Omul singuratic
Într-o lume secularizată, în care totuşi omul se joacă de-a divinitatea, animalele au încetat să fie văzute drept creaturi vii care puteau să simtă durerea şi să sufere, în schimb, au început să fie tratate ca maşini.
Astăzi, aceste animale fac adesea obiectul producţiei de masă în clădiri asemănătoare fabricilor, corpurile lor fiind modelate în acord cu nevoile industriale. Ele îşi petrec întreaga existenţă ca simple rotiţe dintr-o gigantică linie de producţie, iar lungimea şi calitatea vieţii lor este determinată de profitul şi pierderile corporaţiilor comerciale. Chiar şi atunci când industria are grijă să le ţină în viaţă, într-o stare rezonabilă de sănătate şi bine hrănite, ea nu are niciun interes intrinsec pentru nevoile sociale şi psihologice ale animalelor (exceptând cazul în care acestea au un impact direct asupra producţiei).
Găinile ouătoare, de exemplu, au o lume complexă de nevoi comportamentale. Ele se simt puternic îndemnate să exploreze mediul înconjurător, să caute hrana, să ciugulească prin preajmă, să stabilească ierarhii sociale, să-şi construiască cuiburi şi să-şi pigulească penele. Însă industria ouălor închide adesea găinile în cuşti minuscule şi nu e deloc neobişnuit să înghesuie patru găini într-o astfel de cuşcă fiecăreia corespunzându-i un spaţiu de circa 25 pe 22 de centimetri. Găinile primesc hrană suficientă, dar nu pot să revendice un teritoriu, să-şi construiască un cuib sau să se angajeze în activităţi naturale. Ba chiar cuşca este atât de mică, încât găinile nu pot deseori nici să bată din aripi sau să se ridice complet în picioare. Ce să mai vorbim de activitatea de scurmat cu atenţie şi curiozitate. De ce ne mai îndoim că această găină sau pui, devenită aproape sintetică, crescută în suferinţă şi de către automate, nu poate avea decât gustul suferinţei şi al bolii în care a trăit şi s-a dezvoltat.
Porcii sunt printre cele mai inteligente şi mai curioase mamifere. Totuşi, fermele de porci industrializate închid de regulă scoafele care alăptează înlăuntrul unor cuşti atât de mici, încât acestea nu pot literalmente nici măcar să se întoarcă (ca să nu mai vorbim de umblat sau de căutat mâncare). Scroafele sunt ţinute în aceste cuşti zi şi noapte, timp de patru săptămâni după ce fată. Progeniturile le sunt luate apoi pentru a fi puse la îngrăşat şi scroafele sunt fecundate ca să fete următorul rând de purcei.
Multe vaci de lapte trăiesc aproape toţi anii care le sunt lăsaţi închise într-un mic ţarc; stau, se întind şi dorm în urina şi excrementele proprii. Îşi primesc raţia de hrană, hormonii şi medicamentele de la un set de maşini şi sunt mulse la fiecare câteva ore de un alt set de maşini. Sunt tratate nu mult diferit de nişte guri care înghit materii prime şi ugere care produc marfă. Să tratezi fiinţe vii care posedă o lume emoţională complexă ca şi cum ar fi nişte maşini le pricinuieşte nu doar disconfort fizic, ci şi mult stres social şi frustrare psihologică.
În mod ironic, disciplinele ştiinţifice au demonstrat recent, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că mamiferele şi păsările au o natură senzorială şi emoţională complexă. Ele nu doar că simt durerea fizică, ci pot avea si suferinţe emoţionale.
Este nevoie să conştientizăm foarte acut ecologia, interdependenţa şi, practic, identitatea noastră cu toate celelalte forme de viaţă pe care metodele separatiste şi izolaţioniste ale modului nostru obişnuit de gândire ne împiedică să le percepem.
Aşa-zisa lume materială şi aşa-zisul corp omenesc sunt un singur proces, în cadrul căruia există numai diferenţieri emoţionale, aşa cum inima se deosebeşte de plămâni şi capul de picioare. În termeni teologici, am numi acest concept “constiinţă cosmică”, “liturghie cosmică” sau “experienţă mistică”.
Cu toate acestea, formatorii de opinie din lumea intelectuală şi ştiinţifică sunt, în general, încă vrăjiţi de mitul potrivit căruia inteligenţa şi sensibilitatea umană sunt sclipiri întâmplătoare într-un univers de-a dreptul mecanic şi stupid – de parcă smochinele ar creşte din ciulini şi strugurii din mărăcini.
Civilizaţia noastră, pe care o numim “materialistă”, ar trebui să cultive dragostea şi respectul faţă de materie, faţă de pământ, aer şi apă, de munţi şi păduri, de mâncarea bună şi sănătoasă. Se vorbeşte de “cucerirea spaţiului” dar ca rezultat al acestui termen omul murdăreşte, desconsideră şi distruge tot.
Lumea înconjurătoare arată mai mult de parcă am urî-o, se prezintă ca civilizaţie ce se desfăşoară ca într-un spaţiu de joacă, care-şi face praf jucăriile, unde totul este aruncat şi răvăşit la întâmplare. Se confundă simbolul cu realitatea, ajungându-se la o vandalizare a mediului înconjurător, a ceea ce contează cel mai mult. Lumea devine tot mai puţin conştientă de natură şi de totala sa dependenţă de aer, apă, plante, animale, insecte şi bacterii. Suntem pe drumul autodistrugerii, drum care este flancat cu indicatoare strălucitoare, pline de sclipici şi marketing, ce îndeamnă la sete de putere, lăcomie şi indiferenţă.
Ecologia – care studiază relaţia fiinţelor vii cu mediile lor înconjurătoare – demonstrează dincolo de orice dubiu că organismul individual şi mediul său sunt un flux sau câmp continuu de energie. Am putea trage învăţăminte de la albine şi flori; cele două organisme sunt foarte diferite, căci unul are rădăcinile în pământ şi emite parfum, în vreme ce al doilea se mişcă liber prin aer şi zumzăie. Dar, deoarece ele nu pot exista unul fără celălalt, este absolut logic să spui că ele sunt de fapt două aspecte ale unui singur organism. La fel am putea spune că picioarele noastre sunt diferite de capetele noastre, dar le recunoaştem ca aparţinând aceluiaşi individ pentru că, evident, ele sunt legate prin piele şi oase. Am putea extinde această constatare la întregul cosmos. Realizăm că ne aflăm într-o deplină continuitate cu mediul nostru natural. Aerul, apa, plantele, insectele, păsările, peştii, mamiferele ne sunt la fel de necesare ca şi creierii, inimile, plămânii şi stomacurile. Cele dintâi sunt organele noastre externe, tot aşa cum ultimele sunt organele noastre interne. Dacă, prin urmare, cele exterioare ne sunt la fel de indispensabile precum cele interioare, deducem logic ca termenii “eu” şi “însumi” trebuie să includă ambele feţe. Soarele, pământul şi pădurile sunt componente ale corpului tău în aceeaşi măsură ca şi propriul tău creier.
Inundaţiile şi eroziunea solului le putem privi ca o boală personală în aceeaşi măsură precum lepra, iar multe “comunităţi în plină dezvoltare” poluante şi haotice sunt la fel de funeste precum cancerul.
Nu simţim caracterul evident al acestor realităţi pentru că avem ideea că persoana este doar învelişul de piele şi conţinutul acesteia. Ne manifestăm şi tratăm la fel întregile fiinţe animale, fără a acorda atenţie exteriorului. Caracterul total aberant al acestei idei transpare cu limpezime imediat ce încerci să îţi imaginezi un interior fără exterior sau un exterior fără interior.
A vedea limpede acest lucru înseamnă a dobândi o nouă atitudine faţă de lumea naturală, atitudine ce
presupune un respect profund pentru interconexiunile de mare complexitate cu toate creaturile, interconexiuni de care depinde fiecare dintre ele, iar în al doilea rând o dragoste si un sentiment de încântare faţă de toată creaţia. Încântare şi mirare faţă de întreaga creaţie, ca lucrare a lui Dumnezeu dăruită nouă, din iubire pentru noi si care devine, dacă conştientizăm, ca o prelungire a propriului corp. O reţea imensă, unde aerul, apa, munţii şi pădurile, animalele si plantele sunt parte din existenţa ta miraculoasă şi complexă.
Pr. Petru Munteanu
14.07.2018
Biserica “Sfinţii Voievozi” Săvineşti/Neamţ
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Omul singuratic, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu
