterioare pe care atunci când umbli eşti cuprins de beţia zborului şi de vertij. E cunoscută şi ca mânăstirea de ‘harvardişti’, căci se spune că sunt strânşi mulţi intelectuali cu studii înalte aici. Cântările psaltice sună tare bine şi sunt renumite, psalţii par şi ei a fi bine şcoliţi. În strane un monah chinez, cu mustăţi prelunge şi barbă ascuţită şi nu foarte deasă, prototipul maestrului oriental din filmele cu karatişti ‘zburători’. Pare greu de asimilat imaginea asiaticului îmbrăcat în straie de călugăr – în aceeaşi categorie a perplexului cu cei doi negri ori a uriaşului roşcovan scandinav, călugări şi ei ortodocşi pe care i-am reperat prin mânăstirile athonite.

Când mă gândesc însă la unele mode de transculturalitate – care au început să devină “trendy” chiar şi în spaţiul nostru românesc -, în care occidentali însetaţi de căutări şi experienţe spirituale pleacă spre populaţiile tribale din jungla Amazonului pentru a găsi şi gusta din arborele-înţelepciunii şi cunoaşterii-de-sine întruchipat de labirintica liană Ayahuasca  ori să se afunde, conduşi de incantaţiile unui şaman, în lumi  intermediare, viziuni psihedelice şi extaze psilocybe; sau la acei temerari care  părăsesc civilizaţia pentru a se refugia la picioarele unui guru – ori ale vreunui mistic excentric – într-un ashram de această dată undeva pe maluriule Gangelui ori în vreo mânăstire uitată de lume prin povârnişurile aproape de cer ale Himalayiei – ei bine, privind din această perspectivă nu mai pare atât de senzaţională imaginea unui călugăr de culoare ori asiatic ce a venit să deprindă rugăciunea inimii în ascunzişurile Sfântului Munte şi să îşi găsească mântuirea în duhul sapienţial al ortodoxiei! Să descopere, aşa cum se spune în limbajul inţiaţilor, pomul vieţii.

Fluxul de amintiri se deschide din ce în ce mai mult pe măsură ce alte locuri mi se perindă prin faţă în timp ce vasul îşi urmează neabătut drumul său de ape. În faţă, cu fruntea cufundată într-un nor,  Athonul! Mitologiile locale decriptează acel nor care se abate des asupra vârfului Athosului – când altfel atât cât cuprinde privirera nu există nici urmă de norişor pe întreg regatul lui Uranus – ca fiind însuşi Duhul Sfânt.

În curând vom acosta în arsana la Sfântul Pavel. Pe dreapta la câteva sute de metri, o scobitură în munte adăposteşte chilia unde a locuit pentru o perioadă părintele Sofronie Saharov, discipol de-al Sfântului Siluan şi părintele duhovnicesc al lui Rafail Noica de la noi.

De aici de la Mânăstirea Sfântul Pavel, nu mai există drum lat pe care să ruleze maşinile 4×4 – Toyota şi Mitsubishi, caprele negre ale Athosului – ci doar poteci înguste de munte, unde pasul pelerinului se amestecă cu urmele de copite ale mularilor încărcaţi de poveri. De abia pe partea cealaltă a muntelui, începând cu marele schit-mânăstire de români de la Prodromu, reîncep drumurile de maşini. Până acolo, între pietrele tăioase şi tăcute ale muntelui şi direct sub văpaia soarelui se desfăşoară ascetică, de o sălbatică frumuseţe, partea cea mai sihastră a muntelui. Schituri tot mai mărunte cu doar câţiva călugări în ele, peşteri şi grote unde s-au nevoit sfinţi vestiţi ori dintre cei neştiuţi – şi unde pentru câteva ceasuri te poţi feri de căldură adapostit de pereţii concavi ce par înzestraţi cu misterioşi ochi şi urechi, şi cu care dacă şti a grăi în limba lor secretă,  afli povestea şi primeşti din suflul celor ce s-au nevoit aici -, anahoreţi ascunşi vederii de stânci arse de soare ori vieţuind prin bordeie săpate în pământ în proximitatea izvoarelor – aşa cum mi-a dat Maica Domnului să mă întâlnesc hai-hui şi fără de veste cu unul dintre ei, să petrec câteva zile alături de el şi să gust din indicibila şi minunata viaţă a vagabondului spiritual: pustnicul cu pricina fiind nici mai mult nici mai puţin decât fost prieten din vremea liceului, amic de rocăreală, vocal de trupă de “metale”…

Continuând potecile aride de piatră, străjuite ici colo de tufe de spini şi cactuşi, ajungi în Karulia; ceea ce se traduce prin “scripete”. Căci pe un versant imens de stâncă ce stă să se prăvălească direct în mare, stau retraşi o “specie” aparte de anahoreţi, cei care au întrerupt orice contact cu semenii, dedicându-se exclusiv rugăciunii şi unirii cu Dumnezeu şi la grotele ori minusculele adăposturi de piatră, în care se ascund de arşiţa soarelui şi de ochiul curios al rarului pelerin ce se aventurează prin aceste părţi, este imposibil de ajuns. Când si când, călugării din celelalte chilii trimit provizii spre viziunele lor suspendate, prin nişte coşuri ce travesrsează abisul trase de un sistem de sârme şi scripeţi. Oare inima mea deja ştia de pe acum ceea ce aveam să trăiesc în această nouă descindere aghioritică, când adăstând câteva ceasuri în dreptul versantului de piatră, şi începând să înşir mărgăritarele de lână ale metaniilor în ritmul rugăciunii, am simţit cum deodată rugăciunea mea prinde aripi şi avânt, cum este luată pe sus de o altă rugăciune, mult mai puternică şi mai vie, mai experimentată, şi aşa smulsă ca de o pasăre de pradă este dusă spre un văzduh şi nişte înălţimi de ale căror existenţă nu  avusem habar.

Privirile îmi sunt acaparate pentru câteva momente în exclusivitate de Athon, vârful străjer al Grădinii Maicii Domnului. Locul-fără-de loc unde, cu exact un an în urmă, într-un timp-fără-de-timp, mi-a fost dat – un alt cadou nemeritat – să mă cufund în marea-de-linişte a muntelui. Genune primordială în care contemplaţia tuturor asceţilor şi rugătorilor aghioriţi a săpat, ca nişte carii fără odihnă, văi fără de capăt şi abisuri de isihie. Un soi de vid împăcat în sine, o linişte tainică a începuturilor şi sfârşiturilor, din care parcă toate răsar şi toate se absorb. Acolo, pe Athon, la  6500 de picioare deasupra mării, cumva cu senzaţia de întredeschidere spre împărăţia-cerului, extras din robotirea şi zgomotul de fond al civilizaţiei, atins de duhul rugăciunii ce împresoară şi animă nevăzut întregul Munte, am trăit în răstimp, preţ de câteva zile, cât am rămas suspendat deasupra lumii, acea linişte cred, pe care o caută ‘smintiţii’ ce părăsesc ‘viaţa’ şi se retrag aici pentru a afla o altă viaţă mai tainică şi care în jargonul sfinţilor se numeşte: isihie! O linişte şi o pace pe care îndrăznesc să le numesc – mărturisesc! –  alfa şi omega!… Pe care, atunci când din nou asaltat de tumultul patimilor şi de norul de tăuni al grijilor de care ca prin minune ai fost cumva ferit o vreme, o pierzi, o dulce şi dureroasă tânjire continuă să o caute şi să-i atingă cu tandră însufleţire amintirea ce persistă

Căpitanul anunţă prin difuzor următoarea oprire. Trezit din visarea cu ochii deschişi, mă pregătesc să cobor; să păşesc în frumuseţea Athosului ce-ţi mişcă sufletul şi să mă las iarăşi furat de farmecul său, ce menţine trezvia.

athos2Desigur nu totul e lumină şi voie bună aici! Prin grădină stă la pândă şi “vrăjmaşul”  – ca să folosesc din nou un cuvânt de-al locului, ce-ţi tulbură tihna şi te confruntă cu propriile limite. Tura asta a fost însă vorba de partea luminoasă a muntelui şi nu de “întâlnirea cu umbrele”… Povestile mânăstireşti pe această temă le las pentru un viitor episod.

În ceea ce mă priveşte, ca om relativ umblat,  însetat de apa-vie şi căutător de reală tămăduire şi schimbare – regăsire –  a fiinţei noastre, de la metodele cele mai recente ale psihologiei şi psihoterapiilor sistemice şi transpersonale şi până la modalităţile specifice de vindecare tradiţionale, Muntele Athos ocupă pe harta mea un loc cu totul aparte; de aceea revin aici, şi tot din acest motiv nu mă sfiesc să-l numesc la rândul meu: Sfântul Munte! Iar faptul că tradiţia în care m-am născut oferă lumii astfel de locuri minunate, mă bucură şi mă umple de o neasemuită putere.

 Ovidiu Jumanca

ShareShare on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Tags: , , , , , , , , , , ,