Cum să ne rugăm pentru cei care nu L-au hulit pe Dumnezeu, dar nici nu mergeau la biserică?
Dacă omul a fost bun, trăind cinstit, dar nu a mers la biserică, nefiind educat în duh religios, trebuie să ne rugăm pentru el. Dar dacă nu credea în Dumnezeu sau îl hulea pe Domnul, atunci nu trebuie pomenit la rugăciunile din biserică, ci doar acasă, în particular. Prohodul este ca o canonizare a unui sfânt, la un nivel mai mic, desigur. „Cu sfinţii odihneşte…” – este rugat Dumnezeu pentru cel adormit în timpul Prohodului. Cum poate fi odihnit cu sfinţii cel care L-a hulit pe Dumnezeu?! Dacă îl laşi pe acesta în împărăţia lui Dumnezeu, cine ştie cum se va comporta şi acolo! 
Când ne rugăm pentru cei adormiţi trebuie să reţinem că rugăciunea nu înseamnă vorbe goale, ci o stare a sufletului, iar dacă ne rugăm pentru un astfel de om, atunci starea sufletului său ne afectează şi pe noi. Dacă sufletul celui adormit este murdar, atunci nouă ne poate fi rău după ce ne-am rugat pentru el.
Ne putem ruga pentru cei nebotezaţi?
Doar acasă rugaţi-L pe Domnul să-i aducă la credinţă ca să primească Botezul şi să devină creştini.
Putem citi rugăciunile şi fiind culcaţi în pat?
Trebuie să ne rugăm oriunde şi oricând. Acasă, la serviciu, în mijloacele de transport în comun. Dacă picioarele ne ţin, e mai bine să ne rugăm în picioare, dar dacă nu ne ţin, e mai bine ca, în timpul rugăciunii, să ne gândim la Dumnezeu, şi nu la durerea noastră -aşa ne învaţă Stareţii din vechime.
Putem plânge în timpul rugăciunii?
Putem plânge, fiindcă lacrimile de pocăinţă nu sunt lacrimi de durere sau supărare; ele curăţă sufletul de păcate. Cu cât plângem mai mult pentru păcatele noastre, cu atât este mai bine. Când ne rugăm şi unele cuvinte ne rămân în minte, nu trebuie să trecem repede peste ele, fiindcă aşa vor ajunge în sufletul nostru.
Înţelegând profund rugăciunea, putem începe să plângem cu sufletul. în timpul plânsului se roagă sufletul. Atunci când sufletul este în rugăciune şi încă cu lacrimi, îngerul păzitor este alături, rugându-se împreună cu noi. Omul care se roagă sincer ştie că Domnul îi ascultă rugăciunea. Noi îndreptăm cuvintele rugăciunii către Domnul, iar El ne dă har în suflet şi atunci simţim că rugăciunea a fost primită.
Atunci când citesc rugăciunile, mintea mea fuge aiurea. Ar trebui oare să nu mă mai rog?
Nu, să citiţi rugăciunile chiar şi aşa! Este foarte folositor să ne rugăm chiar mergând pe stradă. Să zicem Rugăciunea lui Iisus. Aceasta poate fi rostită oricând şi oriunde ne-am afla. Chiar dacă stăm în picioare, suntem culcaţi sau mergem. Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Aproapelui îi putem spune orice: şi problemele, şi bucuriile noastre. Domnul este şi mai aproape de noi – El cunoaşte tainele noastre, inimile noastre. Uneori, ne împlineşte rugăciunile mai târziu decât am vrea noi, iar dacă nu le împlineşte deloc înseamnă că nu erau spre folosul sufletului nostru (sau al aproapelui nostru). Orice rugăciune trebuie să se încheie cu cuvintele: „Doamne, fie voia Ta; fă aşa cum vrei Tu, nu cum vreau eu!”
Cum ne putem ruga pentru sinucigaşi?
Una din principalele cauze ale sinuciderii este necredinţa. Nu există om care să nu aibă necazuri, ispite sau boli. Acestea se întâmplă în mod providenţial; dacă soarele ar lumina tot timpul, atunci ar arde tot. De aceea trebuie să fie şi ploi, şi nori, şi vânt. La fel e şi în cazul omului: când toate sunt bune, omul încetează să mai preţuiască ceea ce are. Zilele posomorâte îi amintesc omului că viaţa lui este doar o pregătire pentru veşnicie.
Sinuciderea este un păcat foarte grav, o nenorocire pentru cel mort, dar şi pentru rudele care au rămas în viaţă. Viaţa este un dar de la Dumnezeu. Omul nu a venit în lume după voia sa şi nu trebuie să o părăsească atunci când vrea el. Orice creştin doreşte să primească „sfârşit bun”, căci ştie că după moarte mai e o viaţă – veşnică -, unde eşti fericit sau te chinui pentru totdeauna. Depinde de fiecare în parte dacă va alege liniştea sau chinurile.
Se întâmplă adesea ca, atunci când soţul moare, soţia să jelească mult, să meargă aproape zilnic la mormânt, să se uite tot timpul la pozele soţului şi în felul acesta să ajungă într-o stare în care demonii îi pot controla mintea. Cunoaştem asta din experienţă, prin spovedanie: când vine noaptea, soţul mort se întoarce acasă. Vine în fiecare noapte şi soţia e convinsă că soţul s-a întors şi se culcă cu el. Dimineaţa, acesta pleacă, iar noaptea se întoarce din nou. Numai că acesta nu este soţul mort, ci demonii care i-au luat înfăţişarea. Şi dacă omul nu se trezeşte din amorţire, nu se adresează Bisericii, poate sfârşi prin a se sinucide. Astfel de oameni sunt legaţi şi nu sunt înmormântaţi la cimitirul comun al creştinilor, ci în afara acestuia; nici cruce nu se pune peste mormântul lor. Nu li se face Prohod şi nu sunt pomeniţi la Liturghie. Cum să faci Prohod unui sinucigaş? Cum să ceri: „Odihneş-te, Doamne, sufletul robului Tău, că spre Tine nădejdea şi-a pus!”, când acesta s-a dezis de Dumnezeu, trădându-L?! Dezicerea de Dumnezeu este trădare. Primul trădător şi sinucigaş pe care-l cunoaştem din Evanghelii a fost Iuda Iscarioteanul.
Vă voi mai povesti ceva ce am citit în „Ştiri bisericeşti”: în oraşul Buzluk, de lângă Orenburg, trăia un om bogat. Acesta avea un fiu iubit şi, după cum erau timpurile de altădată, i-au găsit o soţie, care însă nu-i plăcea tânărului. El a fost totuşi obligat să se căsătorească, dar după un timp s-a spânzurat. Pentru părinţi a fost o lovitură grea. Ei erau oameni credincioşi şi au dat să fie pomenit în multe biserici şi mănăstiri. Toţi i-au refuzat însă. Au mers la Ierusalim, dar nici acolo nu au avut succes. în Sfântul Munte Athos de asemenea au fost refuzaţi. Au găsit pe un zăvorât care i-a sfătuit să facă un clopot foarte mare şi să-l dea unei biserici. Aşa au şi făcut. Atunci când episcopul a sfinţit clopotul, bătând de douăsprezece ori – cum se cuvine – sunetul a fost greoi şi episcopul a spus: „Să nu bateţi acest clopot nici în zi de sărbătoare, nici în post, ci doar la morţi”. Pereţii clopotului asudau des şi duşumeaua deasupra căreia atârna clopotul putrezea tot timpul din pricina condensului. După aceea, a venit o scrisoare de la Sfântul Munte, în care se scria: „Am încercat să ne rugăm pentru sinucigaş, dar Domnul nu primeşte rugăciunea noastră şi nici sunetul clopotului”. Atunci au îngropat clopotul.
Există totuşi o excepţie în Constituţiile Apostolice: dacă omul e bolnav psihic şi s-a sinucis, fără a fi con-ştient de ceea ce face, atunci acel om poate fi prohodit şi ne putem ruga pentru el. Dacă însă bolnavul psihic s-a sinucis conştient de fapta sa, nu trebuie să ne rugăm pentru el.
Mama mea e grav bolnavă. Vreau ca ea să se mântuiască. Ce trebuie să fac pentru asta?
Vreau să vă spun cum se pregătesc monahii pentru lumea de dincolo. Dacă simt că sfârşitul le este aproape, încep să se pregătească pentru cel mai important moment al vieţii lor. Atunci ei cer să li se facă Taina Sfântului Maslu, iar înainte de asta se spovedesc pentru toată viaţa (ca şi cum ar retrăi-o), se împărtăşesc cât mai des şi se împacă cu toţi. Dacă au bunuri, le dau apropiaţilor cu cererea de a se ruga pentru ei.
Cei care trăiesc în lume şi se află în spital aşteaptă ajutor de la rude. Trebuie să vorbim cu ei despre Dumnezeu, despre faptul că niciun suflet necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu şi că cerul se bucură pentru orice păcătos care se pocăieşte.
Un om aflat pe patul de moarte trebuie ajutat să-şi amintească păcatele, ca să nu rămână cu nicio datorie. Dacă omul se poate pocăi, trebuie chemat un preot care să-l spovedească şi să săvârşească Taina Sfântului Maslu. Prin această Taină i se iartă omului păcatele pe care le-a uitat. După ce s-a spovedit şi a primit Taina Sfântului Maslu, omul bolnav poate primi şi împărtăşania. Cel mai important pentru cel care pleacă în lumea cealaltă este să se împace cu toţi. Ce bine este să aibă multe cunoştinţe credincioase! Atunci când sufletul va trece dincolo, va avea cine să se roage pentru el. Foarte importantă este rugăciunea din primele zile de după moarte. în aceste zile, sufletul are nevoie în mod deosebit de ajutor, de rugăciune, la biserică şi acasă (este foarte importantă pomenirea la Liturghie şi Parastas). Cel adormit este pomenit în timpul citirii Psaltirii şi atunci când se dă de pomană pentru sufletul lui. Multe păcate se iartă atunci când se dă de pomană pentru un suflet. În cea de-a 40-a zi după moarte, sufletul trece prin judecata particulară şi primeşte un loc în rai sau în iad. Acest suflet are nevoie şi de rugăciunile noastre, chiar dacă a intrat în lăcaşurile raiului. Dacă Biserica se roagă pentru el, atunci îi va fi din ce în ce mai bine chiar şi în rai. Iar dacă sufletul se chinuieşte în iad, cu atât mai mult îl va ajuta rugăciunea. Biserica se roagă pentru aceşti oameni ca partea lor să fie mai uşoară, să le fie mai bine. De aceea, cei adormiţi au nevoie de rugăciunile noastre. Cel care a murit nu se mai poate ruga pentru sine, ci aşteaptă rugăciunile rudelor şi ale Bisericii. Nenorociţi sunt cei care nu cunosc rugăciunea Bisericii. Ei nu merg la biserică, nu-L cunosc pe Dumnezeu, mor şi nimeni nu-i pomeneşte. Aceasta pentru că nu sunt de-ai Bisericii. Sfântul Inochentie de Irkutsk întreba rudele care aduceau mortul la biserică pentru a fi prohodit când fusese acela ultima oară la slujbă. Dacă i se răspundea că acum vreun an şi jumătate, refuza să facă Prohodul, în conformitate cu Canoanele Apostolice. Biserica prohodeşte doar pe membrii săi. Alt canon apostolic spune că, dacă un om nu a fost trei duminici la rând la biserică, nu mai face parte din Biserică. Demonii au putere asupra acestuia. De aceea, oamenii care nu merg la slujbe se chinuiesc atât de mult înainte de moarte. Duhurile rele oaută, ca nişte lupi, pe cine să prindă. Omul care este în afara Bisericii reprezintă o pradă uşoară pentru ei. Cât de chinuite sunt aceste suflete! Necunoscând iubirea lui Dumnezeu, oamenii cu probleme nu ştiu de unde să ceară apărare. Se duc la tot felul de babe vrăjitoare după ajutor. Atunci când acestea îi „ajută”, în ei intră şi mai mulţi demoni, iar sufletul nu mai poate fugi din mâinile lor. Astfel de oameni trăiesc doar pământeşte, se străduiesc să adune cât mai multe bogăţii în această viaţă, să-şi satisfacă toate plăcerile. Ei cred că după moarte nu-i aşteaptă nimic; că se vor preface în praf şi pulbere. Unor astfel de oameni trebuie să le vorbeşti neapărat despre Dumnezeu, ca să se mântuiască.
Oare toţi au posibilitatea de a se pocăi înainte de moarte?
Domnul nu vrea moartea păcătosului şi cine va apela la El se va mântui. El îi cheamă pe toţi la pocăinţă, îi iubeşte şi nu vrea ca vreun suflet să piară. Nu în zadar însuşi Domnul a primit trup de om şi a pătimit pentru noi. Aceasta înseamnă că El a pătimit pentru toţi oamenii care au fost şi vor fi pe lume. Dar omul are voinţă liberă – el poate alege între a se pocăi, primindu-L în sine pe Hristos Cel Viu, şi a-L respinge.
Când slujeam în Catedrala Schimbarea la Faţă mergeam deseori cu diferite slujbe în oraş. Odată am fost chemat: „Părinte, iată, aici este un bărbat de 51 de ani, Anatolie, care trebuie să primească Sfântul Maslu şi să fie spovedit”. Eu am intrat şi am văzut un om la scurt timp după ce suferise o operaţie, cu un furtun în burtă, iar alături o sticlă de apă, cu o tetină. Tot timpul i se uscau buzele şi ţinea gura pe acel biberon. Eu l-am întrebat:
-Anatolie, când te-ai spovedit?
– Niciodată.
– Dar doreşti să te pocăieşti şi să te împărtăşeşti?
– De ce să mă pocăiesc?
– Ei, cum aşa? Nu ai mers la biserică, ai înjurat, ai băut peste măsură, te-ai bătut, ai trăit necununat cu soţia. Toată viaţa ţi-ai dus-o în păcat.
– Nu vreau să mă pocăiesc pentru asta! Femeile care stăteau alături i-au spus: -Anatolie, cum aşa?! Doar ai fost de acord să chemăm preotul. Trebuie să te pocăieşti, astfel îţi va fi sufletul mai uşor!
– Nu vreau să mă pocăiesc!
Am discutat cu el 20 de minute şi i-am spus:
– închipuie-ţi că acum a venit la tine însuşi Hristos şi aşteaptă să te pocăieşti. Dacă nu te pocăieşti şi nu te împărtăşeşti, atunci când vei muri sufletul îţi va fi luat de duhurile rele. Când vei dori să te pocăieşti, nu vei mai putea. Trebuie să te pocăieşti cât eşti încă viu.
– Ce merit, aceea voi primi, a spus el.
Am încheiat discuţia şi am început să mă îmbrac, dar femeile de acolo încercau să-l convingă:
-Anatolie, gândeşte-te bine la ce spui. Cât de important este pentru fiecare om să se pocăiască înainte de moarte!
– Nu încercaţi să mă convingeţi, le-a spus el. Eu m-am îmbrăcat, zicându-le:
– Ei, bine, la revedere. Dacă va dori totuşi să se spovedească, sa ma anunţaţi şi voi veni.
Una dintre femei a venit la mine şi m-a rugat să mai vorbesc o dată cu el, poate va fi de acord. M-am apropiat din nou de el şi i-am spus:
– Ei, Anatolie, te pocăieşti sau nu?
El tăcea şi am văzut cum ochii îi deveneau ca de sticlă. Le-am spus atunci femeilor că moare, după care Anatolie a mai oftat de câteva ori şi a murit. Sigur că acest suflet nepocăit a fost luat de demoni. Iată ceva înfricoşător, îngrozitor! Omul a plecat din această lume în veşnicie. Miliarde de ani îi va petrece în focul veşnic şi acesta va fi doar începutul. Şi a avut o atât de bună ocazie să se pocăiască! Nu toţi oamenii aflaţi pe patul de moarte se bucură de prezenţa unui preot, care să-i împărtăşească… Iată că sunt şi astfel de morţi groaznice!
Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Cum să ne rugăm pentru cei care nu L-au hulit pe Dumnezeu, dar nici nu mergeau la biserică?, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Îndrumar creştin pentru vremurile de azi, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu
