Preot Profesor Dumitru Stăniloae
Dumnezeu l-a ales pentru a fi cel mai mare teolog român al secolului nostru şi, după părerea multora, cel mai mare teolog al Ortodoxiei veacului XX. A trecut prin catacombele închisorilor comuniste între anii 1957-1963, dăruind cuvântul lui Dumnezeu celor din suferinţă şi luând cununa mărturisirii. A lăsat o operă teologică unică prin vastitate, adâncime şi originalitate.
Crăciun la Aiud cu Părintele Stăniloae
Frigul era crâncen. Din mulţimea de peste o sută ne-au separat pe câţiva şi ne-au băgat într-o încăpere în care erau îngrămădite saltele vechi din care, prin spărturi, mai ieşeau şomoioage de paie putrede. Pe seară “au uitat” să ne mai dea de mâncare. Ne-au încuiat. Geamurile erau sparte şi viscolul trimitea trâmbe de zăpadă ce ne pudrau din belşug. După miezul nopţii eram ca lemnul.
Lângă mine se nimerise un bătrânel slab, deosebit de sfios. Părea că-şi cere iertare pentru vreo stângăcie involuntară.
Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. Bătrânelul, despre care am aflat curând că este părintele Stăniloae, marele teolog, ne vorbea în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea se lăsa o linişte deosebită. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Toate se topeau sub glasul blând al celui mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea pentru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre alţi osândiţi, şi ei apărători ai neamului şi ai Bisericii sale. În condiţiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la Aiud. Dragostea ce se revărsa din cuvintele sale ne încălzea şi ne ţinea de foame.
Puteam eu oare – şi nu numai eu -să-l las să spele pe jos cimentul îngheţat sau să ducă tineta?…
Am încercat să-i dau cojocelul pe care-l aveam să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâtă ridicare a mâinii:
– Nu, dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voinici! Eu… voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular. Acolo nu e aşa de frig, suntem mai apăraţi.
Am insistat, dar nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba-l simţeam cum încearcă să mă ocrotească.
La întoarcerea în celular, părintele Stăniloae a nimerit trei celule dincolo de noi. Prin Morse ne comunica cu competenţă şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Era un izvor de înţelepciune. Era lumina din întunericul ce ne înconjura, hrană sufletească, sprijinul harului dumnezeiesc ce se revărsa peste noi prin robul Său, preotul, martirul Dumitru Stăniloae.
(Din amintirile lui Ilie Tudor)
Ori de câte ori oamenii simt iubirea Iui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie. Într-adevăr, într-un anumit fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie”. (Pr. Dumitru Stăniloae)
Timpul era o distanţă dintre cele două capete ale unui pod. E aici ceva ambiguu, nesigur. Avem de-a face cu o mişcare fie în direcţia morţii, fie în cea a plinătăţii vieţii. Este o fugă din Egipt ce trece prin pustiul Sinai şi care se îndreaptă către Canaan; e fuga lui Lot din Sodoma spre un alt loc, trecând printr-o ţară în care nu poate rămâne. A rămâne pe loc înseamnă a muri; trebuie să continuăm să mergem, ignorând această stare ameninţată de moarte, încredinţaţi că vom găsi plinătatea vieţii. Practic, aceasta înseamnă că nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Cel pe Care Îl vom găsi numai dacă vom muri faţă de noi (dacă ne vom lepăda de noi înşine). Acceptăm pierderea unei vieţi amăgitoare pentru a găsi adevărata viaţă; aceasta înseamnă să biruieşti moartea prin moarte”.
“Noi, românii, suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi foarte cucernic, plin de armonie şi plin de lărgime, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte un popor ortodox. Avem în noi şi luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină, dar avem şi simţul tainei. Şi atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puţin în serios, ci-l luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plină de taină. Aceasta ne deosebeşte de latini, dar ne deosebeşte şi de slavi, care sunt mai puţin lucizi, sunt mai ascunşi în neclaritate. Pe când la noi e foarte curioasă această paradoxală unitate între claritate şi taină, între lumină şi taină. E taină în lumină, nu e taină în întuneric. La noi, persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru e singurul popor care spune creaţiunii lume – lumină. Niciun popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumina lui Dumnezeu.
Cred că asta ne deosebeşte de toate popoarele, şi de cele din Orient şi de cele din Occident. Cu latinitatea ne deosebim de slavi, care sunt mai neclari; cu Ortodoxia ne deosebim de occidentali, care vor să ştie tot dar nu ştiu nimic, pentru că Dumnezeu este departe de ei, fiindcă nu au simţul tainei. Că numai când ai simţul tainei ai şi simţul infinitului, căci o taină niciodată nu o poţi rezolva complet. De aceea suntem un popor de o mare, adâncă sinteză”.
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fericiti cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Preot Profesor Dumitru Stăniloae
