Războiul sfânt
În 1940 România pierde Basarabia, Bucovina de nord, Ardealul şi Cadrilaterul. În aceste condiţii, Regele Carol al II-Iea abdică în favoarea fiului său minor Mihai. Conducerea statului este preluată de generalul Ion Antonescu, sprijinit de un guvern legionar. Peste doar câteva luni, în ianuarie 1941, prin puciul lui Antonescu (aşa zisa “rebeliune legionară”), generalul preia singur puterea şi instaurează dictatura militară. Mii de legionari din întreaga ţară sunt condamnaţi la ani grei de temniţă. Cei mai mulţi vor rămâne închişi şi dupa venirea comuniştilor la putere, eliberându-se abia în 1964, prin decretul general de graţiere.
În iunie 1941 România începe “războiul sfânt” de dezrobire a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, intrând în luptă alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice. Mai mult decât eliberarea provinciilor răpite, războiul era pentru România o încercare de îndepărtare a pericolului bolşevic care-i primejduia graniţele şi sufletul.
După intrarea trupelor germane în Ucraina, administraţia germană a descoperit în oraşul Winnitza peste o sută de gropi comune cu aproape 10000 de victime împuşcate de comunişti în 1939 sub acuzaţia de “duşmani ai poporului”. În iulie 1943 german îi solicită o comisie internaţională pentru cercetarea cazului. Din partea României sunt desemnaţi Episcopul Visarion Puiu, Nichifor Crainic, profesorul Iacob Lazăr şi Teodor M. Popescu, decanul Facultăţii de Teologic din Bucureşti. Acesta din urmă, marcat profund de tragedia de la Winnitza, scria la întoarcere:
Ceea ce S-a făcut la Katyn şi Winnitza nu este o excepţie, nu este o greşeală administrativă, nu este o eroare judiciară, nu este un accident; este o regulă, un sistem, este metoda practică a ideologiei atee şi criminale a bolşevismului.
Dacă lupta noastră împotriva lui mai poale părea cuiva temerară sau nejustificată, să meargă nedumeritul la Winnitza. Să ia cu sine arome tari, pentru că mirosul cadavrelor şi al efectelor de corp, întinse cu miile pe sârme, pentru identificarea celor ucişi, este insuportabil. Să treacă de la groapă la groapă, să stea de vorbă cu cei îndoliaţi, să ia toate informaţiile ce doreşte şi să înţeleagă atunci ce ne-ar fi aşteptat şi pe noi, ca neam şi ca stat, dacă monstruoasele iniţiale U.R.S.S. şi-ar fi întins sau şi-ar întinde puterea şi protecţia asupra noastră.
Cine se îndoieşte de cele scrise despre morţii de la Winnitza să meargă în adevăr acolo. Va învăţa mai mult decât din toate cărţile din lume care este adevărata faţă a bolşevismului.
Morţii de la Winnitza putrezi, stâlciţi, cu gura mută, cu mâinile legate la spate, dar scoşi la lumina zilei ei capătă grai şi învaţă pe toţi amatorii de fericire roşie, ca şi pe toţi câţi s-ar mai îndoi de scopurile strategice, politice, sodale şi culturale ale bunilor noştri vecini de la Răsărit, că ducem în adevăr, din porunca destinului şi a chemării noastre, un război sfânt şi inevitabil, pentru noi înşine şi pentru Europa toată. Eroii noştri ne apără de teroarea roşie, de moartea de la Winnitza.
(Teodor M. Popescu, Morţii de la Winnitza, cf. Un martir al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu)
La 23 august 1944 “războiul sfânt” este pierdut şi România intră sub “puterea şi protecţia” Uniunii Sovietice, alături de alte şapte ţări din sud-estul Europei, conform împărţirii lumii făcută la Yalta, în februarie 1945, de Stalin, Roosevelt şi Chuchill.
Rusia Sovietică preia rapid controlul politicii româneşti. Alegerile „libere” din 1946 sunt falsificate şi Partidul Comunist devine atotputernic. La 30 decembrie 1947 Regele Mihai este obligat să abdice. Începea „marele întuneric”, sub domnia corifeilor comunişti impuşi de la Moscova.
„Fericirea roşie”
După instalarea definitivă la putere a comuniştilor, România a devenit cu totul aservită intereselor sovietice. Sub pretextul “despăgubirilor de război”, toate bogăţiile ţării (grâu, petrol, minereuri) au luat calea Rusiei, lipsind pe români până şi de pâinea cea de toate zilele.
În paralel a început prigoana politică şi religioasă. Un val masiv de arestări are loc în 1948, în scopul anihilării oricărei rezistenţe anticomuniste în ţară. Colectivizarea după model sovietic este impusă eficient prin bătăi, schingiuiri şi printr-un nou val de arestări în 1938. O atenţie deosebită se acordă educaţiei copiilor. Şoimii şi pionierii patriei sunt crescuţi în cultul pentru partid de dascăli atei, după principiul stalinist conform căruia ”învăţătorii credincioşi sunt o contradicţie absurdă”.
“Fericirea roşie” aşternea un val de teroare şi moarte peste temniţa cea mare a României bolşevizate.
Biserica a fost ţinta predilectă a atacurilor distrugătoare ale comunismului ateu. Printr-un decret special, călugării au fost scoşi cu forţa din mănăstiri şi obligaţi “să se integreze în producţie”, cu interdicţia de a mai purta haina monahală. Preoţilor li s-a interzis să mai facă misiune pastorală, impunându-li-se să vorbească în predici despre “binefacerile colectivizării” şi “fericirea societăţii egalitariste”. Ierarhia superioară a intrat sub directivele partidului. Episcopi ca Nicolae Popovici al Oradei sau Grigorie Leu al Huşilor, care au îndrăznit să denunţe deschis anticreştinismul comunist, au fost repede eliminaţi: primul, exilat la Mănăstirea Cheia, şi-a sfârşit viata hărţuit de Securitate, al doilea a murit otrăvit cu arsenic după o întrevedere avută la Guvern. “Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă Biserica!”, exclamase cu însufleţire un susţinător al Episcopului Nicolae.
Bătălia cea mai mare au dat-o însă comuniştii pentru scoaterea lui Dumnezeu din suflete şi înlocuirea Lui cu idolul doctrinei marxiste. Dacă răzvrătirea lui Lucifer ţintea să egaleze ori poate să întreacă pe Dumnezeu, răzvrătirea bolşevică a vrut – mai grav – să nege definitiv pe Dumnezeu, să-L scoată din mintea creaturilor Sale, să-L şteargă dintre realităţile lumii. Pentru aceasta s-a folosit de toate metodele, de la cele brutale – crimă, tortură, constrângere – la cele mai subtile – batjocura, profanarea şi umilinţa care doare mai mult decât durerea. Şi toate acestea pentru a pierde lumea răscumpărată de Hristos, pentru a o duce la apostazie.
Împotriva acestei satanizări sistematice, împotriva uciderii lui Dumnezeu din om s-au ridicat milioanele de martiri ucişi de comunişti.
România bolşevizată şi-a avut şi ea martirii. În temniţele comuniste mulţi români şi-au asumat suferinţa. În sens creştin, înţelegând că sunt acolo pentru a-şi ispăşi păcatele lor şi ale neamului şi, mai ales, pentru a făuri subteran rezistenţa de rugăciune a României creştine. Şi bobul de grău căzut în pământ, murind, a dat rod însutit.
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fericiti cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Războiul sfânt
