Oamenii plâng când…
Oamenii plâng din cauza tristeţii care le-a cuprins inima, a tristeţii cauate de iubirea neîmpărtăşită, a tristeţii din cauza răutăţilor de tot felul, cu care sunt bombardaţi din toate părţile, de către oameni cu suflet rău şi rece.
Plâng când sunt umiliţi, când sunt nedreptăţiţi, când sunt certaţi, când sunt exploataţi, când sunt defăimaţi, când sunt clevetiţi, când sunt invidiaţi, când sunt priviţi cu superioritate şi dispreţ de cei ce se cred ,buricul
pământului“, de cei care se cred stăpânii lumii şi ai tuturor sufletelor oamenilor de lângă ei, de cei care se cred mici dumnezei pe acest pământ. Plâng oamenii, când nu încearcă să îşi apere sufletele de cancerul tristeţii şi al deznădejdii care le stinge încet, încet luminile, care le alungă orice bucurie, care îi fac să se simtă singuri pe lume, fără niciun sprijin şi ajutor, fără niciun scop, fără dorinţa de a se bucura de viaţă şi de a accepta-o şi cu bune şi cu rele, dorind să arunce crucea spirituală din spatele lor, fiindcă o simt ca de plumb, fiindcă simt că nu o mai pot duce nici măcar un pas în plus.
Oamenii plâng când se simt singuri, neiubiţi şi neînţeleşi de cei din jurul lor. Plâng când se simt singuri pe lume, neajutoraţi şi fără niciun sprijin de nicăieri şi uită că Bunul Dumnezeu le e mereu „Tovarăş” şi „Prieten” pe drumul vieţii lor şi le este alături, chiar dacă toţi ceilalţi îi părăsesc. Plâng când uită că au o Măicuţă Sfântă în Cer, care se roagă mereu pentu izbăvirea de păcate şi mântuirea noastră, a creştinilor. Plâng când uită că au o mulţime de prieteni sfinţi în cer, care aşteaptă cu multă iubire să le vină în ajutor, atunci când sunt strigaţi şi chemaţi. Plâng când uită că au un înger păzitor dăruit de Bunul Dumnezeu la Taina Sfântului Botez şi nu simt adierea de iubire a aripilor ocrotitoare ale acestuia, atunci când le însoţesc toţi paşii şi îi apără de orice primejdie şi încercare a vieţii. Oamenii plâng când nu cred că pot învăţa să înoate prin marea învolburată a greutăţilor şi ispitelor vieţii, când nu strigă la Bunul Dumnezeu să îi ajute să ajungă la ţărmul nădejdii şi lăsării în voia Sa, când nu strigă ca şi Sfântul Prooroc David, zicând: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. De cine mă voi teme?” şi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”
Oamenii plâng când nu au credinţa că Bunul Dumnezeu le poartă mereu de grijă, că le întinde mereu o mână iubitoare, care îi scoate din mocirla neputinţelor lor, că îi ajută să prăvălească orice pietroi din calea mântuirii lor dacă strigă cu credinţă la El să îi ajute și dacă nu se îndoiesc niciodată de vorbele Mântuitorului Care ne-a chemat la El cu îndemnul: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28)
Oamenii plâng când nu mai suportă durerea provocată de pietrele judecăţii semenilor lor, când simt că viaţa lor e sub o lupă permanentă, când simt că orice gest, orice mişcare le este urmărită şi interpretată după bunul plac al fiecăruia, când judecătorii lor nu-şi văd bârna din ochi, dar au grijă de paiul din ochii semenilor lor. Plâng când nimic din ceea ce fac nu este considerat bun de cei de lângă ei. Oamenii plâng de dor şi jale. Plâng copiii când sunt departe de părinţii lor şi au inima bolnavă de dor. Plâng bătrânii când simt că li se termină de deşirat ghemul vieţii şi nu şi-au mai văzut de mult copiii plecaţi pe alte meleaguri străine, pentru a-şi câştiga pâinea de toate zilele. Plâng părinţii de tristeţe, de nepuţinţă şi dezamăgire din cauză că au rămas singuri pe lume, fără sprijin şi ajutor, fiindcă au devenit o povară pentru copiii lor, care i-au părăsit în uitare şi nepăsare şi care aleargă pe drumurile vieţii, pentru a aduna bogăţii nenumărate, pentru a-şi împlini diferite scopuri care de care mai diverse, care mai de care mai înalte şi mai îndrăzneţe şi care le solicită tot timpul şi toată atenţia de care pot da dovadă, nelăsând nimic de dăruit celor care le-au dat viaţă şi le-au asigurat un rost în lume.
Oamenii plâng din cauza jalei care le-a cuprins inima când o persoană dragă a părăsit lumea aceasta trecătoare, pentru lumea cea veşnică, a veşniciei în lumină sau în întuneric, după cum le-a fost viaţa pe acest pământ, trăită în spaţiul luminos al Învierii lui Hristos sau în spaţiul morţii, în spaţiul întunecat al patimilor şi păcatelor de tot felul.
Plâng de jale şi plâng, fiindcă nu acceptă despărţirea de cei dragi, fiindcă nu înţeleg Voia lui Dumnezeu, plâng de revoltă şi de disperare că nu-şi vor mai vedea niciodată persoanele dragi sufletelor lor.
Oamenii plâng când le sunt înşelate aşteptările, oamenii plâng când sunt minţiţi, când sunt înşelaţi de măştile falsităţii celor din jurul lor, oamenii plâng când sunt trădaţi de persoane de la care nu se aşteptau la acest lucru, fiindcă ei nu le-au dat motiv de trădare, fiindcă ei au investit în relaţia cu acestea: iubire, prietenie adevărată şi frumoasă, sentimente sincere şi curate.
Oamenii plâng când nu sunt iertaţi pentru greşelile ce le-au făcut, greşeli mai mari sau mai mici, greşeli care au provocat mai puţină sau mai multă suferinţă celor din jur, chiar dacă le regretă enorm, chiar dacă cerşesc iubire şi îndurare de la cei cărora le-au greşit. Cerşesc iertare, pentru că vor ca relaţia lor să nu se destrame, ci să continue, fiindcă şi-au învăţat lecţiile, fiindcă au învăţat din greşeli, fiindcă cred că e păcat să nu mai acorzi o şansă unui om, pentru a-ţi demonstra că o relaţie poate deveni mai frumoasă şi mai trainică în ciuda tuturor obstacolelor, încercărilor şi dezamăgirilor care o traversează uneori.
Oamenii plâng când nu li se împlinesc visurile, când nu îşi ating obiectivele şi scopurile stabilite, când e o discrepanţă prea mare între visuri şi realitate. Plâng când văd cum visurile altora se împlinesc, iar ale lor au fost ca nişte stele căzătoare pe cerul sufletului lor. Oamenii plâng când conştientizează că au renunţat prea uşor la visurile lor, când conştientizează că nu au luptat mai mult pentru împlinirea lor, că nu au avut putere şi curaj să înlăture cu ajutorul lui Dumnezeu orice obstacol apărut în calea atingerii viselor lor.
Oamenii plâng când nu sunt mulţumiţi cu darurile lor şi nu Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu în orice clipă a vieţii pentru talanţii cu care Acesta i-a înzestrat cu multă iubire, pe fiecare după puterea lor.
Plâng oamenii din cauza invidiei pentru darurile aproapelui lor, plâng cu lacrimi amare, de invidie, ură și egoism, în loc să fie recunoscători pentru talanţii pe care i-au primit în dar. Plâng pentru că nu conştientizează, că nu mulţimea talanților contează, ci modul cum îi înmulţeşti, contează dacă îi faci roditori pe cei pe care îi ai şi nu-i îngropi în egoism, indiferenţă şi lene.
Şi câte cauze ale plânsului nostru, nu sunt?
Aş putea enumera multe alte cauze ale tânguielilor noastre, dar aş plictisi ori aş deschide răni închise, ori aş scoate în evidenţă şi mai mult neputinţa noastră omenească, necredinţa noastră, dorinţele şi faptele noastre, care nu sunt în concordanţă cu ce aşteaptă Bunul Dumnezeu de la copiii Săi, care ar trebui să-L urmeze pe drumul Golgotei Sale, care ar trebui să nădăjduiască la mila şi la purtarea Lui de grijă, care ar trebui să se ridice deasupra adâncurilor grijilor, să se ridice deasupra valurilor întristării, deznădejdii, amărăciunilor, care ar trebui să conştientizeze că nu pot stăpâni marea, dar pot învăţa să înoate şi să privească fără teamă la valurile ce se înalţă în jurul lor. Fiindcă prin ele se deschide o cale, fiindcă deasupra lor strălucesc lumina lui Dumnezeu, adevărul Lui, iubirea Lui, mila Lui, grija Lui, pacea Lui, care ne pot povăţui cum să scăpăm şi să îndepărtăm de la noi, toată tristeţea, toată mâhnirea, toată tânguirea, tot suspinul şi tot plânsul.
Dar să vedem oare, unii oameni de ce mai plâng?
Unii oameni plâng din cauza durerilor celor de lângă ei, plâng din cauză că inima le e plină de compasiune şi ochii lor plouă cu lacrimi de prietenie sinceră, cu lacrimi de solidaritate, cu lacrimi de comuniune, cu lacrimi care vor să şteargă suferinţa celor de lângă ei. Şi cine sunt oare, aceşti oameni? Sunt oamenii care împlinesc poruncile iubirii şi Îl iubesc cu adevărat pe Bunul Dumnezeu şi pe semenii lor.
Unii oameni plâng de dor de Dumnezeu. Plâng că le e tare dor de Acasă, plâng cu lacrimi dulci de bucurie, când Harul Sfânt sălăşluieşte în inima lor şi le-o umple de iubire, pace, credinţă, răbdare, smerenie, nădejde. Izvorul lacrimilor lor se transformă în izvor de lumină, în izvor dătător de viaţă, în izvor mângâietor al sufletului lor. Şi plâng când au pierdut acest Har, plâng când a secat izvorul lacrimilor ca dar al Harului Sfânt. Plâng, fiindcă se simt în iad fără iubirea lui Hristos, fiindcă se simt fără viaţă, fără bucurie, fără lumină, fiindcă se simt goi şi săraci sufleteşte. Şi atunci plâng cu lacrimi curate de pocăinţă, plâng cu lacrimi care le picură în sufletul murdărit de unele păcate şi-l curăţă pe acesta, de toată întinăciunea, alungând toată întristarea şi tânguirea. Plâng, şi lacrimile de pocăinţă le spală şi le curăţesc Haina Botezului, fiindcă aceste lacrimi sunt lacrimile iubirii, lacrimile smereniei, lacrimile de dor de Hristos, lacrimile vindecării, lacrimile înnoirii. Sunt lacrimi de aur aceste lacrimi, sunt o adevărată comoară pentru cel ce le varsă şi, să ne dorim cu toţii să vărsăm astfel de lacrimi din ochii inimilor noastre!
Să ne rugăm să Îl iubim pe Hristos, să tânjim mereu după Hristos, să fim dependenţi de Hristos, să trăim viaţa lui Hristos, să fim următorii lui Hristos. Și dacă vom izbândi toate acestea cu Harul lui Dumnezeu, vom trăi o altă stare, nu una a necredinţei, deznădejdii, tânguirii, ci una a bucuriei ca rod al Duhului Sfânt. Vom trăi o stare sănătoasă în spaţiul Învierii lui Hristos. Dacă dobândim Harul lui Dumnezeu, aşa cum spunea părintele Porfirie, toate sunt uşoare, fericite şi devin binecuvântare a lui Dumnezeu. Dacă vom trăi fără Dumnezeu, atunci sufletul nostru mereu va fi nefericit, mereu se va tângui, mereu va fi într-o stare de frământare, de zbucium, întristare, deznădeje.
Să Îl iubim fierbinte și curat pe Dumnezeu, să-L auzim şi să-L ascultăm, când şopteşte tainic inimii noastre: Nu mai plânge! Eu sunt aici cu Tine, Eu sunt Mângâietorul Tău, am venit să-ţi şterg lacrimile de pe obrazul tău, am venit să-ţi mângâi şi să-ţi alin sufletul trist! Nu plânge, fiindcă mă doare suferinţa ta, nu plânge fiindcă eşti copilul Meu şi nu voi lăsa pe nimeni să-ţi facă vreun rău! Nu plânge, fiindcă Eu te iubesc, nu plânge, fiindcă Eu nu te voi părăsi niciodată, nu plânge, ridică fruntea şi înalţă-ţi inima spre Mine şi atunci toată durerea ta se va transforma în bucurie! Nu adăuga grijii zilei de azi şi grija zilei de mâine, fiindcă Eu mereu voi avea grijă de tine! Nu plânge şi să-ţi aminteşti că, aşa cum Eu te mângâi pe tine, şi tu trebuie să mângâi pe aproapele tău, ce se va afla în suferinţă!
Nu plânge, copilul Meu iubit! Eu te iubesc atât de mult!
Nu plânge! Eu te iubesc! Fii cu nădejde, bucuros şi fericit!
Cristina Toma
0
0
0Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Cristina Toma, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Oamenii plâng când..., Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu
