Din Viaţa Sfântului Silvestru, Episcopul Romei
Silvestru şi Timotei
Sfântul Silvestru s-a născut la Roma — şi a fost ucenicul lui Chirin prezviterul. Iubitor fiind de străini, pe care îi primea adesea în casa sa, Silvestru a găzduit pe un preot, Timotei, venit la Roma din Antiohia, ca să propovăduiască evanghelia. Petrecând Timotei un an şi jumătate în casa lui Silvestru, multă credinţă i-a trecut, învăţându-l cele bune. Timotei, întorcând la Dumnezeu pe mulţi Romani, a fost prins de Tarciniu, eparhul cetăţii, care l-a schingiuit, tăindu-i capul.
Silvestru i-a căutat sfântele lui moaşte şi i le-a îngropat cum se cuvenea. Eparhul, aflând, l-a chemat la sine şi cerându-i să jertfească idolilor, îl ameninţa cu munci grele.
Silvestru, fără temere, i-a răspuns:
— Sufletul tău chiar în noaptea aceasta se va cere de la tine, şi tu nu vei putea să-mi faci ceea ce zici.
Auzind aceasta, eparhul a trimis la temniţă pe Silvestru, iar el s-a dus să ospăteze. Mâncând peşte, i s-a pus un os în gît şi după puţină vreme a murit din aceasta, neputându-i face nimic nici un doftor.
Silvestru a fost scos din temniţă şi mulţi văzând minunea aceasta au crezut şi s-au întors la credinţă.
Împlinind vârsta de treizeci de ani, Silvestru a fost hirotonit diacon — şi murind apoi episcopul Miltiade al Romei, s-a suit pe scaun Silvestru, fiind ales de toţi. El a păscut turma lui Christos ca un apostol, chemând şi îndemnând pe toţi — şi mai ales pe preoţii răzleţiţi de la cele ale bisericii — să se întoarcă la dreptele câi. El a dat Romanlor numiri pentru zilele săptămânii.
Balaurul de sub muntele Tarpia
În zilele acelea se afla un balaur rău făcător sub muntele Tarpia, pe care se zidise Capitoliul.
Acestui balaur, poporul, ca să-l îmblânzească, îi aducea jertfe, ca unui Dumnezeu.
Necredincioşii au zis lui Silvestru:
— Dacă vrei să credem, coboară-te în peşteră şi fă, cu puterea Dumnezeului tău, să nu mai iasă balaurul de acolo şi să ne mai facă rău.
Postind, el şi poporul credincios, trei zile — şi rugându-se, Sfântul Petru i s-a arătat în vedenie şi i-a spus ce trebuie să facă. …
Urmând sfatul, Silvestru s-a dus cu preoţii şi cu credincioşii la gura peşterii, a făcut acolo slujbă şi pe urmă a intrat el singur în peşteră.
Aflând acolo nişte uşi, le-a închis, zicând:
— Să nu vă mai deschideţi până la a doua venire a lui Christos!… . .
Uşile s-au închis şi balaurul n-a mai ieşit. Văzând poporul această minune, mulţi au crezut.
Sfântul Silvestru şi împăratul Constantin
Marele Constantin fiind încă păgân, a prigonit pe creştini. Silvestru, văzând aceasta, şi-a luat clerul şi s-a tras spre un munte, zis Soractes.
Dumnezeu voind, împăratul s-a îmbolnăvit atunci foarte greu de lepră, având răni pe trup şi căzându-i bucăţi de carne de pe el.
Doftorii cei păgâneşti i-au zis că nu va scăpa decit doară de va face baie cu sânge de prunc.
Slujitorii împărăteşti au adunat mulţime de mame cu prunci la sân, spre aceasta.
Dar când a venit ziua spre a fi jertfiţi pentru baia împăratului, acestuia multă milă i s-a făcut, văzând pe mame ţipând şi jelindu-se pentru că li se ucideau copilaşii. A zis atunci împăratul:
— Chiar de-ar fi să mă fac sănătos luând sângele acestor copilaşi, mai bine primesc să mor, lăsându-i pe ei mamelor lor…
Şi a dat drumul mamelor, poruncind să li se adauge bani de aur pentru nevoile lor.
Dumnezeu, văzând această prea dulce milostenie a împăratului, i-a trimis în vedenie pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel, care i-au spus:
— Ci ţie, împărate, altă baie îţi este spre folosul trupului şi sufletului… Cheamă la tine pe episcopul Silvestru, din muntele Soractes, unde se află ascuns, şi să faci după cum te va povăţui el…
Gonind de la sine pe doftorii cei păcătoşi, a trimis de i-au adus pe Silvestru.
Întrebîndu-l despre Petru şi Pavel, că adică cum sunt ei la chip, Silvestru i-a adus icoanele lor, în care împăratul a recunoscut pe cei din vedenie.
Şi i-a spus Silvestru împăratului:
— Ca să poţi crede, cum zici, în Dumnezeul pe care l-au propovăduit apostolii, adică în Domnul nostru Iisus Christos, trebuie mai întîi să-ţi mărturiseşti păcatele, în post şi rugăciune, cu amară zdrobire de inimă. Pentru aceasta, se cade să lepezi porfira şi coroana timp de şapte zile şi să te închizi în cămările palatului, luând sac şi cenuşă… Porunceşte, asemenea, să înceteze prigonirile creştinilor — cum şi a se da pomeni multe la săraci…
Împăratul a făgăduit, iar episcopul Silvestru i-a pus mâna pe cap şi l-a pregătit pentru Botez.
Poporului, aşijderea, Silvestru i-a poruncit să postească şi să se roage, într-acelaşi scop.
A şaptea zi, sfântul a mers la împărat, carele i-a spus că-i gata a primi sfântul Botez.
Îndrumându-l spre înţelegerea sfântei Treimi, Silvestru a purces la cufundarea împăratului în apa Botezului.
Atunci o lumină mare a strălucit din cer, mai frumoasă decât razele soarelui şi s-a umplut încăperea de negrăită strălucire.
Împăratul s-a curăţat îndată de lepră, căzându-i bubele de pe trup, ca nişte solzi de peşte.
Îmbrăcându-se în haine albe, împăratul a grăit:
— Când m-am afundat în apă, am simţit atingându-mă o mână de Sus.
Poruncă dădu apoi ca nimeni să nu mai îndrăznească a huli pe Christos sau a face rău creştinilor.
Pe urmă, zidi în curtea sa împărătească o biserică în numele Mântuitorului, arătând ca să fie botezaţi toţi cei ce vor cere.
Mulţime mare s-a botezat, aşa că începură să fie prigoniţi cei ce nu voiau să se încreştineze. Atunci împăratul a poruncit:
Domnul nostru nu voieşte ca cineva să vină la Dînsul silit… Slobod este fiecare să creadă cum îi este voia, şi să nu se prigonească unul pe altul…
Multă îmbucurare a adus această veste în popor, căci era lăsat să vieţuiască în sloboda credinţă.
Împăratul Constantin şi Evreii
O mare pace şi înveselire s-a întins atunci peste tot locul, — ceea ce vrăjmaşul văzând, a îndemnat pe Evrei să se apropie de Elena, mama împăratului, care se afla la Vitinia, şi să-i spună că bine a făcut împăratul că a lăsat păgânătatea, dar că a făcut rău de-a crezut în Christos, un înşelător şi un vrăjitor — şi să-l sfătuiască să se lepede de-o asemenea rătăcire, ca nu cumva să se supere Dumnezeul cel prea înalt şi să i se întîmple vreun rău împăratului.
Scriind acestea fiului său, el i-a răspuns aşa: că să vină acei evrei dimpreună cu ea la Roma şi să se întrebe despre credinţă cu episcopii creştini. Cine va birui, a aceluia va fi bună credinţa.
S-au ales atunci un număr de cărturari învăţaţi şi înţelepti, în frunte cu rabinul plin de carte — Zamvri şi dimpreună cu împărăteasa au purces la Roma.
Sosind ziua întrebării evreilor cu creştinii, împăratul a șezut în scaunul său, dimpreună cu toată curtea sa. A venit apoi episcopul Silvestru cu tovarăşii săi, şi la urmă au intrat şi evreii, în număr de o sută douăzeci. împărăteasa stătea pe după o perdea, ca să audă fără să fie văzută.
Spunând atunci sfântul Silvestru o grăire din vechea Scriptură, evreii s-au ridicat şi s-au împotrivit, zicând că acestea sunt din învăţătura lor. Sfântul a preîntîmpinat că acele învăţături se cuvin şi creştinilor, de vreme ce în ele sunt multe lucruri grăite despre Domnul Christos.
Împăratul încuviinţând aceasta, a dat cuvânt evreilor.
Evreii au zis: „în carte scrie că nu este Dumnezeu afară de mine, — deci cum numiţi voi Dumnezeu pe Iisus, care a fost numai om, — şi cum de ziceţi asemenea, că sunt trei Dumnezei: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh?”
Sfântul Silvestru, primind Duh de la Dumnezeu, a răspuns: „Chiar proorocii zic aceasta. Mai înainte de toţi, David proorocul şi împăratul a zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte asupra Domnului şi Christosului său? Iată pe David că grăieşte despre două persoane. Şi tot el a zis: „Domnul a zis către mine: „Fiul meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut. Pentru că unul este ce a născut, iar altul cel născut.”
Evreii au zis: „Dacă spui că Dumnezeu a născut, atunci faci pătimaş pe cel ce este fără patimă. Apoi, cum Fiul este Dumnezeu, născut sub ani şi fiinţa sa a avut-o în vreme? Acel cuvânt astăzi însemnează vreme şi Dumnezeu ziceţi că este veşnic.”
Silvestru a răspuns: „Noi nu spunem, o, evreule,- că în Dumnezeu este pătimaşă naşterea, ci noi mărturisim Dumnezeirea fără patimă, iar naşterea o socotim aşa: precum din minte se naşte cuvântul. Naşterea Fiului din Tatăl şi cu Duhul este făcător al vremurilor, iar cel ce face vre-mea nu poate fi sub ea. Cuvântul astăzi te-am născut arată naşterea cea de jos, care a fost primită în vrerne şi în trup, spre mântuirea noastră.
Proorocul ştia că Christos-Dumnezeu este mai înainte de veci, şi de aceea a zis: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului.” Şi înainte vestind întruparea Lui, a zis: „Fiul Meu eşti Tu, Eu azi te-am născut.”
Deci „Fiul Meu eşti Tu” însemnează veşnica Lui naştere, iar „Eu Te-am născut” însemnează naşterea Lui, cea din vreme.
Dar chiar zicerea „Astăzi Te-am născut” însemnează veşnicia naşterii lui Dumnezeu, în Care nu este fapta celui ce-a trecut sau a celui ce vine, ci totdeauna a celui ce este de faţă.
Cît despre Sfântul Duh, David zice: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toate puterile lor”.
Aici pomeneşte pe Tatăl ca Domn, pe Fiul ca Cuvânt şi pe Duhul Sfânt.
Şi în alt loc, tot el zice: „Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.”
Şi a mai zis: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău?”
Sau: „Trimite-voi Duhul Tău şi se vor zidi.”
Nu sunt acestea zise de David?
Dar chiar Moise, cel ce-a văzut pe Dumnezeu, în cartea Facerii arată pe Dumnezeu zicând: „Să facem pe om după chipul nostru şi după asemănare.”
Cu cine grăia Dumnezeu atunci? Trebuie să înţelegem că era altă faţă cu dânsul.
Cine putea să fie această faţă decât Acela, care era de-o fire cu Dumnezeu? Adică Fiul care este de-o fiinţă cu Tatăl, de-o slavă şi de-o putere, chipul Tatălui cel neschimbat?
Deci, o, evreule, ce lucru nou aducem noi la mijloc? Credem şi zicem că este Tată, Fiu şi Duh Sfânt.
Şi voi ziceţi că cunoaşteţi sfânta Scriptură… De ce nu credeţi în ce vă învaţă sfinţii prooroci, din care nici unul nu este care să nu fi proorocit despre Mântuitorul nostru?”
Vrând Silvestru a vorbi mai departe despre Sfânta Treime, împăratul i-a tăiat vorba, grăind către evrei:
— Aceste lucruri, evreilor, sunt scrise şi în cărţile voastre?
Au răspuns:
— Da, sunt.
Atunci împăratul a zis:
— La această întrebare, asupra Sfântei Treimi, mi se pare că sunteţi biruiţi.
Evreii s-au ridicat, împotrivindu-se:
— Nu pentru Treime este vorbire acum, ci dacă Nazarineanul poate fi Dumnezeu, Şi zicem că deşi ne-am învoi ca să fie trei Dumnezei, nu însemnează că Iisus este Dumnezeu. Ci el a fost om, născut din om, locuind cu păcătoşii şi în casa vameşilor intrând, — care a fost ispitit de diavol, a fost vândut de ucenic şi prins, batjocorit, bătut, Pe cruce pironit, mort şi îngropat. Unul ca acesta poate a se numi Dumnezeu?
Sfântul Silvestru răspunzând a zis:
— Noi nu socotim, o, evreilor, trei Dumnezei cum ziceţi voi, — ci numai unul în trei feţe sau ipostaze este cinstit şi închinat de noi.
Fiindcă acum vă daţi în lături de a vorbi de sfânta Treime, — să vorbim, după cum vreţi, de Domnul nostru Iisus Christos.
Zicem aşadar Dumnezeu atoatefacătorul, când a zidit pe om şi, apoi, l-a văzut pe el aplecat spre cele rele, n-a trecut cu vederea lucrul mîinilor sale, ci mai vârtos a binevoit ca Fiul Său de El nedespărţit să se pogoare până la hotarul omenesc. S-a născut deci din Fecioara, sub lege, pentru a răscumpăra pe cei de sub lege. Aşa a proorocit Dumnezeiescul Isaia: „Iată: Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu, şi vei chema numele lui Emanuel, ceea ce, tălmăcit, însemnează Dumnezeiasca venire la oameni, iar în limba noastră: cu noi este Dumnezeu.”
Atunci evreii au zis: „în cartea noastră veche a proorocului Isaia nu este zis fecioară, ci tânără, iar voi aţi stricat Scriptura zicând fecioară.”
La care, sfântul Silvestru a răspuns: „Oare, nu este totuna tânără cu fecioară? Ci voi ştiţi ce-a vorbit Isaia, zicând către Ahaz: „Cereţi semn de la Domnul Dumnezeul tău în adânc sau în înălţime”, — la care Ahaz a răspuns: „Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul” — şi atunci Isaia a grăit: „Pentru aceasta Domnul singur vă va da un semn. Deci ce semn? Fecioara va lua în pântece.” Voi, o, evreilor, ştiţi acestea, — şi totuşi ziceţi că popoarele n-au zis fecioară ci tânără şi că acestea nu-s totuna. Atunci şi acel făgăduit semn nu poate să se numească aşa, pentru că de va naşte tânără prin însoţire bărbătească, aceasta nu este semn, ci obicei şi rinduială firească; ci numai a naşte fără amestec bărbătesc este semn, pentru că este lucru neobişnuit care covârşeşte rânduiala firii. Tînără aceea era deci fecioară, — şi noi zicând astfel, nu numai că n-am stricat Scripturile, — ci, mai ales, le-am îndreptat. Iar fecioara zămislind ftră bărbat, ci numai de la Duhul Sfânt, se adevereşte că a fost cu noi Dumnezeu, după făgăduinţa pe care El ne-a dat.”
Evreii au spus: „De vreme ce s-a numit fisus, cel născut din Marfa, iar nu Emanuel, se vede că nu este cel făgăduit de Dumnezeu prin prooroc, ci altul.”
A zis sfântul Silvestru: „Sfânta Scriptură are ades obiceiul ca, în loc de nume să pună întîmplările şi faptele. De vreme ce Christos avea să biruiască pe vrăjmaşi, s-a zis numele lui grabnic biruitor. Aşa şi cu Ierusalimul, ce i se zice cetate a dreptăţii, arătând astfel lucrurile ce se făceau într-însul.
Iar acum, ascultaţi voi, evreilor, cum au arătat proorocii viaţa Lui.
Că Dumnezeu voia să locuiască cu oamenii, spune Varuh; „Acesta este Dumnezeul nostru, care a aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga sa, şi lui Israel cel iubit de El; iar după aceasta, pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a vieţuit.”
Despre ispitirea diavolului, Zaharia a proorocit aşa: „Şi mi-a arătat mie Domnul pe Iisus preotul cel mare stând înaintea îngerului Domnului, şi diavolul sta de-a dreapta lui ca să i se împotrivească”.
Despre mântuirea Lui, Solomon spune în cartea lui: „Zis-au în sine cei ce gândeau nedreptate: să vânăm. cu vicleşug pe cer drept, că nu ne este de folos, ci, mai vârtos se împotriveşte lucrurilor noastre.”
Despre vânzarea Lui, — psalmistul a spus: „Cel ce mă-nâncă pîinea Mea, a pornit asupra Mea vicleşug?”
Despre martorii nedrepţi, asemenea a scris: „Scula-tu-s-au asupra Mea mărturii nedrepte.”
Răstignirea: „Bătut-au în cuie mîinile şi picioarele Mele, şi Mi-au numărat oasele.”
Împărţirea hainelor: „împărţit-au hainele Mele, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi.”
Adăparea cu oţet: „Mi-au dat spre mâncare fiere, — şi la sete, m-au adăpat cu oţet.”
Îngroparea: „M-au pus în groapa cea mai de dedesubt.”
Iar Iacov, strămoşul de demult, văzând şi el cu duhul înainte, a zis: „Culcându-te, ai adormit ca un leu şi ca un Pui de leu…”
Aceste toate mărturii din Scriptură aducând, despre Domnul nostru Iisus Christos, Silvestru a biruit pe evrei, fiindcă grăia Duhul Sflnt prin gura lui.
Atunci evreii au mai întîmpinat: „Ce nevoie era să se nască Dumnezeu în trup omenesc? Nu putea să mântu-iască altfel neamul omenesc?”
Sfântul a răspuns: „Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu, dar se cădea să Fie biruit diavolul de acela care a fost biruit de el. Şi acesta este Domnul nostru Iisus Christos, cel ce s-a întrupat ca om, neavând păcat asupra Lui şi având două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească. Deci omenirea Lui a pătimit pentru noi, iar Dumnezeirea Lui a rămas fără patimă.”
Zicând acestea, sfântul a mai dat pildă: „După cum când tai un pom luminat de razele soarelui, tai-numai pomul, nu şi razele soarelui, tot astfel şi omenirea lui Christos, unindu-se cu Dumnezeirea, a răbdat patimi, dar Dumnezeirea n-a suferit nimic.”
Atunci împăratul, văzând adevărul celor spuse de Silvestru, iar pe evrei atît de răpuşi că nu mai aveau nimic ce spune, a lăudat pe Silvestru.
Boul lui Zamvri
Văzând acestea, vrăjitorul Zamvri a spus:
— Deşi ne biruie Silvestru, învăţat fiind, noi nu vom primi pe acela pe care părinţii noştri l-au dat morţii — şi nu ne vom depărta de legea noastră… Iar pentru a dovedi că nu este alt Dumnezeu în afară de cel pe care-L cinstim noi, voi cere împăratului să facă o dovadă aici, nu prin vorbă, ci prin faptă. Am nevoie pentru aceasta de un bou.
Împăratul dădu încuviinţare şi unul din ascultători se duse să aducă un bou.
Sfântul Silvestru a întrebat pe Zamvri:
— Ce-ţi trebuieşte boul? A răspuns acela:
— Părinţii noştri când aduceau boii la jertfă le strigau în iireche numele Dumnezeului nostru şi îndată ei scoteau un răget mare şi murind, erau gata spre jertfă. Aşa voi face cu boul ce mi se va aduce.
Sfântul, prinzând prilej, a spus lui Zamvri:
— Dacă, precum zici, numele acela ucide pe toţi cei ce-1 aud, cum de l-ai învăţat tu şi ivai murit?
Zamvri a răspuns:
— Nu ţi se cade să ştii, fiindcă eşti vrăjmaşul nostru. Atunci împăratul s-a amestecat şi el, zicând:
— De nu vrei să descoperi această taină episcopului, atunci să ne-o spui nouă, afară dacă acest nume se găseşte scris undeva.
Zamvri a răspuns:
— Nici piele, nici hîrtie, nici piatră, nu pot ţine scris acest nume, căci îndată pier şi cei ce-au scris şi acel lucru pe care au scris.
împăratul a zis:
— Cum atunci l-ai învăţat singur, dacă nici nu se grăieşte, nici nu sev scrie?
Zamvri, răspurizând, a zis:
— Eu, o, împărate, şapte zile am postit, apoi am turnat în vas nou de argint apă curată de izvor şi m-am rugat. Atunci s-au scris pe apă cuvintele, de un deget nevăzut, care m-au învăţat numele lui Dumnezeu.
Atunci Silvestru a luat iar cuvânt:
— Dacă astfel ai învăţat acel nume, atunci când îl spui altuia îl auzi şi tu, şi dacă îl auzi de ce nu mori?
Şi iar i-a răspuns Zamvri:
— Nu se cade să-ţi spun ţie aceasta, întrucât tu eşti vrăjmaşul nostru. Dar nu e nevoie de cuvinte, ci să dovedim cu fapta. Iată, vei avea să alegi: Sau să omori boul chemând numele Nazarineanului tău şi atunci vom orede în el, sau voi omori eu boul spunându-i numele Dumnezeului nostru, şi atunci vei fi dator să crezi tu în Dumnezeul nostru.
În vremea aceasta, omul din mulţime aduse un bou sălbatec de tot, pe care abia de-l puteau ţine legat cu funii tari, iar împăratul a zis lui Zamvri:
— Se cade ca tu mai întîi să-ţi ţii făgăduinţa, că tu ai zis căci numai cu un cuvânt vei omorî boul.
Zamvri s-a supus. A zis un cuvânt la urechea boului şi, scuturându-se, a căzut mort. Cei de faţă se mirau tare, iar evreii băteau din palme, strigând: „Am biruit, am biruit!…”
Atunci sfântul Silvestru a rugat pe împărat să poruncească să fie tăcere.
Făcându-se tăcere, episcopul a zis către evrei:
— Este sau nu scris în cărţile voastre vorbirea lui Dumnezeu, precum că: „Voi omorî şi voi face viu, ucide-voi şi voi tămădui?”
Ei au răspuns: „Aşa este.” Silvestru a luat cuvânt din nou:
— Dacă Zamvji a omorât boul cu numele lui Dumnezeu, apoi cu acelaşi nume să-l învieze. Dumnezeu este binefăcător. Deci, dacă ceea ce nu este în firea lui Dumnezeu a făcut Zamvri, mai vârtos poate să facă ceea ce este în firea lui, adică să invieze boul.
Astfel prins, Zamvri a zis împăratului:
— Silvestru se foloseşte încă o dată de vorbe netrebu-incioase, după ce s-a săvârşit lucrul cel minunat.
Îndreptându-se apoi către Silvestru, i-a zis:
— Ai putere să faci minuni în numele lui Christos, spune?
Silvestru a răspuns:
— Îţi voi arăta puterea Christosului meu, când prin chemarea Sfântului Său nume, voi învia boul!
Zamvri a zîmbit:
— În zadar te lauzi, Silvestre, pentru că una ca aceasta nu se poate.
Împăratul luă şi el cuvânt către Zamvri: — Dar de va putea face aceasta, vei crede în Dumnezeul lui?
— Jur înaintea ta — a răspuns evreul — că de voi vedea acest bou înviat, voi primi credinţa lui Silvestru!
Şi toţi evreii au jurat la fel.
Atunci sfântul Silvestru, îngenunchind, s-a rugat cu mare putere şi cu lacrimi lui Dumnezeu. Pe urmă s-a ridicat şi a strigat în auzul tuturor:
— Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu, care ai în mâna ta viaţa şi moartea, binevoieşte ca prin chemarea Prea Sfântului şi de viaţă făcătorului Tău nume, să dai îndărăt viaţa acestei vite, pe care Zamvri prin drăcească chemare a facut-o moartă. E vreme, Doamne, să se arate minunile Tale, pentru mântuirea multora!
Apoi sfântul, apropiindu-se de vită, a zis cu glas mare:
— De este adevărat Dumnezeul cel propovăduit de mine, Iisus Christos, cel născut din Fecioara Măria, — prinde din nou viaţa trimisă de El, ridică-te pe picioarele tale şi fii blând!
De îndată, boul a prins viaţă, s-a sculat şi a fost blând. Văzând aceasta, toţi au strigat într-un glas puternic: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Silvestru!” Evreii au venit la Silvestru şi, căzându-i la picioare, i-au cerut cu tărie să fie şi ei primiţi a lua credinţa creştinească.
De asemenea, fericita Elena, ce stătuse ascunsa, a ieşit la iveală, a mărturisit pe Christos şi a cerut în genunchi sfântului s-o învrednicească cu Sfântul Botez.
Cu toţii au fost apoi botezaţi, dimpreună şi cu alţi mulţi din popor.
Trecând puţină vreme, sfântul Silvestru s-a dus cu îm-nărăteasa Elena la Ierusalim întru căutarea sfântei Cruci a Domnului şi găsind-ov, mulţi evrei au crezut întru Christos si au fost botezaţi de Silvestru.
S-a întors apoi la Roma unde a petrecut restul zilelor sale în osteneli şi griji pentru Biserica lui Christos, pma ce, păstorind ani douăzeci şi trei, a trecut la Domnul intru odihnă veşnică.
Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Din Viaţa Sfântului Silvestru, Dumnezeu, Ed. Artemis, Episcopul Romei, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viețile Sfinților, vol. I
