Stiri »

12 februarie 2020 – 16:00 | Comentariile sunt închise pentru Hai cu noi nr. 72 din ianuarie 202076 views

Share000

Citeste mai multe »
evenimente
Social - Filantropice
Sănătate pentru toți
Zâmbiţi cu noi
Editorial
Home » Articole, Cultural - educative

Jurnalul fericirii de N. Steinhardt

Submitted by on 12 februarie 2020 – 15:44No Comment | 20 views

Jurnalul fericirii de N. Steinhardt

Cartea lui N. Steihardt se cheamă „Jurnalul fericirii” deoarece, așa cum arăta Virgil Ierunca, închisoarea l-a transformat fundamental pe autor într-un om religios ce a decoprit constantele spiritualităţii romaneşti și a constituit pentru autor „Academie și Altar”. Încă de la începutul fragmentului, Steinhardt ne atrage atenția că ceea ce va prezenta, chiar daca poartă numele de jurnal, faptele nu sunt scrise în inchisoare, ci sunt amintiri proaspete din acea perioadă.


Într-un fragment se prezintă primul său interviu la securitate, luat în 31 decembrie 1959, interviu care avea drept scop denunţarea lui C. Noica. Așa cum i se pare autorului de la început „totul este o comedie în ambianța unei camere mari și frumoase”, el este interogat de mai mulți securiști în calitate de martor „în timp ce fumează ori suge câte o vitamină”. Primele întrebari sunt de tatonaj, iar răspunsurile sunt vagi, nedând răspunsuri concrete el este conştient că interlocutorii sunt nesatifăcuți, iar el este considerat nesincer.
Partea a doua a comediei este aceea în care se trag perdelele de culoare închisă care să creeze panică în timp ce interlocutorii intră și ies, dau sfatul „de a-și băga mințile în cap” și apelează la sentimentele cele mai puternice ale lui Steinhardt, dragostea pentru tatăl său. O altă metodă a securităţii este aceea de a face promisiuni de o viață mai bună în schimbul denunţării unor colegionari care ar fi fost partizani ai hitleriștilor. Securiștii sunt grăbiţi sa plece, îndemnându-l să se sfătuiasca sau pe care… să îl producă. Autorul are însa calitatea de a se descoperi pentru prima dată încăpățânat și de a-și fi jucat bine rolul până la capăt.
Partea a doua este de fapt o amintire a scriitorului legată de copilăria sa ce împarte credinţa în: mysterium fascinans, mysterium tremendum. Autorul, de fapt, se referea la misterul fascinaţiei care a început în copilăria sa într-un cartier pe nume de sfânt, pe nume Pantelimon. În acest cartier odată cu lăsarea serii oamenii nu prea circulau din cauza numelui său rău famat. Dar acest cartier era dominat de o pace patriarhală, dată de clopotele bisericii Capra, ce se auzeau în tot cartierul, chiar și la fabrică. Copil fiind N. Steinhardt făcea comparaţie între sunetele colopotelor de Crăciun, pline de duioşie și sunetele ce te răscoleau de Paşte. Autorul prezintă acest fragment pentru a-l face pe cititor să înțeleagă misterul fascinaţiei unui copil cu nevinovăţia lui în comparaţie cu bestialitatea securităţii, cu chinurile închisorii, cu ceea ce constituie mysterium termendum. Stările sufleteşti pe care le trăieşte la securitate sunt cu totul deosebite de cele ale copilăriei. Dacă în copilărie ele sunt date de locurile unde a trăit, mysterium tremendum este dat de oamenii securităţii, de mizeria închisorilor. Suferinţa celor persecutaţi ca N. Steinhardt este dezvăluită în pagini dramatice care alcătuiesc un document al timpului și care formează așa numita literatură a descrierii și a mărturisirii.
ShareShare on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0