Cuvioasa Muceniţă Teodosia, care a pătimit pentru Sfintele Icoane (29 mai)
Sfânta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol, din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune. Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mâhniţi. Ei totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cântarea cea de toată noaptea, pe când maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfânta Muceniţă Anastasia şi i-a zis: „Femeie, nu te mîhni, că vei zămisli şi vei naşte!” Ea, deşteptându-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis bărbatul ei: „Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpânului nostru, Hristos Dumnezeu!”
Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte femeiască. Pe această sfântă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au luminat-o cu Sfântul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luând pe pruncă în mâini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte, s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în rânduiala monahicească. Deci, maica sa luând binecuvântare, s-a întors acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte, învăţând-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzând astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti.
După ce au trecut şapte ani de la naşterea Sfintei Teodosia, tatăl ei a murit, iar maică-sa, luând-o, a adus-o la mănăstirea Sfintei Anastasia şi a dat-o spre tundere în schima monahală. După trei ani a murit şi ea, lăsând toată averea fiicei sale monahiei Teodosia. Ea, ajungând la vârsta cea desăvârşită şi fiind plină de înţelegere şi de dragoste către Dumnezeu, toată averea care rămăsese de la părinţii săi n-a voit s-o aibă la sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, Căruia s-a dat şi pe sine spre jertfă vie. Deci, chemând un argintar, i-a dat aceluia mult aur şi argint, pentru ca să îmbrace trei icoane: a Mântuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfintei Muceniţe Anastasia.
Acele icoane, care erau de câte trei coţi, le-a pus în biserică; iar cealaltă avere a împărţit-o toată săracilor şi scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor. După aceea, petrecând de bunăvoie în sărăcie monahicească, slujea Domnului ziua şi noaptea, îmbogăţindu-se cu duhovniceasca bogăţie a darului lui Dumnezeu. Ea se înarma contra vrăjmaşului celui nevăzut cu platoşe de rugăciuni, iar trupul omorându-şi cu nevoinţele pustniceşti şi cu ostenelile, se lupta împotriva diavolilor şi astfel biruia pe vrăjmaşul cel fără de trup, sfărîmând capul balaurului iadului şi surpând pe mândrul veliar prin smerenie, prin blândeţe, prin dragostea cea plăcută lui Dumnezeu, prin curăţie, prin cucernicie, prin ascultare şi prin alte fapte bune călugăreşti.
Odată, la miezul nopţii, stând ea la rugăciune, a văzut înaintea ei pe diavol; şi a zis către ea: „Şi tu te-ai pornit asupra mea? Deci, mă voi porni şi eu mai tare asupra ta! Şi nu numai asupra ta, ci şi asupra tuturor creştinilor, de vreme ce am aflat pe un om prin care voi putea ridica război contra Bisericii. Astfel, pe mulţi îi voi întoarce de la închinarea icoanei lui Hristos şi vor merge în urma mea, făcând voia mea”. Sfânta Teodosia, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Blestemat să fii tu, diavole, vrăjmaş al creştinilor, şi toate meşteşugurile tale să fie deşarte cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”. La auzul acestora diavolul s-a stins; iar cuvioasa îngrădindu-se cu Sfânta Cruce, a început a cânta psalmii lui David: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă din faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.
Această înfricoşată vedenie şi cuvintele cele trufaşe ale diavolului, fericita fecioară Teodosia le-a spus egumenei sale şi o întreba: „De unde o să vie ispita contra creştinilor spre care vrăjmaşul se laudă s-o aducă?” Iar egumena a zis către ea: „Fiindcă Sfântul Apostol zice că cei ce voiesc a vieţui cu bună
credinţă întru Iisus Hristos vor fi prigoniţi, iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, înşelându-se unii pe alţii. Deci, de la oamenii cei răi, care socotesc cele eretice înşelându-se, pe aceia diavolul îi are ca pe nişte unelte ale sale. De la aceia s-a tulburat turma lui Hristos. Precum au fost prigoniţi din început prin multe ispite cei binecredincioşi, tot astfel, şi în zilele cele de pe urmă, va năvăli asupra Bisericii celei dreptcredincioase vreun lucru potrivnic şi tulburător. Deci, tu petrece în acelea în care te-ai învăţat, cum zice Sfântul Pavel, că ştii din pruncie Sfintele Scripturi, care pot să te ducă la mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos.
După câţiva ani, s-a sculat contra dreptcredinciosului împărat Teodosie, care se numea Adramitin, un voievod al lui cu numele Leon, care se numea Conon, de neam din Isauria. Acela, luând lui Teodor puterea împărătească, a împărăţit singur. La începutul împărăţiei sale se arăta a fi dreptcredincios, dar, după puţină vreme, s-a făcut un nou Baltazar, spurcând sfinţenia bisericească şi urând pe Hristos Dumnezeul, Cel Preaînalt şi cinstita Lui icoană. El a introdus în Biserică otrava cea vătămătoare de suflet a eresului maniheilor, dar mai ales a iudeilor.
El s-a năpustit cu glas ca un leu răcnind şi scoţând cuvinte de hulă ereticeşti contra sfintelor icoane, numindu-le idoli; iar pe cei ce se închină lor numindu-i închinători de idoli. Deci, a dat poruncă în toată împărăţia sa să se lepede şi să se scoată afară din biserici sfintele icoane. În acea vreme, scaunul patriarhiei Constantino-polului era ocupat de Preasfinţitul Gherman. Acesta, cu ceilalţi arhierei credincioşi, s-au împotrivit poruncii împăratului, nevoind a se supune la ereticeasca lui poruncă pe care o dăduse spre lepădarea sfintelor icoane; deci, grăia către hulitorul acela: „Întrupându-se Stăpânul Mântuitorul nostru din preacuratele sângiuiri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi săvârşind pentru noi toată dumnezeiasca Sa rânduială, a zdrobit toată idoleasca slujbă şi toate chipurile idoleşti s-au dat focului şi întunericului.
De la vieţile apostoleşti şi de la învăţăturile lor cele mântuitoare de lume a trecut mai mult de şapte sute de ani până în zilele noastre; deci, în vremile acelora erau aţât de mulţi sfinţi drepţi şi cuvioşi părinţi, încât niciunul din dânşii n-au hulit sfintele icoane, nici a auzit cineva vreodată o socoteală mai rea ca aceasta, pe care voi o purtaţi acum, lepădând cinstirea icoanelor, care este făcută din vremile cele vechi, cu vrednică datorie. Sfânta Biserică din început a primit închipuirea sfintelor icoane şi cinstirea acelora, începând de la chipul cel nefăcut, pe care Mântuitorul singur l-a trimis pe mahramă lui Avgar, stăpânitorul Edesei. Apoi, după înălţarea lui Hristos, femeia aceea ce-i curgea sânge, care prin atingerea de marginea hainelor lui Hristos s-a tămăduit, a făcut dintr-o piatră chipul lui Iisus Hristos. După aceasta, Sfântul Evanghelist Luca, a zugrăvit icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi de atunci s-a început acea dreptcredincioasă zugrăvire a sfintelor icoane şi împodobirea bisericilor Domnului şi a dreptcredincioşilor creştini. Acest lucru nici cele şase sfinte Sinoade a toată lumea, care au fost mai înainte de noi, nu le-au lepădat, ci mai ales a poruncit să ne închinăm închipuirilor sfinţilor, iar nu să le lepădăm pe acelea.
Deci să ştii, o, împărate că eu pentru cinstirea sfintelor icoane sunt gata, nu numai a pătimi ceva rău, ci a şi muri. Căci chipul lui Hristos poartă numele Însuşi al lui Hristos, Care S-a întrupat din Fecioara cea fără de prihană şi a petrecut pe pământ cu oamenii. Deci se cade fiecărui dreptcredincios creştin a muri aţât pentru numele lui Hristos, cât şi pentru chipul Lui, de vreme ce cel ce nu-I cinsteşte chipul, nu cinsteşte nici pe cel închipuit”.
Auzind împăratul acestea, s-a umplut de mânie şi, răcnind ca un leu, a început mai cumplit a se înrăi, prigonind şi muncind pe cei dreptcredincioşi, iar pe cei ce se împotriveau lui îi dădea morţii. Deci, mai întâi a trimis ostaşii săi cu arme, de au izgonit de la patriarhie pe Sfântul Gherman cu ocări şi cu bătăi, iar în locul lui a pus pe mincinosul patriarh, ereticul Anastasie, cel de un gând cu el. După aceea toate cărţile dumnezeieşti şi pe învăţătorii cei înţelepţiţi de Dumnezeu i-a dat focului; de vreme ce lângă biserica Sfintei Sofia era o bibliotecă, având mai mult de trei sute de mii de cărţi, iar lângă aceea erau douăsprezece şcoli şi tot atîţi înţelepţi dascăli, peste care era unul mai mare, înţeleptul Ghimnasiarh, care luase acea cinste de la împăratul. Deci, toţi aceştia erau, cu binecuvântarea patriarhului, potrivnici păgânătăţii acelui împărat.
Acel împărat fără de lege, a poruncit ca acea bibliotecă, cu toate şcolile, cu dascălii şi cu ucenicii care s¬au aflat în ele la acea vreme, să le înconjoare cu oaste, să le pună foc şi să le ardă, astfel încât nici unul n-a scăpat din foc şi nici o carte n-a rămas nearsă. Atunci puteai să vezi toată cetatea Constantinopolului în întristare şi în mare supărare, toţi plângând şi suspinând, unii pentru nedreapta izgonire a Preasfinţitului patriarh Gherman, alţii pentru arderea aţâtor cărţi renumite şi dascăli iscusiţi, iar alţii pentru necinstirea cea mare ce se aducea sfintelor icoane, de vreme ce pretutindeni erau sfărîmate, aruncate în noroi, călcate în picioare şi arse cu foc. Deci, noul patriarh Anastasie, fiind eretic, stând ca o urîciune a pustiirii la locul cel mai de cinste şi făcându-se bine primit de împărat şi ajutând la eresul acelui luptător de icoane, îndată a poruncit ca să dea afară din biserică cinstitele icoane.
Pe vreme aceea, la Constantinopol, era o poartă care se numea „Poarta de aramă”, ce ducea la palatul împărătesc. Acea poartă era zidită din zilele marelui împărat Constantin, iar deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului făcut din aramă, care stătea acolo de mai bine de patru sute de ani.
Pe acel chip al Mântuitorului, patriarhul Anastasie vrând să-l lepede la pământ şi să-L dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întîmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu rîvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă rîvnă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat-o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a fost ucis, iar ele, trăgându-l şi bătându-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.
Apoi, ducându-se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăi-mau pentru păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându-se de ruşine şi temându-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei şi de uciderea spătarului lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mânie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului.
Astfel, au tăiat pe acele sfinte femei, care au arătat aţâta rîvnă pentru buna credinţă; iar pe aceea care a mărturisit mai cu îndrăzneală buna credinţă şi a fost pricinuitoarea lucrului făcut, tiranul a poruncit ca, prinzând-o, s-o arunce în temniţă şi să-i dea ei în fiecare zi câte o sută de bice. Deci, Sfânta Teodosia a fost muncită şapte zile, iar în ziua a opta împăratul a poruncit ca, purtând pe muceniţă fără de cinste prin toată cetatea, s-o bată cu nemilostivire.
Atunci, fiind dusă muceniţa printr-un loc care se numea tîrgul boilor, unde se vindeau şi se junghiau dobitoacele, un ostaş sălbatic şi fără de omenie, din întîmplare, a călcat cu piciorul peste un corn mare de capră şi s-a rănit puţin la picior. Deci, umplându-se de mânie, a apucat acel corn şi a bătut pe muceniţă peste grumaz. După aceea a lovit-o cu cornul acela în gîtlej şi a străpuns-o aţât de adânc, încât Sfânta Cuvioasă Muceniţă, fecioara Teodosia, sfinţita mireasă a lui Hristos, şi-a dat cinstitul şi sfântul său suflet în mâinile Mirelui său Celui fără de moarte şi astfel s-a dus în cămara Lui cea cerească, încoronată cu îndoită cunună a fecioriei şi a muceniciei.
Iar multpătimitorul ei trup, fiind aruncat pe pământ şi luat fiind de nişte oameni cucernici, l-au pus la un loc însemnat, de unde se dau tămăduiri bolnavilor ca sfintele ei moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.
Notă – În această zi mai facem şi pomenirea întâiului sobor a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea la anul 325 şi la care au luat parte trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi care au propovăduit pe Fiul că este deofiinţă cu Tatăl şi au lepădat pe răucredinciosul Arie, începătorul de eresuri.
Vieţile Sfinţilor, mai
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, care a pătimit pentru Sfintele Icoane (29 mai), Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Cuvioasa Muceniţă Teodosia, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, mai, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viețile Sfinților
