Home » Mănăstirea Coşuna, un loc de închinăciune

Mănăstirea Coşuna, un loc de închinăciune

În Mofleni, cartier mărginaş al Băniei, în curtea Seminarului Teologic „Sfântul Grigorie Teologul“, se găseşte una dintre cele mai vechi construcţii atestate documentar din ţinutul Craiovei, biserica din cadrul Mănăstirii Coşuna – Bucovăţul Vechi, despre care documentele grăiesc că ar fi fost ridicată din cărămidă şi piatră luate din castrul roman de la Pelendava.

Mănăstirea Coşuna, cunoscută şi sub denumirea de Bucovăţul Vechi, este o veche mănăstire ortodoxă, de pe drumul de ieşire din Craiova, care duce spre Cetate. O descriere a sa găsită într-un document al vremurilor trecute ne-a atras atenţia: „Am ajuns în partea de apus a oraşului Craiova, într-o vale sau vâlcea din mijlocul unei păduri, la o mănăstire cu hramul «Sfântul Nicolae», numită în limba lor Mănăstirea Bucovăţ. Se află în stăpânirea unor călugări greci, fiind închinată vestitei Mănăstiri Sfântul Varlaam, din Rumelia. Aceşti călugări, care sunt în sus-pomenitul metoc, sunt schimbaţi la fiecare trei ani şi se trimite de la lavra un alt egumen, cu alţi călugări, pentru a-l înlocui. Biserica este o clădire mândră şi este frumos zugrăvită, peste tot. În faţa uşii se află un izvor adânc, ca un puţ, din care izvorăşte apa, şi deasupra uşii este un pridvor cu o turlă înaltă“. Aceasta este însemnarea făcută de patriarhul Macarie al Antiohiei şi de fiul său, arhidiaconul Paul de Alep, în urma trecerii pe aceste meleaguri, pe la mijlocul secolului al XVII-lea.
O descriere care te îndeamnă parcă să descoperi aceste locuri, aşa că am urmat indicatoarele pe care stă scris numele mănăstirii. În spatele unui gard ce împrejmuieşte seminarul am descoperit-o: impunătoare, scrutând parcă, din înaltul turlei, orizontul, viitorul, căci trecutul şi-l murmură încet asemeni apei Jiului ce a fost uneori potrivnică existenţei sale. Biserica este zidită în formă de cruce, cu turla pe naos şi zid despărţitor între naos şi pronaos. Faţadele exterioare sunt tencuite cu cărămidă, în două registre, stil arhitectural specific secolului al XVI-lea. Cărămida şi piatra care au stat la temelia acestui edificiu provin din castrul roman de la Pelendava. Dovada o face şi găsirea unei cărămizi, care poartă inscripţia „N M“ – numerus maurorum, numele unei garnizoane, după cum avea să ne mărturisească diaconul Cristian Angel Stăiculescu, profesor la Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul“.
În faţa bisericii se zăresc astăzi urmele unui vechi pridvor, pietre scoase la suprafaţă de intemperii, rămăşiţe ale altor vremuri, ca şi vechile chilii ale mănăstirii, protejate în zilele noastre.
Povestea sa se aude parcă din fiecare colţişor.

Din istoria unor vremi apuse

Mănăstirea Coşuna – Bucovăţul Vechi îşi începe povestea în anul 1483, când a început ridicarea sa. Biserica din cadrul mănăstirii e construită în perioada anilor 1506-1512. Actuala biserică datează din anul 1572, din vremea domnitorului Alexandru al II-lea Mircea, când a fost ridicată de către Ştefan clucerul şi fiul său, Pârvu, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. „Cuvântul Domnului rămâne în eternitate – stă zugrăvit pe vechiul turn cu clopotniţă. La fel cred că istoricul acestei mănăstri va rămâne pentru eternitate o pagină de istorie şi o pagină de cultură în patrimoniul bisericii noastre ortodoxe“, începe istoria acestui loc diaconul Cristian Angel Stăiculescu.
Numele mănăstirii a stârnit controverse. Prima titulatură este cea de „Coşuna“, cum apare într-un act al mitropolitului Eftimie al Ţării Româneşti (ianuarie 1574) şi într-un act al voievodului Mihai Viteazul (februarie 1574). Această denumire se trage fie de la cuvântul slavon care înseamnă „păşune de iarbă“, fie de la faptul că prin aceste locuri coborau adesea oamenii de la munte, care împleteau coşuri de nuiele. După anul 1572, mănăstirea începe să fie numită şi „Bucovăţul Vechi“, după numele moşiei omonime, aflată pe celălalt mal al râului Jiu. Acest nume trimite spre cuvântul slavon care înseamnă „fag“, făcând referire la pădurile de fagi din zonă.
„Istoria pe cât de mistică, pe atât de plină de conţinut, reprezintă o valoare nu numai culturală, dar mai ales teologică pentru noi cei de astăzi“, mărturiseşte diaconul Cristian Angel Stăiculescu, cel care ne-a povestit şi o legendă a locului. „În 1873, un anume Sandu Preda a introdus în istoria acestei mănăstiri o legendă de renume. În partea de nord a sfântului altar se spune că a găsit într-o tainiţă o sumă de bani. Prin acel dar oferit de acest sătean şi prin donaţiile de mai târziu care s-au făcut de către locuitorii din Mofleni a fost refăcută partea de sus a bisericii“.

Particularitatea unei picturi

O dată ce ai pătruns în biserică, nu se poate să nu-ţi atragă atenţia picturile vechi, în unele locuri şterse, care vorbesc de vechimea lăcaşului din acest colţ de lume. „Biserica are un stil arhitectural şi pictural propriu. A fost pictată în culoarea ocru roşu care prevedea în 1572 să aştepte perioada de refacere a zidurilor, căci în vechime bisericile şi  mănăstirile de anvergură ţineau ca după tencuiala care era făcută, câţiva ani să se tragă umiditatea şi fresca să poată prinde foarte bine. Astfel s-a făcut că în 1572 găseam aceste culori specifice perioadei respective, iar în 1574 opera altor pictori să aducă fresca policromă, care a rămas până în zilele noastre, cu reminescenţele de rigoare, care au fost aduse de vicisitudinile vremurilor apuse“,  a precizat diaconul.
O altă piesă de valoare este Zodiacul, pictură executată în pronaosul bisericii. „Zodiacul se pare că ar avea un început la vechii egipteni sau la asirieni, în antichitate. Ei au conceput acest zodiac sub forma unor animale şi au reuşit ca mai departe să realizeze cele 12 constelaţii. Arta creştină în sec. al XVI-a a reuşit să introducă zodiacul în bisericile din Muntenia. Pentru prima dată în România le regăsim la mănăstirile din Moldova, Voroneţ, Moldoviţa, în Ţara Românească la Tismana, iar pentru a doua oară pe pământul acesta binecuvântat al Craiovei. Din zodiacul bisericii din cadrul Mănăstirii Coşuna se mai găsesc doar câteva dintre semnele zodiacale: Rac, Leu, Fecioară“, a completat diaconul.
La picioarele sfântului al­tar al bisericii ce vine astăzi să-şi spună povestea din negura vremurilor s-au prosternat, în timpuri de pace sau furtună, ierarhi, voievozi, bani, boieri şi credincioşi, înălţând lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile Sale, dar şi rugăciuni de izbăvire a pământului străbun de păgâneasca sabie ce adesea se abătea asupra lui.

Loc de odihnă veșnică

În pronaosul bisericii se regăsesc astăzi câteva pietre de mormânt care ar aparţine lui Hrisafina şi Constantin, despre care într-un document al vremii se menţionează că ar fi  „copiii marelui Ban al Craiovei, Mihai“. Ban al Craiovei, în perioada din care datează pietrele funerare, 1593-1601, era Mihai Viteazu. Aşa se face că feţele bisericeşti sunt îndreptăţite să creadă că ar fi copiii lui Mihai  Viteazul.
De asemenea, în pronaos se află şi mormintele ctitorilor, pe o tăbliţă stând scris: „Aici odihnesc Stepan şi Dobra, ctitorii sfântului lăcaş“, şi pe o alta „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Pârvu, Fiul lui Stepan şi Dobra“.

Sursa: jurnalspiritual.eu