Macedoromânii, Alexandru Popşor, Nicolae Petraşcu
Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: Domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata, pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.
(Petre Ţuţea)
Daco-români dizlocaţi de la Dunăre de valul de migratori slavi şi împinşi spre Balcani, până în Pind, macedonenii au dus o viaţă zbuciumată de oieri în cuprinsul Imperiului Bizantin, iar apoi în Imperiul Otoman. “Români absoluţi”, şi-au apărat cu dârzenie identitatea, ridicându-se de multe ori la luptă pentru drepturile lor. Îndeletnicirea lor de bază era oieritul, dar s-au ridicat din rândurile lor şi mulţi cărturari, oameni iubitori şi creatori de cultură. 
După războiul din 1877, odată cu eliberarea Balcanilor, macedonenii au fost chemaţi să vină în ţară. O parte dintre ei au venit, fiind plasaţi în Cadrilater şi în Dobrogea. Gospodari şi întreprinzători, în scurt timp au ajuns fruntea satelor dobrogene. Necazurile au început odată cu colectivizarea, pe care macedonenii, cu simţul lor înnăscut de proprietate, n-au putut-o accepta cu nici un chip. Lupte aprige au avut loc atunci în pădurile de la Babadag şi macedonenii au umplut puşcăriile. Dorul lor pentru gospodăriile părăsite nu le lăsa însă nici aici vreun pic de răgaz…
La Aiud eram în celulă cu macedonenii şi ei în fiecare dimineaţă, după ce făceau cele obişnuite, începeau să scoată oile! Şi până seara povesteau între ei, o zi întreagă, cum au scos oile, cum s-au dus, pe urmă cum le aduceau înapoi, cum le mulgeau, încât aveai în fiecare zi un fel de ritual. Şi povestind asta în fiecare zi, aveai impresia că sunt la stână, au plecat cu oile şi seara s-au întors. Niciodată nu se săturau, săracii de ei! Dar întotdeauna apăreau detalii noi: ce s-a întâmplat cu cutare, când l-au arestat pe cutare, când a venit Securitatea la stână!…
(Pr. Gheorghe Calciu în Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu)
Câteodată spiritul mucalit ţâşnea din ei, ca în convorbirea surprinsă la fereastră, după ce unul din ei îl recunoscuse pe celălalt, pe sub ochelarii negri, în timp ce fuseseră scoşi la medic:
-Gioga, tu hi, lăi? (lăi=măi)
-Da, io iram!
– Ti v’zui la iatru… (iatros =doctor)
-Da, sântu lânţed!
-Ţi ti doare?
-Rânza!
-Alt’ţiva?
-Buriclu! (stomacul)
– Alt’ţiva?
– Păltărili! (omoplaţii)
– Alt’ţiva?
– Caplu! (capul)
– Înclo?
-Înclo… ca biclu!… (ca taurul)
– Atunţi, di ţe nu eşi la fireastră să mai vorovim?
-Cade puntulonii! (Ca taurul de voinic, dar îi cădeau pantalonii!)
– Dea Dumniezău s’azundzi la schital! (Urare făcută cu bună intenţie, fiindcă acolo alimentaţia era îmbunătăţită).
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Alexandru Popşor
Format sufleteşte la şcoala de credinţă şi dragoste de glie a satului românesc tradiţional, şcolit apoi la Universitatea “Regele Ferdinand” din Cluj, unde îşi ia Doctoratul în Drept, Alexandru Popşor (1916-1994) a îmbrăţişat în chip firesc idealul de înnoire spirituală a neamului care a însufleţit întreaga generaţie tânără interbelică. Tot ce a avut mai bun de dăruit – cunoştinţe, experienţă, muncă, dar mai ales suflet – a risipit cu generozitate pentru slujirea acestui ideal. “Răsplata” a fost, ca pentru toată generaţia sa, ani grei de temniţă în România bolşevizată. Alexandru Popşor a fost închis 15 ani (1948-1963), despre care a lăsat, cu modestia şi discreţia sa caracteristică, doar câteva sumare însemnări.
Acolo (în închisoare) am făcut cunoştinţă cu omul, cu mediul şi societatea reală, am avut timp îndelungat pentru meditaţii, planuri de viitor, trăiri interioare, culminând cu mărturisiri lăuntrice şi împărtăşiri mistice.
Entuziasmele dispărură, prilejuri pentru fapte mari nu mai erau, povara vieţii de toate zilele trebuia suportată cu curaj, cu îndrăzneală, cu eroism. Slăbiciunile proprii, neputinţele altora, nivelul uneori scăzut şi fals al vieţii în colectiv nu erau în stare să mă ducă la descurajare şi disperare. Îmi dădeam seama că omul nu este atât de rău pe cât caută să se arate. Nu încercam faţă de el un sentiment de oroare, ci de înţelegere şi compasiune.
(Alexandru Popşor, Trecutul, sămânţă rodnică de viitor)
Cu toate încercările cumplite prin care a trecut, cu toate rănile şi lovirile nedrepte, Alexandru Popşor n-a avut niciodată vreun gând de revoltă, de ură, de răzbunare. Privindu-şi trecutul, îl defineşte: “întuneric de încleştări năprasnice despicat de lumina iertării”.
Omule, sfântule, eşti numai o rană.
Cum mai zâmbeşti, cum mai visezi?
Cum de mai creşti tulpini de zăpezi
Din sfâşierea ta pământeană?
Nicolae Petraşcu
Nicolae Petraşcu, model şi simbol al generaţiei sale, a fost unul din oamenii în care s-a lovit cel mai mult în închisoare, în speranţa că bătând păstorul, se va risipi şi turma. După eliberare moare asasinat cu cruzime de Securitate, care anunţă oficial că Nicolae Petraşcu s-a sinucis.
Horia Petraşcu – Amintiri despre tata…
De tata Nicolae nu am auzit, sau nu se vorbea prea mult în faţa copiilor. Drama acestui om care a suferit toată viaţa în lupte, în închisori, lagăre, la Siguranţă, la Securitate a cuprins şi aspectul că el nu s-a bucurat de a fi stat în familia sa decât un timp infim din scurta sa viaţă chinuită la cote de neînchipuit.
A intrat (în închisoare) un om de 40 de ani, sănătos fizic şi psihic şi a ieşit după 16 ani un om în vârstă, bolnav de tuberculoză, cocoşat, cu piciorul rupt – talia se micşorase incredibil – fără a avea asigurată o cât de mică sursă de întreţinere.
Mi-a rămas întipărită în minte imaginea tatălui meu şi a unchiului Mitu (Dumitru Bănea), fratele mamei, care, eliberaţi din Aiud, veniseră acasă după 16, respectiv 8 ani de închisoare neîntreruptă. Fratele meu şi cu mine eram în vizită. Am primit un telefon de acasă. Ni s-a spus că au venit din închisoare tata şi unchiul Mitu. Ajunşi acasă, în bucătăria apartamentului era mama, poate şi mătuşa mea şi “două grămezi de gunoaie” – aceasta a fost, pentru mine, imaginea celor doi bărbaţi din familie pe care i-am aşteptat cu atâta drag zeci de ani. Erau ca două fantome, slabi până la limită, tata era cu corpul micşorat, cu obrazul scofâlcit, dinţii incisivi erau proeminenţi, cu nişte zdrenţe de haine, “să nu le iei de pe jos”. Desigur, bucuria revederii şi faptul că au scăpat de acest interminabil calvar de iad au dominat sentimentele. Cea care l-a îngrijit, l-a iubit, l-a sprijinit şi l-a ajutat cel mai mult pe tata a fost minunata noastră mamă, soţia lui, Livia, care trăise şi ea drama ei cu aproape 6 ani de închisoare, fiind despărţită de soţ şi de doi copii mici.
Pe 29 octombrie 1968 s-a întâmplat marea tragedie a familiei noastre. Tata a murit la 61 de ani. Semnele şi întâmplările misterioase, ca şi cauza morţii propriu-zise duc la concluzia că a fost asasinat de Securitate prin oamenii săi.
(Horia Petraşcu în Gheorghe Jijie, Un dac cult: Niculae Petraşcu)
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
Tags: Alexandru Popşor, Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fericiti cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Macedoromânii, Nicolae Petraşcu, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu
