Cuviosul Isac Sirul (12 aprilie)
Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în vorbirea sa cu diaconul Petru, grăieşte astfel despre acest Cuvios Isac. În vremurile cele vechi ale Goţilor, aproape de cetatea ce se numea Spoletanai, era un bărbat care ducea o viaţă foarte cinstită, cu numele Isac, care ajunsese până în anii cei din urmă ai Goţilor şi pe care îl ştiau mulţi din ai noştri, dar mai ales sfânta fecioară Gregoria, care vieţuia în cetatea Romei, aproape de cinstita biserică a Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Această Gregoria, în vremea tinereţilor ei, fiind logodită cu un bărbat şi sosindu-i nunta, a fugit de la biserică, dorind viaţa şi chipul cel sfânt monahicesc. Iar acest sfinţit bărbat Isac, izbăvind-o de cei ce voiau s-o ia cu sila, a îmbrăcat-o în chipul monahicesc cel dorit de dânsa, ajutându-i Domnul. Fecioara, de vreme ce a defăimat pe mirele cel pământesc, s-a învrednicit a se logodi cu Mirele cel ceresc. Deci, despre acest sfânt bărbat Isac, multe am aflat de la cinstitul părinte Elefterie, care se cunoştea cu dânsul prieteneşte şi ştia cele ce Elefterie grăia despre Isac. Căci viaţa lui Isac dădea încredinţare cuvintelor lui Elefterie. Iar Cuviosul Isac nu era din Italia cu neamul, ci povestim acele minuni ale lui, pe care le-a făcut în Italia. Când a mers din părţile Siriei la cetatea Spoletanului, intrând în biserică, a poftit pe eclesiarh ca să-i dea vreme să se roage şi, în ceasul închiderii uşii bisericii, să nu-i poruncească ca să iasă afară. Deci, a stat într-un loc de rugăciune şi toată ziua s-a rugat; asemenea a urmat şi în noaptea următoare şi a doua zi fără slăbire a stat la rugăciune, cum şi a treia zi. Aceasta văzând-o unul din eclesiarhi, umplându-se de duhul mândriei, fiind plin de pizmă, a căzut în paguba greşelii; pentru că a început cu cuvinte proaste a defăima pe fericitul, numindu-l făţarnic, adică trei zile şi trei nopţi rugându-se cu prefacere, ca să fie văzut de oameni. Şi alergând, a lovit peste obraz pe omul lui Dumnezeu, ca să iasă ca un făţarnic fără de cinste din biserică. Însă îndată pe acel eclesiarh l-a ajuns pedeapsa, pentru că, din voia lui Dumnezeu, deodată a căzut asupra lui un duh necurat care-l muncea cumplit şi, aruncându-l la picioarele omului lui Dumnezeu, prin gura celui muncit, a început a striga: “Isac mă izgoneşte pe mine!” Nimeni nu ştia ce nume avea bărbatul cel străin, iar duhul cel necurat a arătat numele lui, strigând că de Isac este prigonit. Iar omul lui Dumnezeu s-a plecat peste trupul celui muncit şi a fugit duhul cel necurat; şi a fost ştiută îndată în toată cetatea minunea ce s-a făcut în biserică şi au alergat într-un suflet bărbaţii şi femeile, bogaţii şi săracii, fiecare dintre dânşii sârguindu-se ca să aducă în casa sa pe alesul lui Dumnezeu. Unii făgăduiau să-i facă mănăstire şi să-i dea moşii şi averi, iar alţii voiau să-i dea cele de hrană şi altele de trebuinţă.
Dar robul Atotputernicului Dumnezeu n-a voit să ia nimic dintr-acel dar, ci a ieşit din cetate şi nu departe aflând un loc pustiu şi-a zidit acolo o chilie mică. Deci, venind la dânsul mulţi şi folosindu-se de chipul lui cel îmbunătăţit, au început a se aprinde de dorul vieţii veşnice şi din învăţătura lui a se da spre slujirea lui Dumnezeu şi aşa s-a alcătuit mănăstirea lui. Şi pe când îl rugau ucenicii cu dinadinsul, ca pentru trebuinţele mănăstirii, să primească cele ce i se aduceau lui, acel păzitor al obişnuitei sărăcii, răspundea ucenicilor: “Monahul cel ce câştigă averi pe pământ, nu este monah”. Pentru că atît se temea, să nu-şi piardă bogăţia sa duhovnicească, după cum bogaţii se păzesc să nu-şi piardă bogăţia lor pământească. Şi a fost împodobit acest sfânt cu duhul proorociei, şi era ştiut de toţi locuitorii acelui pământ pentru minunile săvârşite de dânsul, pentru că strălucea ca o lumină viaţa lui. Într-una din zile, spre seară, a poruncit ucenicilor ca toate sapele câte se vor afla în mănăstirea lor, să le arunce noaptea în grădina mănăstirii; iar la cântarea Utreniei acelei nopţi, sculându-se fraţii, sfântul le-a zis: “Când se va ivi ziua, să pregătiţi mâncare lucrătorilor noştri”. După ce s-a făcut ziuă şi mâncarea a fost gata, sfântul a luat pe fraţi şi, poruncindu-le să ia mâncarea, a mers cu dânşii în grădină şi, intrând, au găsit într-însa atîţia lucrători câte sape au fost aruncate de cu seară. Pentru că cei ce intraseră au fost tâlhari şi, schimbînd cu puterea lui Dumnezeu scopul cel rău, au luat sapele pe care le-au găsit acolo şi din ceasul cel dintâi al nopţii în care au intrat în grădină şi până la venirea Cuviosului Isac, n-au încetat lucrând şi tot pământul ce era nesăpat în grădină, l-au săpat. Intrând la dânşii omul lui Dumnezeu, le-a zis: “Bucuraţi-vă, fraţilor! Încetaţi acum de la lucru, pentru că v-aţi ostenit mult, lucrând toată noaptea”. Şi aducându-le hrană, le-a poruncit ca, după atît de multă osteneală, să se odihnească şi să se veselească. Iar după ce s-au săturat, cuviosul a zis către dânşii: “Să nu mai faceţi de acum răutăţi, ci de cele ce aveţi trebuinţă din grădină, intrând prin faţă, să cereţi şi cu binecuvântare veţi lua, iar păcatul tâlhăriei să-l lăsaţi”. Şi a poruncit ca să le dea toată îndestularea de haine, cât au voit; şi aceasta s-a făcut astfel: că cei ce intraseră în grădină tâlhăreşte ca să facă păcat au ieşit fără de păcat şi cu binecuvântare, încărcaţi cu plată pentru ostenelile lor. Altădată, oarecare străini, îmbrăcaţi în haine rupte, au mers la dânsul cerând haine. Iar el, poruncindu-le să aştepte puţin, a chemat pe unul din ucenicii săi şi i-a zis în taină, grăind: “Mergi afară din mănăstire în cutare dumbravă, spunând numele locului, că este acolo un copac vârtos şi hainele ce le vei găsi într-însul, să le iei de acolo şi să le aduci la mine aici”. Ducându-se fratele şi căutând precum i se poruncise, a găsit hainele lor ascunse în copac şi, luându-le, le-a adus în taină învăţătorului său. Iar omul lui Dumnezeu le-a dat străinilor acelora, care, ca nişte goi, cereau haine, zicând către dânşii: “Deoarece sunteţi goi, primiţi hainele acestea şi vă îmbrăcaţi”. Iar ei, luându-le şi cunoscându-şi hainele ce le ascunseseră în copac, s-au umplut de ruşine; şi astfel, cei ce cu înşelăciune cereau haine străine, ruşinându-se, le-au primit chiar pe ale lor. Într-altă vreme iarăşi, un oarecare dreptcredincios bărbat, dorind rugăciunile cuviosului părinte, a trimis la dânsul cu un copil al său două coşniţe pline de bucate. Iar copilul, ascunzând o coşniţă pe drum, cealaltă a dus-o omului lui Dumnezeu, spunându-i de cererea celui ce l-a trimis. Iar sfântul, primind cu blândeţe cele trimise şi pe copil învăţându-l cu cuvinte blânde, i-a zis: “Dăruirea aceasta o primesc, dar te fereşte, ca să nu îndrăzneşti a te atinge de coşniţa pe care ai ascuns-o pe drum; pentru că a intrat un şarpe într-însa şi dacă cumva îţi bagi mâna în coşniţă, îndată te va muşca”. Iar copilul s-a ruşinat de nişte cuvinte ca acestea ale omului lui Dumnezeu şi s-a temut foarte mult; dar s-a şi bucurat pentru că a fost înştiinţat despre şarpe, de care era să moară. Acestea le zice Sfântul Grigorie Dialogul despre Sfântul Isac.
Deci, cu oarecare greşeală l-a presupus pe acest Cuvios Isac, că este cel a cărui viaţă a scris-o Sfântul Grigorie Dialogul şi că toată călătoria lui este de la patria sa, la viaţa cea de obşte; din viaţa de obşte, la pustie; iar din pustie, la cetatea Ninivei şi dintr-însa iarăşi la pustie. Iar a acestui al doilea Isac, este de la răsăritul soarelui, până la apus, adică din Siria, până la Spoleta Italiei. Încă şi din epistola către Simeon cel de la muntele cel minunat, putem cu dinadinsul a despărţi pe aceşti bărbaţi sfinţi. Căci de vreme ce zice Dialogul cum că Isac al său, ascunzându-se de ucenici şi numele schimbîndu-şi, a venit în Italia în anii cei dintâi ai stăpânirii Goţilor. Se cuvine a înţelege deci anii 541, adică anii mântuirii, în care Totila a început a împărăţi în Italia. Şi a ajuns trăind până în anii cei mai de pe urmă, adică până în anul 552 de la Hristos, în care Totila, fiind biruit de Norsit, a pierit. Ori până la 553, în care şi Tia omorându-se, ţara Italienilor s-a eliberat de tirania Goţilor. Şi atît de mult şi-a ascuns numele său cel adevărat, până când necuratul duh l-a arătat. Deci, nu este de crezut Simeon, care sihăstrea în muntele cel minunat, care era aproape de Antiohia şi care nici după nume nu era cunoscut în Spolet. Viaţa Cuvioasei Atanasia Egumena (12 aprilie) Este poruncă apostolică să săvârşim pomenirile sfinţilor, iar vieţile şi nevoinţele lor să le scriem, spre folosul de obşte al celor ce le citesc; şi să le punem înainte, cu adevărat este lucru de laudă şi de mântuire. Pentru aceasta şi viaţa fericitei Atanasia am dorit a o scrie, deşi în puţine cuvinte, ca să nu se dea uitării lucrurile cele bune prin trecerea vremii şi să se lipsească oamenii de folosul sufletesc. Această femeie vrednică de laudă, numită cu numele nemuririi, care bine şi-a săvârşit viaţa sa şi s-a arătat Stăpânului a toate Dumnezeu, roabă bună şi credincioasă, s-a născut din tatăl său Nichita şi din maica sa Irina, care au fost de bun neam şi temători de Dumnezeu. Petrecerea lor era în insula ce se numea Eghina, din care aducându-se în viaţa aceasta omenească s-a făcut vas bineprimit al Sfântului Duh. Fiind de şapte ani, a învăţat Psaltirea în puţină vreme şi se silea la cărţi, îndeletnicindu-se în dumnezeieştile Scripturi. Iar într-una din zile, şezând singură şi ţesând un postav, a văzut o stea cu raze luminoase care se cobora spre dânsa şi, ajungând până la pieptul ei, o lumina de sus până jos. Cum s-a apropiat de pieptul ei steaua aceea cu raze luminoase, îndată s-a făcut nevăzută. Din acel ceas, acea fericită fecioară s-a luminat cu sufletul şi a început a urî deşertăciunea lumii acesteia şi dorea să intre într-o mănăstire. Însă părinţii ei i-au împiedicat foarte mult acest scop şi chiar nevrând, au însoţit-o cu silă mare cu un bărbat, cu care numai şaisprezece zile petrecând, deodată a rămas văduvă. Căci un neam de barbari, ce se numeau mauri, fără de veste au năvălit asupra ţării acesteia şi era nevoie ca bărbatul Atanasiei să meargă la război, unde, după neştiute judecăţi ale lui Dumnezeu, a fost ucis cu sabia de barbari. Deci, după uciderea bărbatului Atanasiei, ea s-a apucat iarăşi de scopul ei cel mai dinainte, ca să se ducă în mănăstire, însă mai înainte de a săvârşi lucrul acela, a venit o poruncă de la împăratul în părţile acelea, ca fecioarele şi văduvele cele tinere să se ducă după ostaşii lui. Şi iarăşi a fost silită de părinţii săi, ca să se mărite după alt bărbat. Şi deşi acea nuntă s-a făcut, ea se îngrijea pentru a sa mântuire, în cântarea de psalmi fără de lenevire şi în citirea cărţilor îndeletnicindu-se. Apoi cu nici un fel de dulceţi ale lumii acesteia sau de grijile bunătăţilor celor vremelnice schimbîndu-se, se lumina prin smerenia inimii cu cuvioşie şi era foarte iubită de casnicii săi şi lăudată de vecinii cei ce îi vedeau bunătatea. Iar spre darea milosteniei era atît de osârdnică, încât, deşi era plină de toate bunătăţile casa ei, acelea nu-i erau destule spre împărţire. Şi pe toţi cei ce mergeau în casa ei, monahi şi străini, îi primea cu cinste şi-i odihnea cu iubire de străini, apoi văduvelor, sărmanilor şi tuturor celor ce aveau trebuinţă, le dădea din destul cele trebuincioase vieţii. Odată, fiind foamete şi toţi fiind lipsiţi, până şi celor necredincioşi, care erau acolo şi se numeau antigani şi care mureau de foame, dânsa având milă de dânşii, le dădea hrană, căci împlinea cuvântul Domnului Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv, căci răsare soarele Său spre cei răi şi spre cei buni şi plouă spre cei drepţi şi spre cei nedrepţi. Dar nu numai hrană, ci şi haine le dădea lor şi cu celelalte daruri îi mângâia. Iar Duminicile şi la zilele de praznice, adunând femeile cele de aproape, le citea dumnezeieştile Scripturi şi le deschidea mintea spre frica şi dragostea Domnului; şi le povăţuia spre toată fapta bună. Aşa, întru cele dumnezeieşti sporind şi împodobindu-se cu lucruri bune ca un cîmp cu flori, după cîţiva ani a sfătuit pe bărbatul său, să se lepede de lume şi de cele din lume şi să meargă la sfânta viaţă monahicească.
Deci, prin povăţuirea fericitei sale soţii, făcându-se bun monah şi vieţuind cu sfântă cuviinţă, s-a odihnit întru Domnul. Iar acea fericită femeie, rămânând singură, s-a dat cu totul lui Dumnezeu. Căci aflând şi alte femei cucernice, care aveau acelaşi scop, arzând cu duhul, de acelea s-a lipit cu sufletul şi împărţind toate averile sale săracilor, s-a dus din viaţa lumească împreună cu acele femei şi într-un loc oarecare deosebit, a început viaţa liniştită, tunzându-se în călugărie de un sfânt bătrân. Iar după trei sau patru ani, fericita Atanasia a fost aleasă stareţă femeilor acelora, fiind silită. Deci, ea singură se socotea pe sine că este cea mai de pe urmă, păzind porunca Domnului, Care zice: Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, să vă fie vouă slugă. Dar care cuvânt sau ce limbă va putea spune înălţimea smereniei ei? Că din femeile cele ce vieţuiau cu dânsa, pe nici una nu a lăsat-o vreodată să-i slujească ei sau să-i toarne apă pe mâini, numindu-se nevrednică a petrece împreună cu dânsele, căci mai ales se socotea nevrednică a primi slujba de la dânsele. Înfrânarea ei era mare, că gusta seara puţină pâine de orz şi apă cu măsură, iar untdelemn şi vin, asemenea şi unt de vaci, brânză şi peşte nu mânca niciodată, decât numai la praznicul naşterii lui Hristos şi al Prealuminatei Învieri, obişnuia a gusta, mulţumind lui Dumnezeu. Iar în Sfântul Post cel de 40 de zile şi în celelalte posturi, după două zile primea hrană, dar nu pâine, ci puţine verdeţuri crude; iar băutură în acele zile nu gusta nicicum. Patul ei erau pietrele cele aşternute pe pământ, cu o mică vechitură de pânză de lână aspră se acoperea deasupra, pe care odihnindu-se, ca David, toată noaptea îşi uda patul cu lacrimi. Căci, arzând de dumnezeiasca dorinţă înăuntrul ei, lacrimile ieşeau la cântarea de psalmi şi la rugăciuni cu îndestulare din ochii ei, ca nişte râuri din izvoare. Haina de deasupra era din lână de oi, iar pe trup avea o cămaşă aspră de păr. Somn avea puţin şi cea mai mare parte din noapte o petrecea totdeauna în rugăciunile cele cu dinadinsul către Dumnezeu şi în gândirea de Dumnezeu. Iar ziua, uneori singură, iar alteori cu celelalte, cânta psalmii lui David. Şi se sârguia ca nici un ceas să nu-l piardă fără rugăciune sau să-şi oprească gura de la binecuvântarea lui Dumnezeu, precum cânta David: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea. Din ziua în care a intrat în mănăstire, n-a gustat nici poame, până la sfârşitul său, pentru înfrânare. Şi a primit multe necazuri, fiind egumenă peste surori şi îngrijind de dânsele. Iar pentru smerenie şi blândeţe, n-a zis către nici una vreun cuvânt aspru sau de ocară, nici a ieşit din cinstita ei gură vreo vorbă către cineva fără cinste, nici către mic, nici către mare, nici către rob, nici către slobod, deşi de multe ori nu era ascultată. Şi le răbda toate cu blândeţea sufletului şi cu inimă dreaptă, privind totdeauna spre răsplătirea care va să fie. După patru ani de egumenie, fericita Atanasia s-a sfătuit cu surorile să se mute de acolo în alt loc pustiu şi liniştit, unde ar putea mai cu înlesnire să slujească lui Dumnezeu în tăcere şi cu dumnezeiască povăţuire. Şi a aflat un monah bătrân, cinstit cu cinstea preoţiei şi a egumeniei, cu numele Matei, bărbat cu adevărat dumnezeiesc şi sfânt. Acela, cunoscând scopul lor cel bun, le-a arătat un loc precum doreau, în aceeaşi insulă a Eghinei, într-un munte pustiu, unde era o biserică veche a Sfântului şi întâiului Mucenic Ştefan. Acel loc dacă l-a văzut Cuvioasa Atanasia, a zis: “Eu am văzut de mult acest loc cu ochii minţii şi socotesc că de acum, aici ne va fi viaţa şi moartea”. Deci, Cuviosul Matei, cu binecuvântarea episcopului părţii aceleia, a făcut locuinţă fericitei Atanasia şi surorilor ei la acel loc, lângă biserica Sfântului Ştefan. Dar se cade aici să pomenim în parte şi despre fericita viaţă a lui Matei. Acel cuvios părinte avea nevoinţă mare, pentru că în toată noaptea citea psaltirea cu rugăciunile şi când avea nevoie să doarmă, nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Si era atît de mare umilinţa bărbatului aceluia încât, atunci când cânta psalmii şi se ruga sau săvârşea dumnezeiasca jertfă cea fără de sânge, curgeau neîncetat lacrimi din ochii lui; şi oricine căuta la el dobîndea mare folos. Purta totdeauna o haină aspră de păr şi îşi subţia trupul cu postul şi înfrânarea cea fără de măsură. El avea o deosebită dragoste şi smerenie pentru Sfântul Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, iubitul ucenic al lui Hristos, a cărui pomenire şi praznic de peste an sosindu-i, când începea Dumnezeiasca Liturghie, i-a zis unui slujitor din cei ce stăteau lângă dânsul: “O, cine ar fi vrednic să fie acum în Efes şi să vadă pe Sfântul Apostol Ioan!”
Zicând acestea, scotea pîraie de lacrimi din ochi, apoi a suspinat din inimă şi s-a făcut un lucru minunat: a văzut pe Sfântul Apostol Ioan stând în Altar lângă dumnezeiasca masă şi nu numai el a văzut aceea, dar şi alţi doi slujitori. Şi a stat Sfântul Ioan văzut de dânşii, de la începutul Sfintei Liturghii până la otpust. De
acest lucru atît de mult s-a bucurat inima fericitului Matei şi s-a umplut de veselă umilinţă, încât până la trei zile n-a putut să guste hrană. La acest Cuvios Matei, aducându-se un om oarecare slăbănogit cu toate mădularele, s-a milostivit spre dânsul, că, dezbrăcând mantia de pe dânsul, a pus-o pe umerii lui şi îndată acel om s-a făcut sănătos. Altul a venit, având faţa întoarsă prin lucrare diavolească, şi dacă s-a atins cuviosul cu mâna sa de faţa lui, făcând pe dânsa semnul Crucii, îndată faţa s-a întors la rânduiala cea dintâi. O bătrână oarecare, ce era muncită de duhul cel necurat, ducându-se la sfântul, prin rugăciunile lui a scăpat de muncirea diavolească. Asemenea şi altă femeie, monahie, care pătimea şi ea de duh necurat, s-a tămăduit cu rugăciunea sfântului părinte. Acestea s-au zis despre Cuviosul Matei, care era plăcut lui Dumnezeu şi avea dar de tămăduiri de la El. Însă, după neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu, s-a sfârşit în apă, cu moarte de primejdie. Căci, călătorind cu corabia spre Constantinopol, s-a scufundat în mare şi toţi care erau într-însa s-au înecat şi s-a lipsit insula Eghina de cinstitele moaşte ale cuviosului părinte, de la care bolnavii ar fi primit multe tămăduiri. După dânsul a venit alt preot şi egumen famen, cu numele Ignatie. Acela, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi cu darul cel dat de la El, a fost asemenea Cuviosului Matei, că vieţuind cu sfinţenie s-a sfârşit bine, iar mormântul lui izgonea diavolii şi tămăduia bolile. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Cuvioasa Atanasia. Acea fericită femeie avea, precum am zis, mare smerenie şi blândeţe şi se ruga totdeauna către Dumnezeu şi adeseori, privind spre cer, se umplea de spaimă şi de mirare; căci vedea un nor luminos lăsând raze de soare şi în mijlocul norului pe un bărbat oarecare cu bunăcuviinţă, luminându-se de o mare frumuseţe. Văzând acestea adeseori, se mira de acel bărbat şi grăia în sine: “Cine a împodobit pe acel bărbat? Ce faptă bună l-a făcut atît de luminos şi de bine încuviinţat?” Acestea gândind în sine, i se părea că aude un glas zicând către dânsa: “Bărbatul de care te miri, l-a împodobit aşa smerenia împreună cu blândeţea; deci să fii înştiinţată, că şi tu asemenea te vei lumina pentru smerenie şi pentru blândeţe”. Fericita, văzând aceasta în toate zilele, cu acele două fapte, cu smerenia şi cu blândeţele, atît de mult se înfrumuseţa, ca nimeni altul. De mânie şi de mărire nici urmă nu era într-însa; iar cum s-a suit şi la înălţimea celorlalte fapte bune, este arătat de aici, că putea să vadă vedenii cereşti cu ochiul cel curat al inimii. Încă şi cu faceri de minuni a împodobit-o Dumnezeu. Căci odată, şezând şi îndeletnicindu-se întru gândire de Dumnezeu, a venit un om foarte bolnav la ochi şi o ruga, ca să se roage lui Dumnezeu pentru el. Iar ea, smerindu-se ca şi cum mângâia pe acela, i-a zis: “Şi eu asemenea pătimesc de durere de ochi; deci rabdă, că Dumnezeu îţi va ajuta”. Iar el nu voia să se ducă, ci cu credinţă cerea tămăduire. Atunci fericita, punând mâna pe ochii lui, a zis: “Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a tămăduit pe cel orb din naştere, să-ţi dea, frate, tămăduire desăvârşită”. Şi îndată omul acela s-a făcut sănătos desăvârşit de ochi. Şi a străbătut slava despre dânsa în toată partea aceea şi mulţi bolnavi alergau la mănăstirea ei şi primeau sănătate cu rugăciunile ei cele primite de Dumnezeu. Cuvioasa a zidit lângă biserica Sfântului Ştefan încă alte trei biserici: una în numele Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, alta în a Sfântului Ioan Mergătorul Înainte şi a treia în numele Sfântului Ierarh Nicolae. Dar mai mult decât pe celelalte biserici, a împodobit biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru că toate cele de trebuinţă la zidire şi înfrumuseţare le avea de la iubitorii de Hristos, care aveau cinstire şi dragoste pentru dânsa. Însă de vreme ce era slăvită şi cinstită de oameni şi supărată de cei ce mergeau la dânsa, de aceea se mîhnea foarte şi gândea unde s-ar putea ascunde.
Deci, luând cu sine două surori, pe Marina şi pe Evpraxia, a fugit în taină la Constantinopol şi acolo, într-o mănăstire de fecioare, a petrecut şapte ani. Însă îi părea rău de iubita ei biserică, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise în mănăstirea sa şi de multe ori zicea cu lacrimi: “De supărarea omenească şi de slava deşartă, sunt izgonită din biserica Stăpânei mele, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, şi şed aici străină”. Dar nu s-a tăinuit cuvioasa nici acolo vieţuind; căci Dumnezeu, preamărind pe roaba Sa, a început a izgoni diavolii şi a tămădui boli. Aflând despre dânsa surorile ei din mănăstirea Eghinei şi mergând la dânsa, au rugat-o să meargă cu ele la mănăstirea sa. Încă şi o vedenie dumnezeiască a îndemnat-o, să se întoarcă la locul său şi zicea iubitelor sale surori, Marina şi Evpraxia: “Este vremea să ne întoarcem la locul nostru, căci am văzut în vedenie biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu deschisă şi poruncindu-ne ca să intrăm într-însa”. Deci, sculându-se, s-a dus cu surorile din Constantinopol şi au ajuns la insula Eghinei şi la mănăstirea sa. Acolo, peste câteva zile, s-a îmbolnăvit greu şi şi-a cunoscut sfârşitul mai înainte cu douăsprezece zile. Căci a văzut doi bărbaţi în haine albe, venind către dânsa, dându-i o hîrtie scrisă şi zicându-i: “Iată liberarea ta! Primeşte-o şi te veseleşte!” După vedenia aceea, venindu-şi în sine, a cunoscut că era aproape de ieşirea sa din trup şi a petrecut douăsprezece zile în neîncetată cugetare de Dumnezeu şi în rugăciune. Iar hrană şi băutură în acele zile n-a gustat deloc. Iar surorilor celor ce şedeau lângă dânsa nu le zicea nimic mai mult, decât numai aceasta: “Cântaţi, surorile mele, cântaţi şi lăudaţi pe Dumnezeu totdeauna, ca să fie milostiv greşelilor noastre!” Sosind ziua a douăsprezecea, Cuvioasa Anastasia a zis către dânsele: “Ajutaţi-mi căci am slăbit şi mergeţi în biserică de sfârşiţi psaltirea; căci eu acum nu pot s-o sfârşesc, că mi-a slăbit puterea foarte mult”. Iar ele, plângând, au zis: “Pînă la care psalm ai citit? De unde să o începem ca s-o sfârşim?” Iar ea a încetişor a răspuns: “Al nouăzecelea psalm îl am în gură şi acum nu pot mai mult”. Şi mergând surorile în biserică, au sfârşit pe ceilalţi psalmi. Apoi ieşind, au căzut cu faţa înaintea patului ei şi plângere mare au făcut, cerând de la dânsa rugăciunile cele mai de pe urmă. Iar ea rugându-se pentru toate, pe Marina şi pe Evpraxia le-a cuprins cu cinstitele ei mâini, zicându-le: “Iubitele mele surori, iată în această zi ne despărţim, dar în veacul ce o să fie, iarăşi ne va uni Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pace, dragoste şi înţelepciune şi să vă umple de toate bunătăţile Sale”. Acestea şi altele zicând, faţa ei s-a luminat şi toţi cei ce veniseră la dânsa s-au umplut de lumină. Se apropia ziua în care se prăznuieşte Adormirea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi zicea fericita: “Vedeţi să nu rămână ceva din cele cuviincioase praznicului, ci şi cântarea bisericească cu bună rânduială să fie; săracilor, scăpătaţilor şi văduvelor să le faceţi ospăţ, după putere. Iar după dumnezeiasca Liturghie, să daţi pământului trupul meu cel sărac”. Aceasta zicând şi cuprinzând pe cele două surori mai sus amintite, s-a odihnit întru Domnul, dormind cu somn de obşte, căci ca o vie şi-a închis ochii şi gura, căci nu era trebuinţă ei de obişnuita slujbă care se face la moarte. Iar surorile, căzând la sfântul ei trup, plângeau de sărăcia lor, zicând: “Unde te-ai dus acum, o, sfântă maica noastră, cea numită cu nemurire? Astfel, ne-ai lăsat sărmane, ducându-te din ochii noştri. Unde vom mai vedea după aceasta, faţa ta cea cu chip de înger? Unde vom auzi glasul tău care înveselea inimile noastre şi la lucruri bune ne învăţa? S-a stins lumina nădejdii noastre celei bune! Tu acum dormi, dar noi de întristare pentru tine murim! Nu te vom mai avea de acum împreună cu noi cântând, citind, rugându-te, vorbind şi lucrând, căci Domnul te-a ales şi te-a luat în veşnicele locaşuri, cele fără de moarte!” Aşa zicând şi mult plângând, au grijit trupul ei cel sfânt. Cuvioasa Atanasia s-a sfârşit la 14 August, la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar la praznic, după dumnezeiasca slujbă, cu cinste a fost îngropată, cu nemângâiata tânguire a surorilor. Iar cea care se pusese după dânsa egumenă, ziua şi noaptea nu ieşea de la mormânt, plângând. Şi i s-a arătat în vis Sfânta Atanasia, zicând către dânsa: “Cu dinadinsul să ştii, că după săvârşirea celor patruzeci de zile de la adormirea mea, voi lua cele pregătite mie de Dumnezeu”. Şi deşteptându-se egumena, nu se pricepea ce înseamnă vedenia aceea şi cuvântul zis de cuvioasa. Dar, sosind ziua cea de 40 de zile, au uitat surorile – precum adeseori se întîmplă -, ca să-i facă obişnuita pomenire, părându-le că după două zile se împlinesc cele 40 de zile. Şi în aceeaşi seară iarăşi s-a arătat sfânta, zicând egumenei: “Pentru ce n-aţi ţinut seama de cele 40 de zile şi n-aţi pregătit cele spre pomenire, nici spre dare la săraci, nici spre primirea de oaspeţi?” Şi, deşteptându-se din somn, egumena a numărat zilele cu dinadinsul şi a cunoscut că aceea era seara zilei a 40-a, în care se cădea să cânte panahida.
Iar a doua zi, făcându-se pomenirea şi săvârşindu-se dumnezeiasca slujbă, două monahii începătoare a cetelor bisericeşti, cărora Dumnezeu le-a deschis ochii sufleteşti, au văzut o minunată vedenie în biserică:
Doi bărbaţi oarecare, foarte cinstiţi cu chipul, îmbrăcaţi în haine luminoase, au intrat în biserică, ducând între dânşii pe Cuvioasa Atanasia, pe care punând-o înaintea Sfântului Altar, au îmbrăcat-o cu porfiră împărătească, împodobită cu pietre scumpe şi cu mărgăritare de mult preţ şi i-au pus pe cap coroană împărătească, care avea cruce dinainte şi înapoi; i-au dat apoi şi un toiag de aur, la fel împodobit cu pietre scumpe; apoi, luând-o de mâini, au dus-o în Sfântul Altar prin uşile împărăteşti. Se mai scrie despre dânsa şi aceasta. Că, ducându-se către Domnul, a poruncit surorilor ca până la patruzeci de zile să pună masă săracilor. Dar ele numai până la a noua zi au făcut aceasta, iar după acele nouă zile au încetat. Şi li s-a arătat sfânta cu doi îngeri, zicându-le: “Pentru ce aţi călcat porunca mea? În ştire să vă fie vouă, că milosteniile cele ce se fac pentru suflet, până la 40 de zile, cum sunt săturarea flămânzilor şi rugăciunile preoţilor, milostivesc pe Dumnezeu şi chiar păcătoase fiind sufletele celor adormiţi, primesc iertarea păcatelor întru Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenire, se îmbogăţesc cu împlinirea a tot binele”. Aceasta zicând sfânta şi-a înfipt în pământ toiagul şi s-a făcut nevăzută. Iar a doua zi sculându-se surorile au văzut toiagul ei înflorit şi au preamărit pe Dumnezeu a toate Făcătorul. Aceasta povesteşte prologul. Apoi săvârşindu-se anul după moartea Cuvioasei Atanasia şi pomenirea sfintei sosind, precum scrie Metafrast, au venit doi bărbaţi preoţi şi cu dânşii au adus o femeie muncită de multe duhuri rele. Acei preoţi, luând acoperământul mormântului şi măturând ţărâna pîmântului, au scos afară racla cu moaştele Cuvioasei Atanasia şi îndată necuratele duhuri au fugit din femeia aceea şi s-a făcut sănătoasă. Iar din raclă a ieşit o mare şi bună mireasmă şi s-a văzut picurând din raclă mir. Apoi, descoperind racla, au văzut pe Cuvioasa Anastasia ca şi când atunci adormise, luminându-şi sprâncenele, buzele şi faţa cu frumoasă podoabă, iar trupul cu mâinile şi tot sfântul ei trup era întreg, neavând nici cât de puţină stricăciune şi izvora mir. Aceasta văzând-o toţi cei ce erau acolo, scoteau lacrimi de bucurie din ochi. Iar acei sfinţi preoţi, acoperind racla, au judecat să nu pună sfintele moaşte ale Cuvioasei Atanasia în pământ, ci la vedere în biserică şi au făcut astfel. După aceasta făcându-i o raclă nouă, au mutat cinstitele moaşte într-însa din cea veche. După aceea au luat călugăriţele de pe moaşte, cea dintâi haină de păr a sfintei, pregătindu-i alta nouă de mătase. Dar nu puteau să îmbrace trupul sfintei, de vreme ce Sfânta Atanasia nu voia, şi îşi ţinea mâinile pe piept, ca şi cum era vie, nevrând haine de mătase, şi chiar după moarte iubind sărăcia. Iar una din ceata călugăriţelor celor îmbunătăţite, fiind vas ales al Sfântului Duh şi-a plecat genunchii şi a început a se ruga către dânsa, ca şi către o vie, grăind: “Când vieţuiai între noi, ai avut în toate fără împotri-vire ascultare, stăpâna noastră. Aşa şi acum binevoieşte a ne asculta şi cu această smerită haină, care ţi s-a adus, binevoieşte a te îmbrăca”. Astfel, după ce s-a rugat fecioara aceea, Cuvioasa Atanasia, ca o vie, a ascultat. O, minune! Atunci, ridicându-se, a şezut şi şi-a întins mâinile spre îmbrăcare, iar după ce s-a îmbrăcat, s-a culcat iarăşi în raclă. Şi multe alte minuni se săvârşeau de la sfintele ei moaşte, căci se făceau tămăduiri de toate bolile şi diavolii se goneau din oameni cu sfintele ei rugăciuni. Ale cărei faceri de minuni nu ajunge vreme scriitorului a le scrie toate cu de-amănuntul, ca să nu se supere şi cei ce citesc, asemenea, şi cei ce ascultă. Ci cu această scurtă şi de folos povestire despre cuvioasa, să fim îndestulaţi.
Iar tu, o, fecioară, doamnă, ceea ce eşti cinstită cu numele nemuririi, Atanasia, ceea ce eşti împreună vieţuitoare cu dumnezeieştii îngeri, care ai sărăcit pentru Hristos şi cu dumnezeieştile daruri te-ai împodobit; care totdeauna ai plâns şi mângâierea cea nesfârşită ai câştigat-o, care cu blândeţe te-ai împodobit şi pământul celor blânzi ai moştenit, apoi în foame şi în sete ţi-ai petrecut vremelnica viaţă şi saţiul îndulcirii celei veşnice l-ai aflat; care milostivă către săraci ai fost şi de la Dumnezeu te-ai miluit; tu, care pentru curăţenia inimii tale, ai luat în tine lumina Sfântului Duh şi, având pace în sufletul tău, aceluiaşi Duh Sfânt te-ai făcut locaş şi ai fost vistierie a tuturor lucrurilor celor bune; pentru aceasta luminii celei negrăite te-ai învrednicit în cer. Tu, ceea ce locuieşti cu adunările sfinţilor şi cu cetele drepţilor te sălăşluieşti, pomeneşte-ne şi pe noi, cei ce lăudăm viaţa ta cea îmbunătăţită şi cu duhovnicească bucurie cinstim pomenirea ta. Caută spre viaţa noastră cea învăluită de lumeştile valuri, ca, prin rugăciunile tale binevieţuind, de cursele diavoleşti să scăpăm şi împreună cu tine să ne învrednicim veşnicilor bunătăţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Vieţile Sfinţilor, aprilie
0
0
0Tags: aprilie, Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viețile Sfinților
