ÎNVIEREA
Cartea lui Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, este cu siguranţă cea mai grăitoare scriere a dublei experienţe – a iadului sufletesc şi posedării, dar şi a tămăduirii şi învierii duhovniceşti – petrecute în gulagul românesc. Ca majoritatea celor trecuţi prin reeducare, Dumitru Bordeianu, lipsindu-se pe sine de harul lui Hristos, a căzut ca un om şi a cunoscut demonizarea. Dumnezeu însă nu l-a părăsit şi i-a trimis ajutorul Său.
În februarie 1954 am fost scos din Zarcă şi dus în camera nr. 1 din Secţie. În camera 1 am trăit cea mai îngrozitoare, mai înspăimântătoare şi mai de neconceput tortură sufletească. Şi tot acolo am înţeles ce este credinţa în Dumnezeu.
La Piteşti, în cea mai cruntă încercare, eu nu mă lepădasem de Dumnezeu, ci numai afirmasem public că nu mă mai rog. De aici însă au urmat consecinţele. Prin propria mea voie refuzasem harul dumnezeiesc şi atunci probabil şi Dumnezeu m-a părăsit, rămânând eu singur şi gol în marea încercare. În sufletul meu lipsit de prezenţa şi puterea lui Dumnezeu intrase duhul satanei, posedare pe care o trăiam cu o violenţă de nedescris.
Mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean care radia bunătate. La un moment dat m-a surprins uitându-mă la el. A trebuit să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Duhul satanei care mă poseda probabil că nu putea suferi privirea cu care Gheorghe Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.
A doua zi dimineaţă s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: “Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te aj ut cu ceva”.
În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea. “O fac, dar nu simt nimic, mi-e inima de piatră”, a fost răspunsul meu. “De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?”. La răspunsul meu negativ a continuat: “De plâns, ai plâns?”. Din nou, nu. “Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi”. După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. De atunci m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine. “Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal… Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta”.
Se apropiau Paştile şi puterile mele fizice şi sufleteşti se epuizaseră. Sâmbătă seara, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla anunţând slujba învierii. Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Ţi-am greşit, dar Tu, Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi a răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie cu toată fiinţa mea: de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu, pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta!”.
În clipa aceea, cum stăteam în genunchi, cu mâinile încrucişate şi cu ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-Ţi milă de mine!”. N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un cutremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile.
Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. În patru ani de chin nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul meu era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.
Târziu m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam. Mă simţeam un alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată suflarea mea: “Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!”. Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: “Iată, te-ai făcut sănătos. Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!”.
M-am ridicat de pe ciment. Ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: “Hristos a înviat!”. “Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns plin de duioşie. Am plâns o vreme amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca în acea clipă pe Jimboiu.
Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că “pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi am înviat”.
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)
Într-o seară, în închisoare, cu sufletul frânt de durere pentru toate umilinţele mele, pentru toate căderile şi neputinţele noastre, n-am mai putut să mă rog. În locul rugăciunii de seară, o poezie s-a alcătuit în mintea mea, fără condei şi hârtie, doar cu peniţa durerii scrijelind pe tablele de piatră ale inimii. (Demostene Andronescu)
În loc de rugăciune
Demostene Andronescu
În seara asta, Doamne,
Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia altdată în candela din gând.
Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea. Furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.
Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.
De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.
Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima cald-a rugii n-o vei avea la cină.
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.
Martiriul lui Costache Oprişan
Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan, vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail în disputa cu satan pentru trupul lui Moise: “Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!”.
Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: “Culcă-te!”. Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinski au trecut de o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l. Dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare, având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:
– Scoală-te! Aşa ai să mori! încet, încet, încet! Picătură cu picătură!
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Părintele Iustin Pârvu – Sfânta Liturghie la Gherla
Eram la o infirmerie, la Gherla, opt bolnavi într-o cămăruţă. Şi era un băiat din Galaţi, bolnav grav de tot. L-am spovedit, aşa cum s-a putut, iar a doua noapte am făcut prima Liturghie acolo, în celulă. Într-un colţ era muribundul. Caraliul venea din zece în zece minute şi se uita la patul muribundului, să vadă dacă e acolo sau nu-i acolo “banditul”. Unde să fugă, în cer?!…
Dar eu m-am aşezat la uşă, cu un băiat din Topliţa – Antal îi spunea – şi cu încă un bărbat vrednic, un protopop. Pe trupul acestui muribund am oficiat slujba. N-am s
ăvârşit niciodată o Liturghie, o rugăciune mai fierbinte – chiar când am avut toate veşmintele şi cu toate regulile liturgice – cum am săvârşit-o acolo, pe acel trup. Am terminat citirea, cât s-a putut, a psalmilor, cât s-a putut rugăciunile şi cu câte un prosop la gât fiecare, s-au împărtăşit cei care erau mai bolnavi. Cel care era grav bolnav era umflat tot din cauza cirozei. A şi murit după două ore. Şi ceilalţi trei s-au dus în curs de o săptămână. Gropile comune ştiu de ei!
(Graţia Lungu, Pr. Iustin Pârvu – viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor)
Carcera Gherlei
Spaţiul interior al carcerei nu-ţi permitea să stai decât în picioare. Fără hrană şi apă, fără să fii scos pentru necesităţi organice, pedeapsa varia de la trei la douăzeci şi unu de zile. De multe ori, la pedepsele prelungite, când uşa era deschisă, cel pedepsit se prăbuşea inert sau era găsit în agonie. Câteva carcere aveau bătute cuie dinspre exterior în interior, în peretele din spate, astfel că, în cazul când picioarele nu mai erau în stare să te susţină, corpul se sfâşia în aceste piroane.
Am văzut într-o dimineaţă sângele băltind în faţa unei astfel de carcere. Şi nimeni nu avea curajul să se uite mai atent sau să întrebe unde este cutare deţinut.
Aceste metode ale secolului XX erau afirmări ale comunismului universal!
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Culmea torturii
A urmat o tortură nemaipomenită. Ne-au aşezat jos, pe şezut şi au adus nişte scânduri cu care ne loveau în cap, tot cu cantul cel ascuţit al scândurii, milimetru cu milimetru, ca să nu rămână nici o celulă nelovită. Capul ni s-a umflat şi s-a înnegrit ca tăciunele. Chiar şi torţionarii s-au speriat la un moment dat.
Văzând că nu pot scoate nimic de la mine, au venit cu o altă metodă de schingiuire: au confecţionat nişte cleşti din beţe de lemn de esenţă tare, aşa cum sunt cleştii pentru spart nucile sau alunele. Cu aceste instrumente reeducaţii mi-au strâns degetele, falangă cu falangă. În urma acestei torturi unghiile de la mâini şi de la picioare s-au înnegrit şi au copt, puroind pe dedesubt.
(Mărturia lui Aurel Obreja în Gh. Andreica, Mărturii… Mărturii…)
Gherla – pomenirea morţilor
1 noiembrie 1954. Ziua morţilor în cimitirul armenesc din faţa ferestrelor noastre. Privim din umbra gratiilor şi obloanelor cum lumea îndoliată aprinde făclii pe morminte. Când începe să se întunece, ultimele lumânări licăresc trist în ceaţa serii…
(Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)
1 Noiembrie la Gherla D. Bacu
Sufletele odihnite în ninsoarea anilor
s-au aprins în astă seară din nou.
Nici vârstă, nici treaptă, nici neam…
Deavalma,
luminile preamăresc subteranele.
Doar un gard între cele două cimitire.
Printre ciorchini de sârmă înflorită
ura a legat rod cu bobul greu de plumb.
Morţii nu pot să se întâlnească
nici măcar de ziua lor.
În cimitirul lor, lumină
şi cântec de lacrimi, osana!
În cimitirul nostru noapte
şi scâncet de foame, blestem.
De ni s-ar da de pomană,
am fi singurii morţi care ar mânca-o
pomenindu-ne sufletele…
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fericiti cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, ÎNVIEREA, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu
