Apărarea sfintelor icoane la Sfântul Atanasie „El este unicul Fiu, chipul întru totul asemena Tatălui“
Parte din imageria verbală şi din simbolismul biblic se regăsesc în tradiţia creştină, sub formă de cuvinte şi imagini, care formează atât programul iconografic al Bisericii, cât mai ales, elemente constitutive ale slujirii liturgice.
Odată cu Constantin cel Mare însă, lăcaşul de cult a căpătat o semnificaţie independentă şi a fost privit ca atare. Din această perioadă începe să fie evidentă concepţia creştină despre lăcaşul de cult cristalizată în fapt încă din epoca apostolică. Biserica, prin atributul fundamental de lăcaş de cult era prin excelenţă un spaţiu sacru, fapt ce se deduce din sfinţirea altarului prin ungerea cu Sfântul Mir, şi din clădirea ei pe mormintele martirilor. Ea devine casa lui Dumnezeu, locul unde harul divin este prezent şi se revarsă în întreaga lume, pentru ca întreaga lume să devină Biserică. Sfinţenia ei se deduce din Apărarea sfintelor icoane la Sfântul Atanasie canoanele ce-i reglementează construcţia, din ritualul de consacrare, din slujbele ce se săvârşesc în interiorul ei, între care cea mai importantă este Jertfa – Sfânta Euharistie.
Timp de veacuri, Biserica a fost creatoarea şi purtătoarea actului de cultură, şi cum teologia domină aproape toate domeniile existenţei, credinţa aparţinea tuturor, orientând planul existenţial uman spre unicul orizont autentic al vieţii: mântuirea. Arta exprimă credinţa, cu alte cuvinte, Revelaţia adusă în Biserică redefinind ontologic făptura umană prin generarea în plan intim a unei alte percepţii asupra lumii. Din acest punct de vedere, cultura poartă pecetea inconfundabilă a eclesialului manifestat sensibil. Dar, semnificaţia icoanei, a mesajului ei transmis în eternitate nu depinde de o cultură, fie ea eclesială, ci de trăirea autentic creştină în comuniune, în Sfânta Biserică. „Numai aspectul artistic şi istorico-bisericesc al imaginii ţine de cultură“, aspectele profunde devoalează credinţa, deoarece Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos aduce după sine Răscumpărarea noastră.
Chenoza Mântuitorului ne arată chiar ceva mai mult: „faptul că smerenia nu-i un simplu atribut moral al firii omeneşti”. Smerenia e dumnezeiască, dragostea însăşi implică smerenia. Cele mai înalte culmi ale smereniei, atât cât putem noi vedea, au fost arătate nouă cu fapta de Mântuitorul. Şi „Dumnezeu Se ascunde în smerenie” şi „dă har celor smeriţi” (Iacob 4.6), adică Se descoperă celor ce îi răspund cu o mişcare simplă, dar intimă şi hotărâtă, a inimii şi a faptei spre dragostea către El şi către oameni. Iar unde nu este smerenie, acolo nu este nici Dumnezeu.
Dar, ne putem pune întrebarea: pentru ce a binevoit Dumnezeu toate acestea? Pentru ce ne-a dat atâta libertate încât să îi putem spune „Nu”? Singurul răspuns care se poate da este acesta: din nespusa şi necuprinsa Sa iubire, căci „mare este iubirea. Este binele cel dintâi şi prin excelenţă dintre toate cele bune, ca una ce uneşte prin sine pe Dumnezeu şi pe oameni în jurul celui ce o are şi ca una ce face pe Făcătorul oamenilor să Se arate ca om, prin asemănarea deplină a celui îndumnezeit cu Dumnezeu prin binele care devine propriu omului atât cât este cu putinţă lui”.
Absoluta transcendenţă şi unicitatea divină ajung, în opinia lui Arie, să facă imposibilă dogma treimică, deoarece Chipul nu putea să reveleze plinătatea tainei lui Dumnezeu, întrucât Iisus nu poate fi de o fiinţă cu Tatăl. Astfel Arie se dovedea tributar vechii noţiuni greceşti a imaginii, concepută ca inferioară faţă de model. Patriarhul Alexandriei nu putea să nu răspundă provocării, prin activitatea energică a lui Atanasie, diaconul său. Pentru Atanasie, proprietatea esenţială a Cuvântului în dumnezeirea Sa veşnică, asemenea cu cea a Tatălui, este de a constitui chipul desăvârşit al Tatălui: „Fiind Născutul cel bun din Cel bun şi Fiul Lui adevărat, este Puterea şi înţelepciunea şi Cuvântul Tatălui, nefiind acestea prin împărtăşire, nici adăugându-I-se acestea din afară… ci este înţelepciunea de Sine, Puterea de Sine proprie a Tatălui, Lumina de Sine, Adevărul de Sine, Dreptatea de Sine, Virtutea de Sine şi pecetea şi strălucirea şi chipul şi, pe scurt, rodul atotdesăvârşit al Tatălui şi unicul Fiu, chipul întocmai al Tatălui?”.
Reluând cuvintele lui Iisus, „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30) şi „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”, Atanasie, credincios învăţăturilor primului Sinod de la Niceea, va arăta că Fiul poartă în El plinătatea fiinţei însăşi a Tatălui: „Fiul este întru Tatăl, cum se cuvine să cugetăm, fiindcă tot ce este Fiul este propriu fiinţei Tatălui, ca strălucirea din lumină şi ca râul din izvor, încât cel ce vede pe Fiul vede ceea ce e propriu Tatălui, precum e în strălucire soarele şi în cuvânt mintea şi în râu izvorul.
Astfel, cel ce vede pe Fiul vede ceea ce e propriu fiinţei Tatălui şi înţelege că Tatăl este în Fiul căci Fiul fiind chipul şi dumnezeirea Tatălui, urmează că Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul”.
Fiul este chipul lui Dumnezeu, fiind El însuşi Dumnezeu. Tatăl Cel desăvârşit nu poate avea decât un chip desăvârşit. Fiul nu este doar asemenea lui Dumnezeu, ci este Dumnezeu însuşi. Iată de ce, pentru ca noi să-L putem cunoaşte pe Dumnezeu Cel nevăzut, Cuvântul, chipul Său deofiinţă, S-a făcut văzut: „Căci El S-a întrupat ca noi să fim îndumnezeiţi, El S-a arătat pe Sine prin trup, ca noi să primim cunoştinţa Tatălui, El a răbdat ocara de la oameni ca noi să moştenim nestricăciunea”.
Mai mult, Cuvântul ni-L arată pe Tatăl al Cărui chip desăvârşit este, şi Se face trup pentru a rezidi în om „existenţa după chip”. Dacă Fiul nu ar fi chipul desăvârşit al Tatălui, atunci Mântuirea nu ar mai fi avut loc. Chipul este antiteza absolută a idolului, este anti-idolul prin excelenţă: „Nu era cu putinţă altuia să prefacă stricăciosul în nestricăcios decât numai Mântuitorului, Care a făcut şi la început toate din cele ce nu sunt. De asemenea, nu era cu putinţă altuia să rezidească în om existenţa după chipul lui Dumnezeu decât Chipului Tatălui. Şi nu era cu putinţă altuia să facă prin înviere pe muritor nemuritor, decât Celui ce era însăşi Viaţa, adică Domnul nostru Iisus Hristos. Şi nu putea învăţa despre Tatăl şi nu va surpa credinţa în idoli decât Cârmuitorul Care a orânduit toate şi e singur Fiul Unul Născut şi adevărat al Tatălui”.
Sfântul Atanasie compară bucăţile noastre de lemn pe care, cu ajutorul picturii, îl facem prezent pe cel înfăţişat, cu transformarea omului devenit icoană cu ajutorul desăvârşitei Icoane a Tatălui venită în trup: „Când un chip înscris în lemn e şters de petele din afară, este nevoie să vină din nou cel al căruia este chipul, ca să poată fi înnoit chipul în materia aceea. Pentru că materia în care s-a înscris chipul nu e aruncată prin ştergerea lui, ci chipul se întipăreşte din nou în ea. La fel şi Preasfântul Fiu al Tatălui, Cel ce e chipul Tatălui, a venit în locul nostru, ca să înnoiască pe omul făcut după chipul Lui şi să afle pe cel pierdut, prin iertarea păcatelor, precum zice El însuşi în Evanghelie: «Am venit să aflu şi să mântuiesc pe cel pierdut»”.
Astfel, pentru Sfântul Atanasie, nu există nicio discrepanţă între Chip şi modelul Său, ci dimpotrivă, o profundă legătură, deoarece Chipul (Cuvântul) este deofiinţă cu Modelul (Tatăl). Acest fapt are trei urmări: prin Întrupare, nu numai că Fiul, Chip Strălucitor al Tatălui, ne deschide calea către Tatăl, ci vine El însuşi pentru a-i mântui pe oameni şi a rezidi „existenţa după chip”, proiectând astfel în mod luminos ţelul
misiunii pastoral-creştine dintotodeauna.
Tocmai acest detaliu conferă perenitate acestei misiuni, deoarece „atitudinea Bisericii faţă de icoană rămâne neschimbată, căci ea decurge din Întruparea Mântuitorului”.
Icoana este un eveniment eclesial prin excelenţă, darul lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici pentru ochiul şi sufletul uman. Acest tip particular de exprimare artistică atinge altitudinea proprie icoanei cu o singură condiţie: recunoaşterea de către Sfânta Biserică a adecvării doctrinare, a reflexiei sale în plan dogmatic. Doar în această ultimă instanţă, de consfinţire autentică a relaţiei sale cu Arhetipul, icoana capătă atât încărcătura harică a sfinţeniei, cât şi atributele singurei creaţii omeneşti de acest gen care nu implică idolatria. Îndeosebi, „credinţa în puterea miraculoasă a icoanelor explică, în mare parte, dezvoltarea extraordinară pe care a luat-o cultul icoanelor în Răsărit şi ataşamentul profund al maselor de credincioşi faţă de ele”.
Pr. Cristinel Vasile Anăstăsoaiei
0
0
0Tags: Apărarea sfintelor icoane la Sfântul Atanasie „El este unicul Fiu, Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, chipul întru totul asemena Tatălui“, Dumnezeu, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu
