Pătimirea Sfântului Mucenic Ieron şi a celor împreună cu dânsul (7 noiembrie)
Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia şi s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărăţeau păgânii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, care arătau către idoli multă rîvnă şi credinţă. Atunci li s-a vestit că toată Armenia şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbaţi vicleni plini de toată răutatea şi înşelăciunea, ale căror nume erau Agricolae şi Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dându-le două porunci. Cea dintâi, să piardă pe creştinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbaţi şi tineri puternici, îndemânatici la război.
Când a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare şi puternic şi mai cu bărbăţie decît alţii. Iar Lisie îndată a trimis ostaşii să-l aducă pe el. Mergând trimişii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la ţarina sa, ocupându-se cu lucrul. Deci au mers ostaşii acolo vrând să-l ia. Iar el, ştiind că vor să-l ia în rândurile ostaşilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetînd că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli şi a ostăşi cu dânşii, fiind creştin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mâniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo şi a început a-i bate pe ostaşi, astfel încît nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toţi au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dânşii ca un leu, îi bătea fără cruţare. Atunci ostaşii cei izgoniţi şi risipiţi, adunându-se la un loc, s-au ruşinat de neputinţa lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiţi de dânsul.
Temându-se a se întoarce deşerţi la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: “Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor rîde toţi de noi că un om a biruit atîţia ostaşi, dar vom fi şi aspru pedepsiţi pentru împuţinarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulţi ostaşi, chemându-i în ajutorul lor spre a porni şi a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simţind năvălirea lor, a intrat cu însoţitorii săi într-o peşteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creştini binecredincioşi care se războiau cu păgânii ce veniseră asupra lui.
Atunci au trimis ostaşi la ighemon, spunându-i că Ieron s-a închis într-o peşteră cu alţi creştini şi nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de uşa peşterii, temându-se de bărbăţia lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergând, a sfătuit pe ostaşi să se depărteze de la peşteră. “Nu puteţi, zise el, să-l luaţi cu sila, ci cu blândeţe şi cu bună sfătuire”.
Depărtîndu-se ostaşii de la peşteră, a intrat Chiriac la dânsul şi l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rânduiala ostăşească. Astfel vorbind în pace cu dânsul, a îmblânzit mânia lui, l-a scos din peşteră şi l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrână şi oarbă. Iar ea aflând că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plângă foarte mult, numindu-l toiag al bătrâneţilor sale şi lumina ochilor săi celor orbi.
Deci se tînguia că se lipseşte de un fiu ca dânsul care o mângîia în necazurile văduviei şi a orbirii ei. Iar ostaşii, înconjurându-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luîndu-şi rămas bun de la maica sa, care plângea şi de la toţi cunoscuţii care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dânsul o rudenie a sa, anume Victor şi s-a dus cu ostaşii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el şi doi fraţi ai rudeniei sale, Matronian şi Antonie, şi alţi prieteni de credinţă. Iar apunând soarele şi făcându-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au aşteptat până dimineaţa.
În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dânsul: “Iată, Ierone, bine vestesc ţie mântuire; calea pe care călătoreşti este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pământesc te vei nevoi, nici vei ostăşi pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvârşi nevoinţa, şi degrabă vei veni la Dânsul, ca să primeşti de la El cinste şi laudă”. Acestea zicând cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui şi s-a dus. Iar el, sculându-se vesel, a zis către prietenii şi către rudeniile care erau cu dânsul: “Acum am cunoscut în mine taina buneivoinţe a lui Dumnezeu şi de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moştenire şi o bogăţie, care sunt ascunse în cer; iar bunătăţile ce sunt de faţă, nimic nu folosesc celor ce le moştenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobândi toată lumea, iar sufletul său şi-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump şi mai bun decît sufletul. Mi-ajunge vremea vieţii care a trecut şi care în deşert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă şi bătrână neputincioasă şi lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute şi să o sprijinească pe dânsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredinţez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor şi al văduvelor”.
Acestea zicând, a lăcrimat pentru maica sa şi apoi a plecat. Iar când a ajuns la cetatea Melitina, Sfântul Ieron a fost închis în temniţă şi împreună cu dânsul au fost închişi şi alţi treizeci şi trei de creştini, către
care Sfântul a început a le vorbi astfel: “Ascultaţi sfatul meu, prietenilor şi fraţilor, şi luaţi aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toţi cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veşnic. Aţi auzit că păgânul ighemon voieşte să aducă dimineaţă jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili şi pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui şi să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu şi să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultîndu-le, să ne dea tărie şi bărbăţie a suferi muncile şi a dobândi fericitul sfârşit”.
Când a grăit Sfântul acestea, toţi cu un suflet au răspuns: “Cuvintele tale sunt mai dulci decît fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuieşti ceea ce cu adevărat este de folos şi de mântuire. Şi toţi voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decît, închinându-ne idolilor, să vieţuim în deşertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinţilor spuse în temniţă, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineaţa a şezut la judecată plin de aprindere şi de mânie şi scoţînd pe Sfinţii Mucenici din temniţă, i-a pus înaintea sa şi a zis către dânşii: “Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfârşit, ca să vă împotriviţi unei atît de mari stăpâniri, să treceţi cu vederea poruncile împărăteşti şi să nu vă închinaţi marilor zei?”
Răspuns-au sfinţii: “Cu adevărat am fi fost nebuni şi jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului şi pietrei, care sunt lucruri făcute de mîini omeneşti. Dar noi sîntem înţelepţi, închinându-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvântul a făcut cerul şi pământul şi cu Duhul gurii Lui le-a adus din nefiinţă în fiinţă”.
Acestea grăindu-le sfinţii, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mâna asupra fericitului Ieron, şi a zis: “Acesta este omul care s-a împotrivit ostaşilor trimişi de tine, ighemoane, şi toate cele ce aţi auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutînd la dânsul, a zis: “De unde eşti tu?” După ce Sfântul a spus patria sa şi cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăşi: Tu eşti potrivnicul poruncilor împărăteşti, care te lauzi cu tăria mîinilor tale şi ai făcut rău ostaşilor celor trimişi de noi?” Iar Ieron, cu bărbăţie a răspuns fără frică: “Eu sînt. Cu adevărat am urît pe cei ce urăsc pe Domnul meu şi asupra vrăjmaşilor Lui m-am luptat. Cu urîciune desăvârşită i-am urît pe ei; că vrăjmaşi mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dânşii bătîndu-i şi izgonindu-i ca pe nişte iepuri fricoşi”.
Ighemonul, auzind acestea, s-a mâniat şi nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, şi a grăit: “Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încît nici stăpânirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimişii noştri i-ai rănit. Pentru aceea, mâna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mâna Sfântului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalţi sfinţi a poruncit să-i bată fără milă şi aşa s-a făcut. După aceea, iarăşi fiind aruncaţi în temniţă, ei mulţumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfânt al Lui.
Însă unul dintre dânşii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfântului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte şi, temându-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creştinilor celor prinşi şi munciţi şi l-a rugat cu smerenie să şteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaţilor ce pătimesc pentru Hristos şi să-l elibereze din temniţă. Şi a făgăduit a-i da pentru aceasta, moşia sa. Iar acela bucurându-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorinţa lui Victor, căci a şters numele lui din numărul creştinilor şi l-a eliberat noaptea din temniţă. Deci, ieşind Victor de acolo, îndată a murit şi astfel şi-a pierdut şi moşia şi viaţa sa, şi s-a lipsit de cununa mucenicească.
Făcându-se ziuă, Sfântul Ieron a înţeles cele ce făcuseră şi, umplându-se de mîhnire, se tînguia cu amar pentru rudenia sa, zicând: “Vai ţie, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cît de urîtă s-a făcut viaţa ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmaşilor! Pentru ce ai ales fuga cea ruşinoasă mai mult decît cununa slavei? Pentru ce ai cinstit uşurătatea cea vremelnică mai mult decît bucuria cea nesfârşită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sunt nimic în faţa muncilor celor veşnice pe care le vei dobândi, căzând în mîinile lui Dumnezeu?”
Aşa tînguindu-se Sfântul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniţă pe cei doi însoţitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie şi Matronian, şi a zis către dânşii: “Apropiaţi – vă de mine şi ascultaţi dorinţa mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceţi la îndeplinire, când vă veţi întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, având cele de trebuinţă spre hrană, să săvârşească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia şi bătrâneţile ei, căreia să-i daţi şi mâna mea cea tăiată şi să-i ziceţi ca să scrie stăpânitorului Rustic, care stăpâneşte în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mâna mea să fie pusă acolo.
Făcând acest legământ cu însoţitorii săi, fericitul Ieron aştepta sfârşitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a şezut la judecată şi, chemând pe sfinţi, îi silea să se închine idolilor, silindu-i şi cu îmbunări şi cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos şi să se închine la idoli. Iar când a văzut că nimic nu sporeşte, a poruncit mai întâi să-i bată cu toiege fără cruţare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiaţi de sabie. Însă Sfinţii Mucenici, împreună cu povăţuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, când mergeau la locul de ucidere, cântau cu veselie cuvintele acestea: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.
Venind la locul cel însemnat, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele şi sfintele lor capete. Iar Antonie şi Matronian s-au apropiat de ighemon rugându-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Şi a zis ighemonul: “Dacă-mi veţi da atîta aur cît se va potrivi cu greutatea capului, veţi putea lua capul acela”. Antonie şi Matronian se mîhneau pentru că nu aveau atîta aur cît trebuia ighemonului pentru capul sfântului, deşi acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump şi mai cinstit.
Iar Dumnezeu a pus gând bun în inima unui bărbat slăvit şi bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfântului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atîta aur, cît trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul şi luîndu-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta şi mâna sfântului cea tăiată, vrând ca şi pentru ea să dobândească aur. Dar Antonie şi Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducând cu ei mâna lui Ieron. Iar trupul lui şi ale celorlalţi Sfinţi Mucenici, tăiaţi împreună cu dânsul, luîndu-le creştinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.
Deci fraţii cei mai sus pomeniţi, luînd mâna sfântului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mîinile ei şi au spus cu de-amănuntul toate cele întîmplate. Ea primind mâna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta şi la ochi o punea. Şi, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tînguire zicea:
“O, iubitul meu fiu, te-am născut viu şi întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrâneţe, povăţuitor la neputinţe, şi mângâiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plâng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli şi a mă bucura? Căci sunt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pântecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obşte, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăţi.
Deci, ducându-te de la mine, nu mă lăsa până în sfârşit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijloceşte la Domnul, pentru care ţi-ai vărsat sîngele, ca şi pe mine să mă slobozească degrabă din viaţa aceasta plină de multe osteneli şi de mari nevoi”.
Astfel grăind cu plângere, a pus mâna sfântului la locul acela unde singur a binevoit să se aşeze şi toate cele poruncite de dânsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfântului Ieron cu mult aur, după cîtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiaţi Sfinţii Mucenici şi a aşezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfânta Treime în veci. Amin.
Viețile Sfinților, noiembrie
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, noiembrie, Parintele Munteanu Petru, Pătimirea Sfântului Mucenic Ieron şi a celor împreună cu dânsul (7 noiembrie), Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Viețile Sfinților
