Misiunea Parohiei prin activităţi social-filantropice şi educaţionale, Emilian Lovişteanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului
Dacă suntem uniţi cu Hristos şi dacă ne susţinem unii pe alţii prin rugăciune şi fapte bune, suntem puternici în faţa ispitelor, păcatelor şi prigonirilor. 
Unitatea credincioşilor dintr-o parohie şi solidaritatea lor sunt activate de prezenţa harului Duhului Sfânt lucrător: „Sunteţi, aşadar, cu toţii şi tovarăşi de drum, şi purtători de Dumnezeu, şi purtători de temple, şi purtători de Hristos, şi purtători de cele Sfinte, în toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos” , arată Sfântul Ignatie. Îndemnurile sale sunt atât de vii şi actuale, încât nu putem să nu le dăm glas acum când suntem mult dezbinaţi, învrăjbiţi, indiferenţi şi răutăcioşi unii faţă de alţii: „Fiecare dintre voi, deci, să fiţi un cor; şi în armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin Iisus Hristos, cu un glas al Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele bune pe care le faceţi, că sunteţi mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiţi intr-o unire fără prihană, pentru ca să aveţi pururea parte şi de Dumnezeu” , le spunea efesenilor.
Biserica creştină a adus creştinilor eliberarea de moarte şi darul vieţii veşnice, după făgăduinţa Mântuitorului Iisus Hristos: „Că aceasta este voia Tatălui Meur ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică şi Eu îi voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).
Comuniunea înseamnă dragoste împărtăşită, comunicare şi nu singurătate. De aceea Dumnezeu 1-a creat pe om, bărbat şi femeie, pentru că „nu e bine să fie omul singur; Să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18).
Transferată în Parohie, comuniunea înseamnă familie creştină mărturisitoare a credinţei în Hristos. Dintru început, după modelul arătat de Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica s-a preocupat şi de activităţile filantropice, educaţionale şi culturale. După Sfânta Liturghie, urma transpunerea în fapte a învăţăturii Evangheliei (cf. Matei 25, 31-46), pentru că iubirea faţă de oamenii săraci şi bolnavi înseamnă dragostea arătată lui Hristos. Faptele bune săvârşite în folosul creştinilor reprezintă o mărturisire a iubirii lui Dumnezeu care lucrează prin oameni: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32).
în „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, dorim să evidenţiem lucrarea practică şi mărturisitoare a Bisericii prin parohie cu privire la activităţile filantropice şi educaţionale.
1. Misiunea, parohiei prin activităţi social-filantropice
Biserica este spital în care oamenii sunt vindecaţi, şi nu tribunal de judecată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, privind la modelul de slujire al oamenilor, care este Mântuitorul Iisus Hristos: „După cum Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28); (a se vedea vindecarea slăbănogului din Capernaum, Matei 9, 1-8, şi alte vindecări).
Desigur că Biserica slujeşte lumea (pe om), dar nu trebuie să devină sclava ei, să fie folosită şi dominată de lume. Există deja o tradiţie filantropică a Bisericii, din care fiecare eparhie şi parohie se poate inspira, continuând grija şi acţiunile de alinare a suferinţelor sufleteşti şi fizice ale oamenilor. în fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, copii orfani şi persoane defavorizate. Hristos Dumnezeu este prezent în fiecare persoană botezată şi fiecare om poartă chipul Lui. De aceea porunca iubirii faţă de aproapele, „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34 ), înseamnă de fapt slujirea lui Hristos {cf. Matei 25, 31-46). El ne îndeamnă să fim milostivi: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36), într-o lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă şi insensibilă la suferinţele umane.
Pe lângă instituţiile laice preocupate şi ele de activităţi social-filantropice, Biserica a întemeiat aşezăminte filantropice şi medicale, de felurite tipuri: bolniţe, spitale, azile, centre de asistenţă pentru copii şi bătrâni, cantine sociale etc.
Ţara noastră a cunoscut perioade istorice prielnice în care Biserica s-a implicat în multe activităţi social-filantropice. Până în secolul al XVII-lea, majoritatea activităţilor social-filantropice erau susţinute de Biserică, prin mănăstiri. După secularizarea averilor mănăstireşti din timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1864), aceste acţiuni susţinute de Biserică s-au împuţinat din cauza lipsei suportului material.
După LTnirea Principatelor Române şi secularizarea averilor bisericeşti, în eparhiile Bisericii noastre s-au organizat societăţi sau asociaţii social-filantropice, cum ar fi: Societatea clerului român Binefacerea (1882), la Iaşi; Sfânta Cruce (1901); Mântuitorul Hristos (1909), transformată în Ocrotirea (1910), la Galaţi şi Iaşi; Solidaritatea, la Galaţi, Harul, la Roman; Sprijinul, la Bucureşti; apoi în timpul Primului Război Mondial a fost organizată Societatea Orfanilor de Război (1917); Societatea Pâinea Săracilor, şi, mai târziu, Societatea Caritatea creştină (1936); iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost organizate Societatea Sprijinid Orbilor din România (1939) şi Fondul milelor (1940) la Iaşi. Cele mai multe activităţi ale acestor asociaţii sau societăţi au fost susţinute de parohii.
Parohiile şi mănăstirile au conlucrat cu Societatea Crucea Roşie, cu şcolile şi spitalele, pentru a acorda asistenţă social-filantropică orfanilor, studenţilor, săracilor, bolnavilor din spitale şi celor care sufereau de foame şi lipsuri. Salvarea vieţilor umane era prioritatea Bisericii şi preocuparea clerului.
Astfel, după Primul Război Mondial şi Unirea din 1918, Biserica noastră a încercat şi a reuşit să dezvolte activităţile sociale, încât la începutul anului 1936, din 521 de unităţi de asistenţă socială, 50 erau unităţi de stat şi 471 de asociaţii funcţionau în cadrul Bisericii.
Se ştia că parohiile au o tradiţie în desfăşurarea activităţilor social-filantropice, astfel încât, atunci când timpul a fost prielnic, ele au fost dezvoltate.
În perioada interbelică, strălucitul Episcop al Râmnicului Vartolomeu Stănescu (1921-1938), cu studii de sociologie şi drept la Sorbona, a iniţiat organizarea „Societăţii evanghelice”, cu scopul de a susţine activităţile educaţionale, culturale şi social-filantropice ale eparhiei pe care o păstorea.
La nivelul tuturor parohiilor din Oltenia, femeile creştine erau solicitate să sprijine obiectivele creştine ale „Societăţii evanghelice”, care erau:
„1. Sănătatea trupească a tuturor oamenilor, bărbaţi şi femei din această Eparhie, prin folosirea igienei, pe care tratatele ştiinţifice speciale ne vor arăta cum să păstrăm şi să o împăcăm, spre întărirea forţelor noastre fizice;
2. Educarea tuturor straturilor sociale, în felul de a se sprijini reciproc între ele, pe tărâmul economic, pe cel cultural şi pe cel religios-educativ şi moral, armonizându-le prin această reciprocă sprijinire într-o familie unică, de mame, de taţi, de fiice şi de fii;
3. Însuşirea virtuţilor creştine, pe care vremurile de civilizaţie şi de progres de azi, nu numai că ni le cer, dar ni le impun spre a ni le preface în fapte, iar faptele în moravuri; şi moravurile într-o a doua natură; în felul de a le transmite ereditar urmaşilor noştri” .
Grija Episcopului Vartolomeu pentru binele eparhiei s-a concretizat în multe acţiuni filantropice desfăşurate prin parohii şi societăţi de binefacere, între care se număra şi Societatea „Renaşterea” (1924).
Al Doilea Război Mondial şi seceta dintre anii 1946-1947 din regiunea Moldovei au determinat Mitropolia, prin ierarhii şi preoţii ei, să ia măsuri de ajutorare a familiilor afectate şi a orfanilor de război.
Prin două forme de asistenţă socială, asistenţa închisă şi asistenţa deschisă, Episcopul Justinian Marina, sprijinit de clerici, monahi şi mireni, a ajutat aproximativ 40.000 de copii orfani şi oameni suferinzi .
Odată cu instaurarea regimului comunist în ţara noastră, activitatea social-filantropică a Bisericii a fost redusă la minimum. în timpul acesta de restrişte, în ciuda tuturor opreliştilor, Patriarhul Justinian a reuşit să creeze mijloace şi resurse pentru activităţile sociale ale Bisericii, cuprinse în sintagma biblică „Apostolat Social”. Pe tot parcursul perioadei de prigoană şi îngrădiri sociale, în unele parohii şi mănăstiri au existat totuşi activităţi filantropice organizate de preoţi şi de stareţi.
Începând din anul 1990, Biserica Ortodoxă Română şi-a reluat misiunea socială pe lângă activitatea liturgică, în conformitate cu prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea sa (Articolul 53, aliniatul 1; Articolele 69, 70, 72, 94 litera d; Articolele 100 şi 170), iar prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din data de 27 Mai 1997, s-au pus bazele reţelei de existenţă socială din cadrul unităţilor bisericeşti: patriarhie, eparhii, protopopiate şi parohii.
La nivelul anului 2014, Patriarhia Română a desfăşurat o bogată activitate social-filantropică în cadrul a 785 de instituţii şi servicii sociale.
În eparhiile, protopopiatele şi parohiile Bisericii noastre funcţionează mai multe aşezăminte social-filantropice după cum urmează: „158 cantine sociale şi brutării; 51 instituţii ce oferă servicii medicale şi farmacii; 85 centre de zi pentru copii; 14 centre de zi pentru vârstnici; 44 centre rezidenţiale vârstnici; 29 centre comunitare; 35 centre de tip familial; 38 grădiniţe sociale şi qfter-school; 14 locuinţe protejate; 94 centre de informare, de consiliere şi centre de resurse; 1 instituţie de învăţământ pentru adulţi; 21 centre de urgenţă (pentru persoane fără adăpost, pentru victime ale violenţei domestice, pentru victime ale traficului de persoane); 21 campusuri de tabără; 63 centre educaţionale; 117 instituţii cu specific diferit. În cuprinsul eparhiilor, la nivelul structurilor eparhiale se află în derulare un număr de 576 proiecte şi programe sociale, din care: 36 cu finanţare externă; 53 cu finanţare publică; 403 finanţate din fonduri proprii; 57 cu finanţare mixtă”. .
Pentru beneficiarii serviciilor social-filantropice au lucrat preoţi, asistenţi, voluntari, care, pe de o parte, au fost remuneraţi, iar, pe de alta, au înţeles necesităţile unităţilor organizate în acest sens, precum şi dăruirea jertfelnică, milostivă în slujba celor aflaţi în dificultăţi.
Conform statisticilor şi a ceea ce vedem în jurul nostru, în România ultimilor douăzeci şi cinci de ani s-au înmulţit oamenii bolnavi, săraci şi singuri. Pe fondul numărului mic de spitale, azile, centre sociale etc, şi de multe ori dotate necorespunzător, Biserica prin slujitorii şi resursele ei materiale se preocupă intens de asistenţa celor aflaţi în suferinţă.
Înainte de toate, să nu uităm că „Biserica are două braţe care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral-euharistic şi pe cel misionar extern. Pentru zidirea şi întărirea Bisericii, ambele sunt importante. Euharistia pentru hrana poporului, vestirea Evangheliei pentru convertirea popoarelor” .
Toate activităţile social-filantropice. culturale şi educaţionale trebuie raportate de preot. În parohie, la Evanghelie şi Sfânta Liturghie, în lucrarea preotului şi enoriaşilor, ajutorul le vine de la Domnul, „Cel ce a făcut cerul şi pământul”, de aceea ei nădăjduiesc în puterea Mântuitorului Iisus Hristos, care vine prin rugăciune, Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine.
Filantropia creştină, solidaritatea socială şi dăruirea întru dragoste creştină poartă în Biserică denumirea de „Liturghie după Liturghie”.
Ascultând „Predica de pe Munte” rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, înţelegem că nu putem fi fericiţi fără El. Fericirea noastră are ca izvor slujirea aproapelui şi a lui Dumnezeu. Suntem fericiţi când dăruim, când aducem revigorare vieţii acolo unde pâlpâie întunericul morţii, atunci când aducem mângâiere unde este suferinţă, când oferim dragoste unde este ură, boală, singurătate şi răutate, având conştiinţa că atitudinea creştină binecuvântată de harul divin transfigurează vieţile oamenilor suferinzi.
Înţelegerea virtuţilor creştine şi punerea lor în practică trebuie să fie preocuparea preotului în parohia de astăzi, când de multe ori egoismul şi interesul personal primează în formalizarea umană şi dorinţa de a avea imagine pozitivă şi putere în societate afectează acţiunile filantropice în profunzimea lor umană.
Nu trebuie să ascundem faptul că „lumea modernă, în goana ei după fericirea pământească a prefăcut lupta vieţii într-o luptă după putere. în această luptă, puterea, concretizată în ban (căci banul nu e nimic altceva decât semnul unei anumite puteri de a face ce vrei, într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra) – puterea concretizată în ban devenise anarhică şi, printr-o răsturnare obţinută-n viaţa socială, îşi pierduse funcţia de mijloc şi devenise o valoare în sine” .
într-o ţară sărăcită, din care mulţi români au plecat în străinătate şi familia este grav afectată, fericirea umană creştină pare o utopie, pentru că mentalitatea şi valorile creştin-sociale au fost schimbate. Privind în jurul nostru, observăm schimbarea societăţii româneşti şi pervertirea voinţei umane în capacitatea ei de a se raporta la lume şi la Dumnezeu. „Din momentul în care posesia bunurilor pământeşti devine idolul omului modern şi puterea mijlocul de a obţine această posesie, cu cât indivizii sporesc în putere şi cu cât obiectul de posedat se mărgineşte, cu atât intensitatea antagonismului dintre om şi om, dintre grup şi grup, se adânceşte” .
Îndumnezeirea omului modern, în duhul şi percepţia Sfinţilor Părinţi este greu, dar nu imposibil de realizat în parohie. Mulţi oameni postesc şi se roagă, săvârşind fapte de milostenie şi având o viaţă creştină frumoasă.
însă realişti fiind, situaţia omului zugrăvită de Mircea Vulcănescu în perioada interbelică se regăseşte şi astăzi În societatea românească, în parohia urbană sau rurală: „Tabla valorilor morale ale omului modern, care a pierdut viziunea altei vieţi căreia-i era menit, e însă răsturnarea totală a făgăduielii de bucurie-n suferinţă şi de răsplată în Slavă, pe care Predica de pe munte le aducea acum două mii de ani: sărăciei, blândeţii, inimii curate, duhului împăciuitor, milostivirii, setei de dreptate şi prigoanei suferite pentru ea.
Fericiţi cei îndestulaţiî— răspunde veacul acesta lui Hristos, că acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e.
Fericiţi cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.
Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni.
Fericiţi cei ce râd şi se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.
Fericiţi cei îndrăzneţi, că aceia vor avea parte de praznic.
Fericiţi semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.
Fericiţi cei iscusiţi, că aceia vor afla taina multor lucruri.
Fericiţi veţi fi, când vă vor slăvi şi vă vor tămâia, minţind pentru voi, că v-aţi aflat plata acum, pe pământ, şi mâine de voi cine o să-şi mai aducă aminte!
Bogăţia, ideal suprem al omului ahtiat să smulgă vieţii, cât mai multă şi cât mai intensă bucurie pământească, în scurtul lor răgaz îngăduit omului pentru asta.
Puterea, care e mijlocul de a dobândi bogăţia.
Iscusinţa, gâlceava, bănuiala, ne-ndurarea, lauda de sine care sunt sculele cu care dobândeşti puterea şi cu care o ţii atunci când ai dobândit-o alcătuiesc valorile esenţiale ale codului moral modern, chiar atunci când ipocrizia le drapează-n altele, aparent potrivnice.
Ele izvorăsc direct din mentalitatea demiurgică pe care am înfăţişat-o şi sunt roadele spirituale ale prăbuşirii lăuntrice ale unui om care a pierdut odată cu sentimentul transcendenţei şi adevărata lui idee despre sine, aceea că era chemat ia viaţă pentru alte minuni decât aceea de a se robi căutării hranelor pământului” .
Anii de libertate în exprimare şi lucrare au fost folosiţi de eparhii şi de clerul parohial în reactivarea şi înfiinţarea de servicii social-filantropice, atât de necesare într-o societate românească din ce în ce mai afectată de sărăcie, şomaj, boli, probleme familiale ş.a.
Am arătat mai sus numărul activităţilor întreprinse de Patriarhia Română până la nivelul anului 2014. Chiar dacă Statul român s-a aplecat asupra operei sociale, observăm că a fost şi este nevoie de diaconia Bisericii prin unităţile administrative, care să ofere sprijin consistent celor aflaţi în dificultăţi. Preocupările şi misiunea parohiei nu pot rămâne indiferente la problemele umane existente, aşa după cum Hristos Domnul ne oferă drept model pilda „Samarineanului milostiv” (Luca 10, 25-37).
„Clericul care săvârşeşte zilnic dumnezeiasca Liturghie pentru pacea parohiei lui şi a întregii lumi oferă o diaconie socială mai importantă, fireşte dacă oferta lui nu se limitează ia cult, din moment ce Dumnezeu îi dă posibilitatea să facă ceva mai mult, să extindă adică liturghia lui în afara zidurilor bisericii” .
Desigur că preotul „nu poate să schimbe lumea, dar are harul lui Dumnezeu de a transfigura în Hristos micul spaţiu în care poate să schimbe o mică parte a lumii. Poate în ultimă analiză să-L ofere lumii pe Acela Care poate să transfigureze lumea din moment ce «a biruit lumea» (Ioan 16, 23)” .
Mai greu este când preotul nu locuieşte în parohie şi face naveta, atunci nu mai are forţa necesară de a mobiliza enoriaşii în diferite activităţi.
În alte condiţii, fiii duhovniceşti din parohie îl pot sprijini pe preot în organizarea asistenţei social-filantropice după exemplul personal al Mântuitorului Iisus Hristos: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,15), când a spălat picioarele ucenicilor Săi.
Multe lacrimi curg pe obrajii creştinilor aflaţi în suferinţă, iar preotul este chemat să „şteargă” aceste lacrimi şi să aducă lumina şi speranţa comuniuni: de dragoste concretizată prin faptele milosteniei. Omul contemporan se confruntă cu o mulţime de probleme în familie şi societate. Preotul este dator să le cunoască şi să le rezolve în măsura posibilităţilor, deoarece ele fac parte din misiunea lui social-filantropică.
Implicarea enoriaşilor în opera socială este de mare folos. Atât consiliul parohial, cât şi comitetul parohial pot contribui la misiunea parohiei devenind „mâinile iubirii lui Dumnezeu”.
Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat mulţimi de oameni, dar i-a şi învăţat pe oameni să aibă grijă pentru a nu se îmbolnăvi şi suferi, ne-a învăţat cum să prevenim boala şi urmările ei. Biserica a transmis aceste învăţături, iar preotul de astăzi are obligaţia să desfăşoare activităţi de prevenire a bolilor în mijlocul enoriaşilor. Mai greu este a trata decât a preveni. De aceea este necesar să investim mai mult în programele de educaţie şi instruire, pentru a diminua din mulţimea cazurilor umane ce ajung în stări grave de imoralitate, boală şi suferinţă.
Cea mai dificilă lucrare este pentru preot şi instituţiile sociale să corecteze modul de viaţă necreştin, inuman şi imoral. Aici trebuie reunite forţele comune ale enoriaşilor şi instituţiilor abilitate pentru a lucra eficient şi cu speranţa rodirii investiţiei resurselor umane, spirituale şi materiale.
„Pentru Biserică, problema sănătăţii persoanei şi a poporului nu este exterioară şi pur socială, fiindcă are o legătură directă cu misiunea ei într-o lume răvăşită de păcat şi de neputinţe. Biserica este chemată să conlucreze, alături de structurile de Stat şi cercurile interesate ale societăţii, ia elaborarea unei concepţii despre sănătatea naţională, în care fiecare om să-şi poată realiza dreptul său la sănătate spirituală, fizică şi psihică şi Ja bunăstarea socială în condiţiile maximei speranţe la viaţă” .
Nu trebuie să existe o competiţie între instituţiile care desfăşoară activităţi social-filantropice, ci o conlucrare şi o întrajutorare.
Fie că vorbim de parohiile rurale, urbane sau din diaspora românească, preotul ştie că opera socială din parohie este destinată tuturor oamenilor, fie că sunt creştini sau nu, pentru că Hristos Domnul a vindecat şi a ajutat şi persoane de altă credinţă şi etnie şi nu numai pe cei din poporul lui Israel (cf. Luca 7, 2-10; Luca 10, 25-37; Ioan 4, 39-42).
În ţară suntem majoritari confesional în aceeaşi parohie şi întrajutorarea este o problemă internă ce-şi are dificultăţile ei, însă diaspora românească este minoritară în ţările cu alte confesiuni creştine şi religii majoritare, încât opera social-filantropică poate deveni o preocupare sau o lipsă de atenţie a acestora.
Desigur că sunt diferenţe de mentalitate formate în timp: la noi, din cauza experienţei negative din perioada comunistă, iar în Occidentul catolic şi protestant, tradiţia operei social-filantrcpice s-a dezvoltat în detrimentul slujirii liturgice. Încât, ambele societăţi se confruntă acum cu diferite modalităţi de înţelegere, percepere şi aplicare a activităţilor sociale în Biserică. Şi integrarea socială a persoanelor cu handicap şi singure rămâne o mare problemă de rezolvat în spaţiul românesc.
În contextul desfăşurării slujirii liturgice şi a operei filantropice în eparhii şi parohii, episcopul şi preotul trebuie să ţină seama de „trei mari provocări ale tuturor religiilor, în special creştinismul”, pe care le expune părintele profesor Mihai Himcinschi:
„1. Secularizarea plasează fiinţele umane în centrul creaţiei şi le face scopul ultim al acestei lumi şi al istoriei. Biserica respinge această ideologie antropocentrică. Pentru Biserică, existenţa vine de la Dumnezeu şi este responsabilă la Dumnezeu. Umanitatea nu este stăpâna creaţiei, este doar administratoarea ei, vrea conducerea lumii printr-o bazare de sine; nu trebuie să se piardă din vedere simţul finitului şi dependenţei de o ultimă realitate;
2. Secularizarea tinde să creeze o societate fără religie, un oraş secularizat, unde nu este nevoie de o realitatea transcendentă. O astfel de societate va suporta soarta puterilor şi valorilor care accentuează doar siguranţa societăţii, libertatea şi progresul. Biserica provoacă puternic acest concept al lumii fără Dumnezeu. Misiunea Bisericii este să aducă umanitatea păcătoasă la o nouă viaţă în Iisus Hristos. Chemarea misionară a Bisericii este de a transforma societatea. Biserica nu poate, în nici un fel, să compromită misiunea Sa, dată de Dumnezeu.
3. Secularizarea interpretează istoria ca pe o realitate orizontală şi ca o zonă a activităţii omeneşti. Această interpretare este de neacceptat în Biserică. Ea distruge înţelegerea teologică a istoriei ca un contact al revelaţiei lui Dumnezeu şi al salvării, şi locul de întâlnire a umanităţii cu Dumnezeu.
Secularizarea a avut un mare şi sporit efect asupra vieţii societăţilor contemporane” .
În concluzie, Teologia socială nu exclude Teologia liturgică şi invers. Înfiinţarea specializării Teologie Asistenţă-Socială în cadrul Facultăţilor de Teologie Ortodoxă a constituit o iniţiativă bună, însă nu totdeauna cu rezultatele aşteptate. În cadrul protopopiatelor nu prea se găsesc asistenţi sociali, absolvenţii specializării amintite reuşind să fie absorbiţi doar de unităţile de specialitate, astfel încât slujirea social-filantropică a rămas în grija preotului, ajutat de bunii creştini.
Legăturile dintre oameni sunt afectate de păcat şi lipsa dragostei, legăturile dintre oameni şi natura înconjurătoare sunt deteriorate de „civilizaţia lumii contemporane”. Problemele ecologice trebuie să preocupe permanent clerul, deoarece mediul în care trăim este afectat de comportamentul şi acţiunile lipsite de grija pentru protecţia mediului înconjurător. Gropile de gunoi din sate şi oraşe, distrugerea pădurilor, poluarea mediului cu deşeuri industriale, afectarea solurilor cu o agricultură chimicalizată şi altele au distrus profund universul de viaţă în care trăim şi muncim. Preoţii pot conştientiza şi atenţiona prin măsuri pastorale-misionare personale responsabile cu privire la acţiunile dăunătoare mediului înconjurător.
Trebuie să protejăm creaţia lui Dumnezeu şi pe oameni, care sunt chemaţi să sfinţească şi să transfigureze lumea şi nu să o distrugă şi să o denatureze.
De la Sfânta Liturghie şi Taina Sfântului Maslu, până la „igienizarea” fiinţei umane şi a mediului înconjurător, preotul sprijinit de enoriaşi este dator să cultive şi să practice taina slujirii aproapelui şi a lumii cu credinţă în Dumnezeu.
În parohie, pastoraţia prin opera filantropică cuprinde diferite straturi sociale şi comportamente umane: pastoraţia oamenilor bolnavi şi săraci; pastoraţia oamenilor alcoolici, drogaţi; pastoraţia familiilor dezbinate; pastoraţia celor care trăiesc în concubinaj ş.a.
2. Activităţi misionar-educaţionale în parohie
Omul a primit încă din paradis o educaţie religioasă, dar şi ştiinţifică de la Dumnezeu (cf. Facere 1, 2).
Educaţia începe în familie şi se continuă în Biserică, şcoală şi societate. Factorii cei mai importanţi în educaţia copilului sunt părinţii, care la rândul lor au primit o educaţie bună sau precară. Un rol major în educaţia copiilor şi a tinerilor îl are Biserica, prin clerul şi mijloacele instituţiei divino-umane. Lipsa catehezei şi a educaţiei religioase din paroxiii şi şcoli din timpul comunismului se resimte în societatea românească.
Catehizarea naşilor şi a părinţilor la Taina Sfântului Botez, a mirilor, naşilor şi părinţilor la Taina Sfintei Căsătorii ar aduce mari împliniri duhovniceşti şi servicii familiei creştine doritoare de cunoaştere a Sfintei Scripturi şi pentru o practică sănătoasă a Tradiţiei Bisericii.
„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-ie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (…)” (Matei 28, 19), i-a îndemnat Mântuitorul Iisus Hristos pe ucenicii Săi. De atunci şi până astăzi, Biserica nu a încetat a propovădui Evanghelia şi a-i învăţa pe oameni „Adevărul, Calea şi Viaţa” (Ioan 4, 13), pentru dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu.
„Biserica este chemată şi se străduieşte să conlucreze cu şcoala (şi familia, n.n.) în misiunea ei educativă, pentru că de profilul spiritual şi moral al unei persoane depinde mântuirea ei veşnică, ca şi viitorul naţiunilor particulare şi al întregului neam omenesc” .
Lipsa educaţiei complete şi sănătoase şi sărăcirea duhovnicească a clericului şi a parohiei pot afecta pe termen lung atât comunitatea locală, cât şi societatea în ansamblu.
Dacă admitem şi nu uităm adevărul istoric, şi anume ca Biserica a organizat primele şcoli creştine, că lângă locaşul de cult şi în mănăstiri au funcţionat primele şcoli la noi, atunci păstrând tradiţia şi asumându-ne responsabilitatea transmiterii învăţăturii biblice şi a educaţiei creştine, putem continua cu folos lucrarea de formare educaţională a fiecărei generaţii.
Preotul învăţător şi catehet, împreună cu familia şi şcoala, poate transforma parohia într-o comunitate cu viaţă creştină autentică, cu enoriaşi educaţi şi pregătiţi pentru lucrarea dificilă din „via Domnului”.
Prezenţa Bisericii în spaţiul public prin cler poate constitui o modalitate de educaţie creştin-religioasă care derivă din eveniment, din cuvântul de învăţătură şi din comportamentul clerului. Prezenţa preotului la diverse manifestări din parohie îi poate inspira în comportament şi fapte pe enoriaşi. Deschiderea spre oameni şi dialogul cu ei pot crea oportunităţi în oferirea de sfaturi şi învăţături spre o mai bună cunoaştere a Bisericii, a iui Dumnezeu, a omului, a lumii şi o înţelegere a valorilor netrecătoare ale vieţii.
Diversitatea umană, pregătirea personală şi sensibilitatea individuală sunt ferestre deschise sau uşi închise în câmpul activităţilor educaţional-reiigioase săvârşite de preot, care trebuie să bată la fiecare uşă spre a deschide labirintul vieţii, în dorinţa de a semăna cuvântul ziditor şi a aprinde şi întreţine lumina cunoaşterii şi a credinţei (cf. Ioan 5, 14, „Voi sunteţi lumina lumii…”).
Libertatea, darul lui Dumnezeu pentru om, se manifestă astfel, în funcţie de capacitatea de deschidere, a persoanei umane spre Creator. Adeseori însă libertatea creează un relativism religios şi pluralism fragmentar în drumul spre credinţă şi viaţă normală.
„Bilanţul activităţii misionare a Bisericii la începutul mileniului al III-lea, scrie părintele profesor Mihai Himcinschi, pune în evidenţă două stări de fapt: una face dovada că misiunea în numele Bisericii lui Iisus Hristos, în ultimele două secole, a schimbat faţa lumii şi a creat un umanism creştin înrădăcinat nu numai în viaţa indivizilor, ci şi în structurile popoarelor din întreaga lume. Ea a adus la viaţă nenumărate fiinţe umane, a eliberat captivi şi a redat umanităţii demnitatea cu care Dumnezeu a încununat-o de la creaţie (…).
A doua constatare este îngrijorătoare. în ţările cunoscute ca fiind creştine, încă de la începutul istoriei lor, unde viaţa societăţii numită postmodernă ţine din ce în ce mai mult de o nouă paradigmă a existenţei, marea majoritate a bărbaţilor şi femeilor moderne nu mai doresc sensul mesajului lui Iisus Hristos, mesaj care le parvine prin intermediul Bisericii din care fac parte nominal. Modul lor de viaţă a fost brusc schimbat, exigenţele vieţii cotidiene nu mai au de-a face în nici un fel cu ceea ce învăţa Mântuitorul şi cu ceea ce propovăduieşte Biserica.
Aceasta este realitatea din întreaga Europă şi mai ales în marile metropole din Occident, în care viaţa este regizată de alte valori decât cele transmise prin Evanghelie” .
Aceeaşi tendinţă există şi în societatea românească, mai ales în parohiile urbane, unde viaţa unor oameni are alte principii şi „valori” incompatibile cu cele creştine.
Dacă în parohia rurală s-ar crede că preotul este avantajat în organizarea de activităţi educaţionale, catehetice, datorită numărului mic de enoriaşi, copii şi tineri, totuşi lucrurile nu sunt aşa uşoare, pentru că satele româneşti sunt aproape pustii în cea mai mare parte, cu copii şi tineri foarte puţini, existând şi localităţi unde şcolile s-au închis din lipsă de elevi. Însă şi cei care au mai rămas trebuie să beneficieze de educaţie, cateheză, activităţi din care să înveţe şi să le pună în practica vieţii de zi cu zi.
În parohiile urbane, preotul are avantaje şi dezavantaje. Avantajul constă în faptul că are cu cine organiza acţiuni religioase, educative şi culturale şi dezavantajele se referă la imposibilitatea cuprinderii întregii parohii, la riscul nelucrării profunde, al lipsei de interes şi al diversităţii enoriaşilor.
Având în vedere activitatea pastoral-misionară a preotului în oraş, părintele Arhimandrit Teofil Tia surprinde „şansele şi limitele impuse omului, ilustrând două dintre comportamentele caracteristice ale fizionomiei sociale a oraşului contemporan: anonimatul şi mobilitatea. Interpretând această situaţie, mulţi consideră că existenţa omului urban a fost golită şi sărăcită prin crudul anonimat şi prin continua mobilitate a vieţii din marele oraşe. Omul urban a fost descris – de detractorii săi – ca fiind fără chip şi fără personalitate, permanent într-o goană înainte şi înapoi, fără a avea timp să cultive relaţii profunde şi valori durabile. Aceste două epitete au însă Şi aspecte pozitive: atât anonimatul, cât şi mobilitatea contribuie la susţinerea vieţii umane în marile oraşe pentru ca sunt moduri indispensabile de existenţă în mediul urban” .
Anonimatul din parohiile urbane are părţile lui bune şi mai puţin bune de care preotul trebuie să ţină seama în raporturile cu enoriaşii. Viaţa urbană are o altă intensitate a legăturilor personale şi impersonale, în care dialogul şi comunicarea sunt furnizate de tehnica modernă, dar trebuie să presupună totodată şi selecţia şi alegerea prietenilor apropiaţi .
Mobilitatea enoriaşilor urbani dintr-un loc în altul sau permanenta călătorie spre locul de muncă diminuează şansele unei comunităţi cu durabilitate în comuniune şi desfăşurarea de programe educaţionale, culturale etc. „Trebuie să mai observăm că mobilitatea distruge religia tradiţională şi relativizează autoritatea unei confesiuni. Ea separă lumea de locurile de cult tradiţionale şi o amestecă cu oameni care au alte divinităţi sau alte moduri de a se închina aceleiaşi divinităţi” .
Confruntându-se cu aceste aspecte şi cu altele, preotul trebuie să dea dovadă de multă maturitate spirituală şi socială pentru a coopta familia şi şcoala în dialog şi comunicare cu Biserica.
Prin ora de Religie, prin proiectele educaţionale ale Patriarhiei Române „Şcoala altfel”, „Hristos împărtăşit copiiior”, programele de cateheză ş.a., preotul are posibilitatea desfăşurării unor ample şi eficiente lucrări educaţional-creştine spre folosul copiilor, tinerilor şi, în consecinţă, al familiilor.
Alături de programele amintite mai sus, mai sunt şi altele, precum sistemul after-school, tabere de pictură, organizarea de coruri, concursuri pe teme de literatură religioasă, acţiunile prilejuite de marile sărbători (învierea Domnului, Naşterea Domnului ş.a.), care contribuie, pe de o parte, la educarea şi înnobilarea tinerilor, iar, pe de altă parte, la integrarea lor în familia lărgită a parohiei şi conştientizarea apartenenţei la parohia în care locuiesc.
Astfei, implicarea copiilor şi a adulţilor în aceste activităţi îi ajută să simtă că sunt parte integrantă a vieţii parohiale şi că au nevoie de formare creştină, de restaurare prin rugăciune, post, spovedanie şi împărtăşire, şi că nu sunt simpli spectatori la un ritual bisericesc golit de profunzime şi eficienţă harică.
Pe lângă aceste demersuri misionar-educaţionale, preotul nu trebuie să uite de cel puţin alte două categorii de „enoriaşi”. Prima categorie întâlnită şi în parohiile rurale şi cele urbane este a acelora care frecventează locaşul de cult în fiecare duminică şi sărbătoare şi se consideră „iniţiaţi” în materie de gesturi săvârşite în biserică (aprinsul lumânărilor, oferirea pomelnicului la Sfântul Altar, închinatul la icoane, gesturile legate de momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, momentele îngenunchierii şi şederii în picioare la rugăciune etc.), încât abordarea celorlalţi credincioşi devine supărătoare, incomodă, insensibilă şi provocatoare până la părăsirea slujbei şi a locaşului de cult pentru multă vreme. Mulţi copii, tineri şi chiar creştini cu experienţă nu mai participă la slujbele din biserică din cauza prezenţei acestor persoane care se comportă neadecvat. Preotul are datoria şi competenţa de a învăţa enoriaşii cum trebuie să se comporte în biserică şi care sunt regulile într-un locaş de cult.
A doua categorie întâlnită, mai ales în parohiile urbane, o formează şi „grupurile marginalizate şi excluse din motive economice (şi comportamentale): şomerii, femeile şi tinerii fără pregătire profesională, muncitorii necalificaţi etc.”. În aceste condiţii, preotului îi revine o misiune extraordinar de dificilă. Pentru a reuşi în acţiuni educaţionale şi eventual culturale, preotul are nevoie de asigurarea suportului material. Nu poţi face imediat educaţie şi cateheză cu un om flămând, bolnav, afectat de alcool şi droguri. Sunt necesare mai multe etape de lucru cu asemenea categorii de persoane.
Este cutremurătoare situaţia întâlnită în diferite locuri din oraşele ţării, ca să nu mai vorbesc despre cele din marile metropole ale lumii, unde „omul a ajuns să se definească prin ceea ce produce, consumă, posedă, nu prin ceea ce este. Revolta adolescenţilor într-un context economic care-1 umileşte pe om şi-1 marginalizează poate lua chiar forme aberante. Violenţa, sub toate formele (agresiune, viol, tortură, traumatisme, accidente, jaf, catastrofe), a devenit o problemă de societate. Cartierele periferice ale marilor oraşe au devenit refugiul celor excluşi, fără familie şi fără adăpost. Detaşaţi de familie, îndepărtaţi de biserică, tinerii riscă să se încadreze în organizaţii politice, secte integriste sau asociaţii militante extremiste. Biserica este obligată să facă ceva pentru integrarea tinerilor acestei generaţii în societate, pentru formarea lor profesională. Parohia urbană nu poate să facă faţă singură acestor problem” .
Până la formarea lor profesională, preotul este nevoit să educe, să elibereze persoanele afectate de practicile imorale şi inumane, pentru a le aduce la normalitate din punct de vedere comportamental.
Singur, preotul nu poate rezolva toate problemele, de aceea el trebuie să conlucreze cu instituţiile abilitate pentru astfel de servicii, cu persoane care să depună eforturi voluntare în salvarea unor asemenea cazuri.
O altă categorie de creştini are „nevoie de religie în termeni de informaţie şi de cultură filosofică (…), dar nu şi în termeni de concepţie de viaţă, lume şi istorie” . Din această categorie fac parte şi asociaţiile secuiar-umaniste, care de curând au cerut ca ora de Religie să nu fie obligatorie, iar programa să conţină doar elemente de istoria religiilor etc. în numele drepturilor omului, al libertăţii religioase şi al conştiinţei personale, aceştia vor să excludă activitatea Bisericii Ortodoxe şi a cultelor religioase din instituţiile publice. Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), nu poate fi pentru ei revelaţia divină care-1 ajută pe omul creştin să fie viu şi să facă fapte bune. De aceea, slujirea preotului în domeniul activităţilor educaţionale, de „proclamare a Cuvântului, nu poate fi separată niciodată de grija faţă de comunitate”.
Clericii să nu se teamă de starea enoriaşilor, ci să se încreadă în puterea harului Duhului Sfânt, în ajutorul primit de la Hristos Domnul, Care a spus: „… fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 5), să se gândească la faptul că, „Scriptura ne spune cu claritate că Cuvântul are puterea de a crea, de a produce ordine în creaţie şi de a restaura. Atunci când vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (la creaţie sau întrupare), lucrurile se schimbă, oamenii se schimbă, ceva se întâmplă”.
Cuvântul lui Dumnezeu rostit de preot transformă inimile copiilor, ale persoanelor defavorizate, ale tuturor celor care se deschid şi devin receptivi la adevăr, dragoste şi viaţă. Nu poţi să aduci „speranţă şi fericire” dacă omul nu are libertatea conştiinţei eliberate de dictatura păcatului şi a patimilor, şi dacă se consideră „om fără Dumnezeu”.
Dacă privim în trecut la romanele lui Dostoievski, vedem că „Raskolnikov, Kirilov sau Ivan Karamazov sunt doar trei dintre ipostazele omului atins de maladia «libertăţii totale» şi a «voinţei de putere», om care îşi trădează propria definiţie ontologică şi propria sa vocaţie (…). în Demonii, Dostoievski pune această problemă majoră a conştiinţei omului modern într-o manieră bulversantă. «Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu!», afirmă la un moment dat Kirilov. Căci prin dispariţia Divinităţii, raţionează ei, «întreaga voinţă a devenit a mea»” .
Aceeaşi mentalitate o găsim la unele persoane „ameţite” de funcţii şi putere lumească, dar şi la persoanele afectate de droguri şi alcool de la „periferia” marilor oraşe, unde preotul are acces mai greu.
Se spune că „totul este permis”, după cum, „în poemul său, Ivan teoretizează tabloul idilic al fericirii fără Dumnezeu, utopie căreia iluminismul i s-a abandonat cu pasiune, iar nazismul şi comunismul au încercat să o pună în practică, cu preţul atâtor milioane de vieţi omeneşti” .
În ultimii douăzeci şi cinci de ani, viaţa parohială s-a schimbat foarte mult, încât se impun noi exigenţe pastorale, atât în mediul rural, dar mai ales în cel urban. Preotul este dator să aibă în vedere ca „locaşul de cult să devină spaţiu de comuniune, iar parohia un loc social de educaţie şi de ospitalitate” .
Clerul trebuie să identifice mijloacele prin care „Liturghia euharistică a parohiei să fie multiplicată şi extinsă sub diverse «Liturghii» şi «diaconii» dincolo de locaşul bisericii şi de limitele parohiei” .
Pentru realizarea activităţilor misionare, educaţionale şi social-filantropice despre care am amintit, preotul poate să „integreze parohia într-o reţea de instituţii, asociaţii, comunităţi care sunt preocupate de acţiuni compatibile cu cea parohială” . Credibilitatea şi jertfelnicia preotului determină posibilitatea rezultatelor pozitive în acţiunile amintite mai sus.
În 2015, „Anul misiunii parohiei şi mănăstirii”, accentuăm încă o dată importanţa conlucrării dintre parohie şi mănăstire pentru îndrumarea duhovnicească, educaţia religioasă, primenirea sufletească a enoriaşilor, fie ei copii sau adulţi. „Fără înnoire morală şi spirituală va fi imposibil să se reconstruiască celelalte domenii ale societăţii: economic, social, politic”.
Şi în aceste vremuri, diferite, cuvintele Sfinţilor Apostoli rostite atunci când erau prigoniţi în Ierusalim ne sunt de mare folos: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29).
Există multă confuzie provocată pentru a stăpâni şi a manipula, dar cuvintele Domnului Iisus Hristos ne povăţuiesc în viaţă astfel: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (loan 12, 26).
Pentru educarea unui popor, „conlucrarea dintre biserică şi massmedia presupune responsabilitate reciprocă. Informaţia oferită unui jurnalist pentru a fi comunicată publicului trebuie să fie credibilă (…). în acelaşi timp, s-au constatat şi conflicte mai profunde şi principiale între Biserică şi mijloacele de informare în masă seculare. Acest lucru se întâmplă în cazurile în care numele lui Dumnezeu este blasfemiat, se comit sacrilegii sau când informaţiile despre viaţa bisericească sunt deformate sistematic şi conştient, iar Biserica şi slujitorii ei sunt defăimaţi în mod deliberat” .
La nivelul parohiei, preotul este întrebat de enoriaşi despre adevărul informaţiilor apărute în mass-media cu privire la Biserică. Informaţiile pot influenţa în mod negativ comportamentul creştinilor faţă de Biserică şi slujitorii ei, de aceea este necesară de multe ori o clasificare şi o clarificare a ceea ce se spune în public şi o raportare a fiecărui enoriaş ia valorile fundamentale ale Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan ne îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (I Ioan 2, 15), adică să nu iubim păcatul, materialitatea lumii, deoarece creaţia este darul lui Dumnezeu pentru om. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată tendinţele omului spre lumea în care vieţuieşte: „Toţi merg pe calea cea largă, toţi se dau în vânt după lucrurile din lumea aceasta, şi nicicând nu se gândesc la cele viitoare; toţi se zoresc necontenit să guste din plăcerile trupeşti şi lasă sufletele să se topească de foame; primesc în fiecare zi nenumărate răni, şi nicicând nu simt relele în care trăiesc. Când le e bolnav trupul, se duc la cei care-i pot vindeca, îi cheamă acasă, le plătesc cât pot mai mult, arată multă răbdare, îndură un tratament dureros ca să li se facă trupul sănătos; dar când le e bolnav sufletul, îl lasă în paragină cu totul şi nu se străduiesc să-i redea sănătatea care merită să fie iubită întru totul: şi doar ştim bine că trupul este muritor şi trecător şi se aseamănă cu florile de primăvară; ca şi ele, trupul se vestejeşte, se stinge şi se dă stricăciunii. Ştim la fel de bine apoi că sufletul e cinstit cu nemurirea, că e făcut după chipul lui Dumnezeu şi i s-a încredinţat cârma trupului” .
În cei douăzeci şi cinci de ani de libertate în ţara noastră, Biserica a lucrat consistent la recuperarea valorilor creştine şi promovarea lor, de la viaţa sacramental-liturgică, până la asistenţa religioasă din instituţiile publice. Rezultatele slujirii sunt vizibile, cu toate că se duce o permanentă luptă la nivelul comportamentului uman, la aplecarea spre rău şi promovarea nonvalorilor.
Statisticile cu privire la viaţa religioasă din România efectuate în anul 2005 descoperă cât de mult mai avem de lucru în parohie şi eparhie .
„Diferitele ideologii ale epocii noastre influenţează şi modelează în continuu societatea şi pe omul ei, religiile, politicile, societăţile, politicienii care extind confuzia spirituală şi îngreunează lucrarea Bisericii. Pentru că în acest întuneric complicat nu rămâne loc pentru lumina Evangheliei” .
În numele Mântuitorului Iisus Hristos, prin slujirea preotului, biserica parohială este chemată să aducă lumină, dragoste şi speranţă pentru a da sens vieţii pământeşti.
Teologie şi viaţă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2015
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Ianuarie-Aprilie 2015, Misiunea Parohiei prin activităţi soclal-filantropice şi educaţionale, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Nr. 1-4, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Teologie şi viaţă
