Dragostea faţă de aproapele – măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu
„Toată Legea şi proorocii stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele” (Matei 22,40).
Creştinismul este prin excelenţă religia iubirii. Viaţa morală creştină, expresie fidelă a învăţăturii care o întemeiază şi a cărei substanţă este iubirea, are în centrul ei pe Mântuitorul Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Izvorul iubirii creştine. Iubirea evanghelică are nu numai această adâncire spirituală, ci şi o extensiune socială: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 31). Ea este puterea divină care reînnoieşte unitatea originară în toate aspectele şi dimensiunile ei: personală, socială, verticală, orizontală.
A fi în comuniune de viaţă cu Dumnezeu înseamnă a trăi în iubire, iar această iubire îşi are temeiul şi premisa în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Credinciosul, în măsura în care îşi lasă viaţa inundată de torentele iubirii, devine el însuşi iubire, o forţă în care energiile vii, harice, devin lucrătoare, ridicându-l pe un plan de nobilă elevaţie sufletească. Capacitatea acestei ridicări este dată de însăşi structura sufletului nostru, care are o puternică tendinţă de dăruire, cu un bogat conţinut de viaţă, îndreptând fiinţa noastră către semenul său faţă de care vrea să se deschidă sufleteşte. Pe această înclinaţie nativă a sufletului nostru, expresie a legii morale naturale, se grefează iubirea creştină, acest potenţial afectiv constituind fundamentul ontologic al iubirii creştine.
Virtutea creştină a iubirii este, deci, una dintre cele trei virtuţi teologice, este inima din care pulsează întreaga viaţă creştină, esenţa dogmatică şi esenţa morală a creştinismului. Iubirea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit, năzuinţă sădită de însuşi Dumnezeu în firea omului, numindu-se astfel dragoste firească. Iubirea este O realitate adânc umană şi de O mare complexitate, şi este tot atât de misterioasă ca şi viaţa, rezultând astfel o diversitate de aspecte, mai mult sau mai puţin vizibile cu ochii trupeşti, dar cu siguranţă simţite de inima omului. Iubirea creştină nu este o metaforă, nici un principiu utopic, ci nucleul ce ţine laolaltă pe toţi oamenii din lume, căci fără iubire omenirea nu ar putea trăi nici o clipă. Tendinţa spre iubire este o trăsătură ontologică a naturii omeneşti, care ajută pe om să parcurgă drumul spre asemănarea cu Dumnezeu, spre desăvârşire spirituală.
Însuşirile iubirii faţă de aproapele sunt:
1. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să aibă în primul rând caracter religios. Aceasta înseamnă că motivul şi scopul ei trebuie să fie la Dumnezeu.
2. Să fie universală, după cum a arătat Mântuitorul în parabola samarineanului milostiv. Iubirea trebuie să cuprindă pe toţi oamenii, să privească toate trebuinţele lor, spirituale şi materiale deopotrivă.
3. Să fie activă, adică să se manifeste prin fapte. Iubirea creştină este activă şi în sensul că ea pătrunde în interiorul cel mai intim al creştinului şi-l înnobilează atât pe cel ce ajută, cât şi pe cel ajutat. Iubirea creştină nu se preţuieşte numai după bogăţia manifestărilor exterioare, ci şi după atitudinea interioară, după intenţia din care a pornit binefacerea.
4. Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie sinceră; să stea în ajutorul semenului spre bine şi nu spre rău.
5. Să fie dezinteresată. Căci dacă cineva îl iubeşte pe aproapele său pentru un folos al său, propriu, atunci, de fapt, nu-l iubeşte pe aproapele, ci pe sine însuşi. Ea este jertfelnică, fiindcă dăruieşte de bunăvoie şi CU dragă inimă din ceea ce este „al său” 1.
“Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, daca nu-l ajuţi, nu eşti capabil să-l iubeşti nici pe Dumnezeu”.
Premisa iubirii creştine faţă de aproapele O constituie stima credinciosului faţă de persoana umană, adică recunoaşterea demnităţii pe care fiecare O are ca om de la Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare om poartă în sufletul său chipul lui Dumnezeu, iar valoarea acestuia sporeşte prin faptul că este chemat la comunitatea de viaţă veşnică CU Dumnezeu, prin comuniune de iubire, prin comunicarea şi iubirea aproapelui, răspunzând de fapt nemărginitei iubirii a lui Dumnezeu către noi. Creştinismul a întins, prin această iubire, sfera noţiunii de om la toţi oamenii, inclusiv la vrăjmaşul nostru. Dumnezeu fiind Iubire, El a creat pe om din iubire. Pentru realizarea menirii sale, care este asemănarea CU Dumnezeu, omul trebuie să-şi însuşească iubirea, coroana tuturor virtuţilor creştine. Iubirea faţă de aproapele, indiferent cine este acesta, poartă azi în teologia creştină numele de regula de aur a moralei creştine.
Aşadar, oricât de sublimă, oricât de dumnezeiască ar fi iubirea creştină, nu va izbuti niciodată să schimbe lumea, dacă creştinii nu vor înţelege să pună mai presus de orice hotărârea de a O înfăptui în viaţa lor proprie. Societatea care va avea la temelia sa iubirea creştină va avea O convieţuire CU adevărat paşnică şi rodnică între membrii ei, fiindcă numai iubirea poate stinge pornirile de ură, mânie, egoism, pizmă, răzbunare, violenţă şi război.
Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul Naţional „M. Sadoveanu”-Paşcani
1 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei şi a păcii, în Studii Teologice, V (1953), nr. 9 -10, p. 579-582; a se vedea şi ***, Teologia Morală Ortodoxă, vol.II, manual pentru facultăţile de teologie, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p. 214-216.
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dragostea faţă de aproapele - măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul Naţional „M. Sadoveanu”-Paşcani
