Hai cu noi nr. 81, octombrie 2020

Când s-au deschis porţile închisorilor, Bărăganul ne-a întins braţele părinteşti. A început exilul. Dacă stăpânirea nu are la dispoziţia ei Siberia, a găsit ceva asemănător, în golul acesta imens, lângă bălţile Dunării.

Toată primăvara şi vara anului 1956 am lucrat la grădina de zarzavat. Munca dura de la ora şase dimineaţa la ora şase seara, cu o întrerupere de un ceas la prânz. Ba, în perioada de vârf se lucra de la răsăritul soarelui până la apus. Cu 100 g pâine, o cafea de 250 g şi 25 g de marmeladă trebuia să lucrezi până la ora unu. Să fi vrut să cumperi o bucată de pâine, dar nu o găseai, orice preţ ai fi oferit.

Iar Bărăganul era plin de pâine şi pe Dunăre curgea puhoi de şlepuri încărcate cu pâinea ţării, parcă a spus un cronicar: “Săracă ţară bogată!”… E ceasul când aurul şi pâinea pleacă spre flămânzii lumii, iar pe Dunăre vin corăbiile cu burţile goale să încarce cenuşa de la vetrele româneşti.

Şi totuşi, peste ape şi peste păduri pluteşte Duhul lui Dumnezeu.

(Pr. Dimitrie Bejan, Satul blestemat)

Exilaţii

În 1951 ţăranii din Banat, de pe graniţa cu Iugoslavia, au fost ridicaţi noaptea, cu forţa, de la casele lor şi aduşi cu pază puternică pe Bărăgan, unde au primit un petic de pământ şi “libertatea” de a se descurca cum pot. Ordinul venea de la Moscova, unde politica mareşalului Tito de scoatere a Iugoslaviei de sub influenţa sovietică producea mari îngrijorări. De aceea trebuiau luate măsuri împotriva tuturor celor suspectaţi de legături cu titoiştii, primii vizaţi fiind ţăranii din satele bănăţene de frontieră. Când situaţia politică externă s-a detensionat, exilaţilor li s-a îngăduit – începând cu 1955-1956 – să se întoarcă la gospodăriile din Banat, în casele lor de lut şi stuf de pe Bărăgan urmau să locuiască deţinuţii politici, trimişi aici, după ani grei de închisoare, cu domiciliu forţat.
Părintele Calciu în exil la Viişoara
În mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 1 ani de detenţie şi adus direct la Viişoara, lângă comuna Mărculeşti-Slobozia, un sat de exilaţi bănăţeni, cu casele zidite din lut, cu curţi frumoase, pomi roditori în grădini şi străzi largi bine îngrijite, deşi când ploua, pământul se muia şi se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi.
Acolo fusese un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan. Bănăţenii arestaţi şi deşertaţi pe acel câmp s-au văzut sul cerul liber fără nici un adăpost, cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi ş fără nici un fel de posibilitate de a supravieţui. Erau păziţi de ostaşi, ca nu cumva să intre în pădurea din apropiere şi să dispară. O situaţie de neînchipuit, fără acoperiş, fără closete, fără nimic altceva decât ceea ce putuseră să ia din casă în momentul când maşinile Securităţii i-au ridicat şi i-au dus în Bărăgan.
Şi-au săpat bordeie în pământ, pe care nu au avut cu ce să le acopere. Întindeau saci deasupra, cearceafuri, fiecare ce avea fixând colţurile cu bolovani de pământ. Au venit ploile mari, s-au umplut gropile de apă, unii bătrâni şi chiar copii au murit înecaţi. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure, să adune crengi pentru foc şi chiar să taie lemne pentru a-şi acoperi bordeiele. Au fos obligaţi să meargă la o gospodărie de stat să lucreze la canalele de irigaţie, la vii, la construcţia de grajduri, ceea ce a fost o mare binecuvântare, pentru că inginerul-şef le dădea în schimbul muncii câte un car de paie de orez, ca să-şi acopere mai bine bordeiele. Anul următor au început să-şi construiască din pământ casele. Le acopereau cu paie de orez, care luceau în bătaia soarelui şi aşa a apărut un sat de exilaţi cu un aer rustic şi tradiţional amintind de satele româneşti din timpul năvălirilor barbare.
În 1963, când am fost eliberat, o parte din bănăţeni primiseră dreptul de a se întoarce în satele lor şi casele lor din Viişoara rămăseseră pustii.

“Parohia de la Viişoara”

“Gospodăria”
Am ajuns acolo noaptea târziu. Jandarmul m-a întrebat dacă mai ştiu pe cineva, un prieten la care să pot dormi câteva nopţi, până îmi voi curăţa casa pe care mi-o va repartiza. Nu cunoşteam pe nimeni. Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau l-aş fi cunoscut, ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe oricine.
Avea o căsuţă din lut şi o cameră. Pereţii erau acoperiţi cu icoane şi când a deschis uşa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înţeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. Mi-a dat să mănânc ceva şi după o scurtă rugăciune m-am culcat. Am stat cu părintele câteva zile, până ce mi s-a repartizat o casă. Erau multe pustiite, după plecarea exilaţilor.
Ca printr-o tristeţe a firii, la scurtă vreme după ce ocupantul casei pleca, se decojeau pereţii, iarba creştea pe poteca ce ducea de la stradă la uşa casei, o singurătate copleşitoare respira întreaga locuinţă. În afara părintelui, şi oamenii din sat m-au ajutat. Cred că şi fără prezenţa părintelui m-ar fi ajutat, dar atunci am simţit că prezenţa lui mi-a adus un plus de simpatie din partea lor. Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa acolo unde căzuse lutul şi varul, alţii mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând, de la un vecin am primit paiele, peste care am pus un ţol dăruit ca să nu dorm pe scândură.
Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleată de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz şi o icoană de la Părintele Constantin. De 15 ani nu fusesem aşa de bogat şi de liber. De la casele unde erau familii mi-a venit mâncare. A doua zi m-au luat la ferma de stat să muncesc, pentru a obţine paiele cu care să-mi dreg acoperişul. M-am simţit stăpân pe casă, pe mine, pe tot ceea ce era în casa mea şi toate lucrurile erau binecuvântate de părintele Constantin: nimic nu era blestemat, ca la închisoare.

La biserică
„Să vii duminică la biserică!”, mi-a spus părintele, despărţindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie şi cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină şi cu frică, aşa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu. Văzusem biserica. O clădire de lut, ca oricare altă casă din sat, dar cu o mică turlă şi cu un clopot. Duminică dimineaţa glasul subţire al clopotului a răsunat peste sat. Era luna mai, pomii erau în floare, aerul era răcoros şi pur, iar clopotul suna vesel, fără a mai trece printre zăbrelele celulei şi prin obloanele de lemn. Acum era un clopot liber, un sunet liber şi o ureche liberă care îl recepta.
Interiorul bisericii era sărac şi foarte sever, aproape o biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastra dinspre miazăzi şi părintele slujea luminat de această aură. M-am aşezat la strană, alături de cântăreţi şi de ceilalţi credincioşi care cântau.
La sfârşit părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, ştiam că orice mişcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas. Însă Părintele vorbea cu o dragoste şi o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual şi de o iubire pentru tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău şi cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna.
În felul acesta zilele noastre de exil în satul Viişoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape douăzeci de ani.
(Pr. Calciu în Un mare mărturisitor creştin, Părintele Constantin Sârbu)

“Parohia” de la Răchitoasa – Satul nou

Pe măsură ce curg lunile şi anii, satul nostru se populează şi din şase câţi eram la început, peste doi ani vom fi o sută cincizeci de inşi. Valul vieţii, pentru credinţă şi pentru atitudini, ne-a adunat din cele patru zări, ca mai apoi să ne împrăştie spre alte zări. Dar am trăit aici, în satul nou, am muncit, am suferit şi n-am uitat pricinile ce ne-au adus acolo. Între noi a fost multă iubire creştină. Şi noi ştim că dragostea biruie totul…

Bisericuţa dintre răzoare
Când autorităţile s-au milostivit şi au permis bănăţenilor să-şi ridice biserică, dându-le temen de zidire două zile, preotul Tarcea cu creştinii ortodocşi au ridicat la repezeală un fel de magazie, înaltă de doi metri, lungă de zece şi lată de patru şi acoperită direct cu stuf. Apoi, de Ziua Crucii, au sfinţit-o şi acestei magazii i s-a zis biserică.
Aici ne adunam, aici ne închinam, aici ne întăream sufleteşte. Totdeauna rugăciunea a fost mângâiere şi sprijin. Cu atât mai mult pentru noi, care în lume nu aveam niciun sprijin. Tot reazemul nostru era Hristos.
Niciodată n-am trăit clipe de profundă îmbăiere sufletească aşa cum le-am avut în bisericuţa dintre răzoare. Numai primele veacuri creştine au cunoscut perfecta comuniune sufletească de rugăciune, în catacombe sau în locuri ferite de primejdii şi decapitări şi apoi în temniţele noastre din a doua parte a secolului douăzeci.
În procesul nostru din 1959 tuturor ni s-a adus această gravă acuzaţie: că trăiam creştinismul în umbra bisericuţei noastre. Eram toţi una, cu un cuget şi o inimă. Autoritatea a sesizat perfect unde ne era reazemul: lângă inima lui Hristos. Dacă nu acceptam răstignirea, ne prăbuşeam lamentabil. Mai târziu, după 1962, când a venit ispita cea mare, cu vânturări sufleteşti şi procese de conştiinţă ce nu s-au mai văzut în graniţele româneşti nicicând, noi toţi cei din satul nou am rămas tari pe poziţie, lângă Iisus şi aşa, cu fruntea sus, am ieşit la lumină.
(Pr. Dimitrie Bejan, Satul blestemat)

Fata Bărăganului

Pe Andrei Mihalache l-am cunoscut în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca, pe Volga superioară, în vara anului 1947. Foarte corect, foarte muncitor, moral. La întoarcerea în ţară a intrat în acelaşi lot cu mine în puşcărie. Afară l-a aşteptat Mia, soţia lui. În 1955 a fost trimis pe Bărăgan, în satul nou. Mia l-a urmat aici, făcând treburile gospodăreşti. În anul următor Mia a născut o fetiţă, Irina. În aceeaşi zi, soţia inginerului Miereanu a născut un băiat, Grigore. Aşa a venit pe lume prima pereche de copii în exil.
Au trecut lunile în zbor şi copiii s-au făcut de un an. Irina – vioaie, zvârlugă. Fata Bărăganului – cum am botezat-o noi – începe să spună “tată” şi” mamă”. Trece din braţe în braţe şi nu cred să fi fost copil mai iubit pe lume decât ea. Dar cel ce-şi petrece ore întregi cu Irina este Grigore Caraza. Pe el îl cunoaşte, de el se ataşează, pe dânsul îl strigă cu glas de rândunică: “Go-go-lea!”. Şi odată ridicată în braţele lui, începe repede şi tare să-i povestească ceva ce numai el înţelege. Grigore este înalt şi Irina capătă alte perspective în braţele lui. Cu perişorul arămiu, cu ochi albaştri de ametist, mereu în aer şi lumină, când împlineşte doi ani e năltuţă şi guralivă ca o caţă. Întreabă despre toate şi povesteşte despre flori şi puişori.
Dar Irina duce lipsă de societatea copiilor. Să se joace numai cu oameni mari e destul de plicticos. Când nimeni n-o observă, fuge în fermă. Acolo sunt câţiva copii. Încearcă să se joace cu ei, dar copiii o privesc cu răceală. Şi Irina n-are de unde să priceapă de ce. Speranţele ei rămân tot la Gogolea. El se copilăreşte şi-i ţine companie la jocuri.
Într-o zi, părintele Medrea îi dă Irinei un fluier mic. Fetiţa suflă în el şi e încântată de sunetele stridente pe care le scoate. Se duce acasă şi-i cântă la urechi mamei sale.
– Mia – zic eu – vine un pericol şi mai mare. Părintele Medrea s-a hotărât să-i confecţioneze o tobă!
– Bădiţă, e fina dumitale; luaţi-o acolo la dumneavoastră şi daţi-i tobe şi fluiere, chiar şi trâmbiţa lui Mihail Arhanghelul, să scoale din groapă până şi pe morţii cei din veac adormiţi! Că mie îmi vuieşte capul de fluier, iar Andrei mi-a zis că de mâine se culcă pe o masă la cantină. Ia-o mata pe Irina şi creşte-o cum ştii!
Şi-am luat-o, nu de tot. Părintele Medrea i-a făcut o tobă de toată frumuseţea. I-a legat-o peste umeri cu două cureluşe şi punându-i în mână două ciocănele de lemn, a instruit-o cum se bate toba. Ba, în glumă, i-a făcut şi un fluieraş de răchită. Şi acum, ţin’-te sat!
După câteva repetiţii în interior, socotind că reprezentaţia e gata, i-a dat drumul pe uliţă. Să te ţii defilare! Cu guriţa fluiera şi cu mânuţele bătea toba amarnic. Au ieşit şi miliţienii să vadă ce-i asta.
Încântată de spectacolul dat, Irina s-a întors spre casă. A intrat în pas de paradă. Uşa era întredeschisă. Mămica, în pat, culcată. Doctorul la picioarele ei. În leagăn, un copil. Andrei, în picioare, cu mâna Miei în mâna sa. Amândoi râdeau fericiţi. Mia născuse un băiat, pe Dragoş, în marşul de tobă şi fluier al Irinei.
Şi satana iar ne-a cernut prin sită deasă…
Când, într-o primăvară tulbure, la Zarca am dat mâna cu Grigore Caraza, înalt, slab, nemâncat, iar vântul fluiera prin plămânii lui – m-a întrebat:
– Părinte, unde-o fi Irina?!…
În vocea lui “Gogole” e plâns amar pentru toată obida ce a căzut, nemiloasă, pe capetele nevinovaţilor copii. Andrei taie la stuf, iar Mia, cu doi copii mici de mână, se luptă cu fiarele apocalipsului. Doamne, Doamne, unde eşti? Caută de sus spre Irina, spre Dragoş şi spre toţi copiii necăjiţilor. Binecuvintează-i, Doamne, ca să crească mari, pentru ziua de mâine!

Grigore Caraza, bunul nostru prieten, al tuturor. Mereu senin şi bine dispus. Intrase copil în puşcărie. Suporta eroic boala contractată aici (TBC), îndurând excepţional de frumos greutăţile de iad ale Zarcăi. Unde eşti, dragul nostru Gogolea?… (Pr. Dimitrie Bejan)

Vernisaj la Răchitoasa

Între noi a venit şi pictorul Vasile Hudici. Slab, pierdut şi îmbătrânit. A fost angajat la fermă, cu patru sute de lei pe lună -zugrăveşte. Când se dă dispoziţie, mai scrie în culori şi câte o lozincă.
– Eu, părinte, îmi zice, aş vrea să nu pierd vremea cu zugrăveala şi cu lozincile. Dar ce să mănânc? I-am scris lui Corneliu Baba. Tace ca pământul! Şi eu, la fel ca dânsul, am făcut şcoală în Italia, Grecia şi Constantinopol. Amândoi am ajuns profesori la Şcoala de Arte Frumoase. Apoi eu am intrat la puşcărie şi la Aiud am vopsit căruţe, iar aici o fac pe zugravul. Baba face portrete şi se plimbă peste hotare. Eu ce să fac? Soţia stă paralizată la Cluj. Trebuie să câştig bani ca să-i trimit acolo. De unde? Cine îmi comandă mie un tablou?
– Încearcă, bădie Vasile, şi pictează – când ai o oră liberă – salcia aceea rămasă deasupra Dunării. Cine ştie, poate iese ceva!
Şi pictorul Hudici a început să creioneze, să mâzgălească câte ceva din soare, de pe Dunăre şi din lunci. Într-o zi, când ieşim de la biserică, ne spune:
– Haideţi la mine! Facem vernisajul expoziţiei pictorului Vasile Hudici!
Toţi, curioşi şi încântaţi, am intrat la el. Pe trei pereţi, înrămate, vreo patruzeci de tablouri. Era Dunărea noastră, cu luncile şi bălţile, pescarii şi pelicanii, iar pe maluri, sălciile bătute de valuri. În mijloc, casa lui şi în perspectivă, câteva cocioabe din satul blestemat. Toate tablourile i s-au cumpărat în câteva zile. Au trecut pe acolo şi câţiva străini şi-au cumpărat un tablou. Peste o lună de zile Hudici a primit o notificare de la Ministerul Artelor, prin care i se aducea la cunoştinţă că tabloul a fost trimis la o expoziţie de artă românească la Moscova…
Ei, dar lumea nu te lasă să trăieşti nici aşa, cu durerile şi cu lipsurile tale. De aceea bădia Vasile, cu traista pe umeri, a intrat pe poarta lagărului de la Culme. Către Crăciun va tăia stuf în Deltă, ca să adune sub pleoape păsări şi păpuriş pentru expoziţia de mâine.
(Pr. Dimitrie Bejan, Satul blestemat)

Copiii exilaţilor
Odată cu vara începe vacanţa şcolarilor. În 1958 a fost o năvală de copii, de la şapte ani şi până la studenţie. Să-l vadă pe “tăticu” şi să trăiască câteva zile în anturajul lui. Copiii aceştia sunt cuminţi, foarte cuminţi, sunt trişti şi rar înfloreşte un zâmbet pe feţele lor.  Copiii aceştia sunt serioşi, prea serioşi pentru vârsta lor. Sunt copii care n-au ştiut şi n-au avut parte de copilărie zburdalnică şi însorită. A venit peste capul lor furtuna şi-au crescut în lipsuri. Oriunde au fost bruscaţi. Şcoala i-a nedreptăţit, iar societatea i-a robit, i-a ostracizat,  ba chiar i-a urât. Erau copiii unor deţinuţi politici.
Aceşti copii ascultă ce li se spune la şcoală sau la diferite spectacole şi adunări obligatorii. Când vin în contact cu noi, aud multe lucruri, cu alte interpretări despre lume şi viaţă. Simt, cu inima lor bună, că tăticul are dreptate, că numai părinţii lor ştiu şi le spun adevărul. Că la şcoală trebuie să răspundă ca la carte pentru o notă, pentru pâinea de mâine. Trec prin grele crize de gândire.
Aici însă, pe Bărăgan, lângă tăticu, e linişte şi mare încredere. Copiii pun întrebări şi inimile lor cresc ca pâinile calde. Feţele lor se îmbujorează, sufletele descătuşate cântă şi freamătă ca o pădure tânără. Au găsit drumul. Au şi ei un ideal în viaţă. E mai nobil şi mai măreţ să trăieşti pentru binele şi fericirea altora, pentru neamul tău, decât numai să mulţumeşti instinctele primare. Copiii noştri sunt în stare de sacrificiu, asemeni nouă. Poate că vor fi mai buni decât noi.
(Pr. Dimitrie Bejan, Satul blestemat)

Scrisoare din Bărăgan
Ion Florescu, învăţător (răspuns la o scrisoare de la fetiţa mea, Cocuţa)

Copila mea! Copila mea!

Scrisoarea ta m-a mângâiat,

M-a bucurat când am primit-o,

M-a întristat când am citit-o.

M-am bucurat aşa cum scrii,

Că vrei şi tu aici să vii.

Să vii la mine-n Bărăgan,

Unde stau pustnic an de an.

Să mă cunoşti… eu nu mai cred,

În fiecare zi mă pierd.

Mă cheamă-ntr-una un glas mut

Şi sunt de nerecunoscut.

Nu vreau să vezi cum trăiesc eu,

Copilul meu… sufletul meu.

Trecură ani şi ani de-atunci,

De când sălbatice porunci

Adus-au jale-n cas’ la noi,

Răpindu-mă de lângă voi.

La mâini cu lanţuri m-au legat

Şi m-au bătut şi m-au scuipat,

La munci prin lagăre m-au dus

Şi, socotind că nu-i de-ajuns,

Văzând în mine un duşman,

M-au aruncat în Bărăgan.

Când amintirile mă frâng

Fetiţa mea, într-una plâng

Şi fericire-ţi cer mereu,

În rugi fierbinţi, lui Dumnezeu.

La darul meu, să prind aş vrea

Durere din durerea mea.

Văpăi de foc, simţiri adânci,

Ce ard şi pietrele pe stânci.

Sunt prea sărac în bucurii,

Sunt un om mort printre cei vii,

Mă-nvinse zile cu poveri

Şi-atâtea triste primăveri.

îmi arde sufletul meu tot,

Aş vrea să uit, dar n-am să pot,

Mânuţa ce m-a mângâiat

În noaptea când m-au arestat.

Nici cizma care te-a lovit

Când lângă mine ai venit,

Trăgând de lanţuri şi plângând

Şi mâna tatii sărutând.

Şi cizma te lovea mereu,

Copilul meu, sufletul meu.

Mă chinuie un gând amar:

Ce pot să-ţi fac de-aici ca dar?

Îţi trimit dorul răvăşit

Şi lacrimi fără de sfârşit:

Nepreţuitul talisman

Din Bărăgan, din Bărăgan.

Ani mulţi cer Domnului să-ţi dea,

Copila mea, copila mea…

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin

Tags: BĂRĂGANUL sau pământul exilaţilor, Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fericiti cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu