Stiri »

1 decembrie 2019 – 18:56 | Comentariile sunt închise pentru Hai cu noi nr. 70 noiembrie 201930 views

Share000

Citeste mai multe »
evenimente
Social - Filantropice
Sănătate pentru toți
Zâmbiţi cu noi
Editorial
Home » Articole, Cateheză

Bucuria Învierii Domnului. Semnificaţie

Submitted by on 26 aprilie 2019 – 6:11No Comment | 38 views

Bucuria Învierii Domnului. Semnificaţie

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin. Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştele.
Paştele este o sărbătoare religioasă anuală cu semnificaţii diferite, întâlnită în creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice.
Bucuria Învierii Domnului. SemnificaţiePaștele este sărbătoarea cea mai sfântă din – calendarul creștin, urmată de Crăciun. Este suficient să amintim ca şi argumente cele unsprezece arătări (apariţii) ale Domnului Iisus Hristos cu Trupul înviat – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre ucenici (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului de către autorităţile politico-religioase ale Ierusalimului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte şi mărturisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii şi a învăţăturii creştine de către Apostoli etc.

Pentru noi însă, creştinii practicanţi, argumentele Învierii pălesc în importanţă în faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.

Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă dovadă a divinităţii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).
Al doilea adevăr fundamental descoperit în istorie de Învierea Domnului este cel mărturisit de noi în articolele ultime ale Simbolului credinţei: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Această făgăduinţă divină, de îndeplinirea căreia trebuie să fim siguri, ne face să cântăm în noaptea de Paşti plini de entuziasm: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Canonul Învierii). Şi bucuria noastră este pe deplin justificată, fiindcă înviind Hristos ne dă şi nouă siguranţa învierii. De ce? Pentru că Domnul n-a făcut nimic de la Întrupare până la Înălţare decât pentru noi şi pentru mântuirea noastră, aşa cum am amintit mai sus. Învierea Domnului ne aduce, astfel, darul dumnezeiesc al nemuririi. Ne dovedeşte Domnul că prin Învierea Sa moartea nu e definitivă şi veşnică. Nu ea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Dacă până la Învierea lui Hristos moartea era privită ca o catastrofă inevitabilă şi absurdă – şi din perspectiva ei, la fel de absurdă părea în cele din urmă şi viaţa – după Înviere, moartea devine, prin urmare, o „mare trecere” aşa cum o numea poetul filosof Lucian Blaga. Devine, deci, o scară spre viaţa veşnică. Învierea lui Hristos ne echilibrează existenţa, gândirea, speranţa, comuniunea cu cei dragi, punând în ambele talere ale balanţei destinul nostru, viaţa aici şi dincolo. De aceea, Apostolul Pavel întreba retoric şi plin de bucurie: „unde-ţi este moarte boldul?” (I Corinteni 15, 55).

Iar al treilea adevăr revelat nouă de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ţine de însăşi viaţa fiecăruia dintre noi. Această viaţă capătă un sens înalt, căci, fiind veşnică impune răspundere pentru modul în care o trăim aici pe pământ. Cu siguranţă, nu putem trăi la întâmplare şi cu indiferenţă faţă de valorile religios-morale creştine, când ştim că suntem nemuritori. Dacă întâlnirea ucenicilor cu Hristos cel înviat le-a dat încredinţarea că cele predicate de El cât timp fusese cu ei, constituie adevăruri dumnezeieşti şi trebuie propovăduite chiar cu preţul vieţii, şi noi, de asemenea, se cuvine să ţinem cu convingere învăţăturile Bisericii noastre strămoşeşti ca pe adevărul în care trebuie să credem, calea pe care trebuie s-o urmăm şi viaţa pe care trebuie s-o trăim.

Astfel, Învierea Domnului devine temeiul fundamental al vieţii morale, al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, al faptelor bune. Este esenţial „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru înviere”, aşa cum cântăm în noaptea de Paşti, mai ales în zilele noastre, când sărbătoarea Învierii Domnului este acceptată şi asimilată şi de societatea civilă românească, dar, din nefericire, numai într-un sens cu totul străin de cel creştin, chiar peiorativ. Acum, când am ajuns chiar la penibilul de „a sărbători”, de a ne pregăti cu mult efort şi cheltuială, neştiind pentru ce. Nu trebuie, prin urmare, să „nădăjduim în Hristos numai pentru viaţa aceasta”, pentru că „suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Corinteni 15, 19).

Dacă Hristos a înviat, şi dacă, prin urmare, şi noi vom învia, se cuvine să-i urmăm preceptele şi învăţăturile în aşa fel încât învierea noastră să fie înviere spre viaţă nu spre judecată. Şi, mai mult decât atât, suntem datori să mărturisim alături de semenii noştri, dar şi împreună cu atâţia înaintaşi adormiţi în dreapta credinţă şi în nădejdea propriei lor învieri că „Hristos a înviat!”.

Sărbătoarea Paștilor este precedată de o lungă perioadă de post, în care se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare, numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, și se sfârșește în Sâmbăta Mare. Este săptămâna în care sunt comemorate Patimile lui Iisus, răstignirea și moartea Sa din Vinerea Mare.

Data Paştelui

Paştele sunt sărbători a căror dată este variabilă, pentru că nu corespunde unei date fixe din calendarul gregorian (care urmăreşte mişcarea Soarelui şi schimbarea anotimpurilor). De fapt, ele sunt bazate pe calendarul lunar, ca şi cel utilizat de iudei. După primul sinod de la Niceea din 325, s-a decis ca Paştile să fie sărbătorite duminica de după a 14-a zi din prima lună lunară din primăvară (teoretic, prima duminică după o lună plină, începând cu data echinocţiului de primăvară). În sfârşit, toate Bisericile acceptă metoda de la Alexandria, care plasează echinocţiul din emisfera nordică pe 21 martie (poate apărea două zile mai devreme sau mai târziu), data lunii pline fiind determinată după ciclul metonic. O problemă care a apărut mai târziu este diferenţa de practică dintre Bisericile apusene şi răsăritene. Primele au adoptat calendarul gregorian pentru a calcula data Paştelor, iar ultimele calendarul iulian. Există totuşi un număr însemnat de biserici răsăritene ce folosesc calendarul gregorian. A fost propusă o reformă pentru metodologia de calculare a datei Paştilor prin summitul de la Alep, (Siria), din 1997. Aceasta ar fi permis eliminarea diferenţelor de dată între bisericile occidentale şi orientale; reforma ar fi trebuit să intre în vigoare în 2001, dar a eşuat.

Calculul datei Paştelui, cunoscut sub numele de păscălie (lat computus), este destul de complicat. În timp au apărut pe lângă metodele tradiţionale şi unii algoritmi, precum cel realizat de matematicianul Carl Friedrich Gauss.

Bucuria Învierii Domnului. Semnificaţie

Durata

Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare. Paștele se celebrează timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea primele şi ultimele două zile impun respectarea strictă a regulilor religioase.

Intrarea evreilor în Pesah este marcată printr-o masă rituală, Seder.

Culte creştine care nu sărbătoresc Paştele
Anumite culte creştine nu sărbătoresc paştele, acestea sunt: Martorii lui Iehova, Biserica Mormonă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Bisericile baptiste ş.a.

Paştele evreiesc
Pesah (Paştele evreiesc) este o sărbătoare religioasă celebrată de evrei în amintirea eliberării din robia egipteană şi ieşirii lor din Egipt (Exodul), sub conducerea lui Moise și pentru Învierea lui Iisus.

Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica –
Colegiul Național „M. Sadoveanu” – Pașcani

ShareShare on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0