Reeducarea din Aiud
Aici s-a intrat cu cizma în sufletele oamenilor. Aici au fost ucise vise şi au fost împinse la sinucidere sute şi mii de conştiinţe.
La începutul anilor ’60, spectrul unei noi sfâşieri se ivea la orizontul negru al Aiudului: “Reeducarea”. Comparată cu fenomenul criminal experimentat la Piteşti cu un deceniu în urmă, “reeducarea” de la Aiud a fost calificată drept “non-violentă”, termen propriu, de bună seamă, doar în sens relativ. Li se cerea deţinuţilor să-şi renege în mod public trecutul şi să-şi exprime adeziunea faţă de regimul care-i martirizase. Celor dispuşi să o facă li se ameliorau condiţiile de detenţie şi li se făceau promisiuni tentante. Plăteau cu demnitatea lor umană, cu ultimele resturi ale sănătăţii lor spirituale. Cei care refuzau declaraţiile degradante aveau de suferit consecinţele. Ameninţările, izolările, înfometările, spaima, îndoiala, anihilarea respectului de sine sau de ceilalţi erau feţele unei ucigătoare torturi morale, de care nu puteau scăpa nici cei care cădeau, nici cei care rezistau.
(Demostene Andronescu, Puncte Cardinale, nr 7/’94)
Ultima reeducare în Aiud a fost un dezastru. Ea a fost condusă zi de zi de doi colonei de Securitate şi de un cortegiu întreg de temniceri. S-au creat camere – club în care se făcea reeducarea. S-au organizat mai multe colective de “activişti” ai reeducării, toţi aleşi dintre vârfurile intelectualităţii. S-au dat declaraţii scrise, iar oral s-a vorbit pe cât de mult, pe atât de ruşinos şi mizerabil.
Mai tragic era că reeducaţii se prezentau ca nişte bravi, ca nişte eroi care au de îndeplinit o sarcină măreaţă. Atunci când se autodefăimau, când minţeau şi batjocoreau tot ce le fusese scump odată, ei susţineau că au trăit un “proces de conştiinţă” care le-a descoperit “adevărul”.
Perversiunea era respingătoare. Greu se mai putea deosebi adevărul de minciună, dacă nu erai bine format şi informat dinainte.
Cei care au refuzat categoric reeducarea au fost masaţi în Zarcă şi supuşi unui regim de exterminare prin înfometare, izolare, boală şi pedepse.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)
“Realizări”
Ca “sală de club” era folosită fosta biserică a penitenciarului. La şedinţele de demascare ne-au dus forţat şi pe cei din Zarcă, să asistăm cum oamenii îşi dau seama de “greşelile trecutului”, de “întunericul mistic” în care au trăit şi se alătură “căii drepte a materialismului comunist”.
Mai întâi ne-au pus să vizionăm filme cu realizările făptuite de partid în ţară. Când am refuzat să mergem, ne-au scos cu sila din celule. La film, întorceam spatele aiurea. Crăciun, sesizând atitudinea noastră, s-a răstit:
– De ce nu vreţi, mă, să vedeţi ce-am realizat noi? Iată, noi am făcut “o ţară ca soarele sfânt de pe cer”, nu voi!
Citase un vers dintr-un cântec legionar, dar omisese cuvintele lui Moţa, căzut în Spania, în 1937, împotriva comunismului, care în Testamentul său spusese: “Şi să faci, măi Corneliu, o ţară frumoasă ca un soare, şi puternică, şi ascultătoare de Dumnezeu!”.
Tocmai sfinţenia şi ascultarea de Dumnezeu au omis-o comuniştii, ca să poată robi neamul şi ţara păcatului şi hulei împotriva lui Dumnezeu.
Le-a răspuns Gili Ioanid:
– A pune piatră peste piatră, ucigând oameni şi biologic, şi spiritual, nu înseamnă o realizare, ci nenorocire şi distrugere, întuneric şi moarte!
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Speranţa
Responsabilii cu reeducarea erau conştienţi că nu cu bâta vor reuşi să înfrângă rezistenţa morală a deţinuţilor şi să scoată, cum pretindeau, “putregaiul” din ei. După atâţia ani de detenţie şi de tratament inuman, oamenii închisorilor deveniseră imuni la suferinţele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea. Şi acest lucru îl ştiau şi asupritorii.
În legătură cu aceasta îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu un ofiţer politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducării. Ofiţerul respectiv, un căpitan pare-mi-se, a exclamat oarecum iritat: “Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să inventăm, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă nu mai aveţi instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează!”. “Nu ne mai impresionează nimic – am îndrăznit să-i răspund – pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot, aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare”.
Nu ştiu dacă ofiţerul politic respectiv a înţeles ce am vrut să-i spun, însă cu siguranţă superiorii lui ştiau acest lucru, pentru că Ministerul de Interne avea angajaţi, pe lângă torţionarii şi brutele care ne supravegheau, şi colective de oameni şcoliţi, care observau şi studiau comportamentul deţinuţilor. Şi de observaţiile şi concluziile acestora au ţinut, desigur, cont cei ce au conceput şi organizat reeducarea. Aceştia au înţeles că, pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiţi să ne restituie câte ceva din ceea ce ne luaseră. Şi au început prin a ne reda speranţa.
(Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud)
La una din şedinţele de “club” a fost adus şi prinţul Ghica. (Prinţul Ghica şi alţi deţinuţi din Zarcă fuseseră plimbaţi prin ţară cu automobile, ca să vadă realizările regimului comunist). Colonelul Crăciun a insistat să ia cuvântul şi prinţul.
– Spune tu, Ghica, cu propria ta gură, ce ţi-au văzut ochii pe întinsul ţării? Prinţul, provocat cu atâta insistenţă, i-a răspuns:
– Ce să văd, domnule colonel, am văzut o salcie ce plânge! Colonelul s-a întunecat la faţă şi a zis celorlalţi deţinuţi:
– Formidabil! Câţi bani am cheltuit cu prinţul Ghica, să vadă o salcie ce plânge! (Gheorghe Andreica, Mărturii, Mărturii…)
La Zarcă
Regimul în Zarcă în ultimii doi ani, 1962-1964, a fost draconic. Iarna nu exista încălzire, îmbrăcămintea era sumară: izmană şi cămaşă, bonetă şi bocanci rupţi. Stofa uzată şi transparentă a hainei şi pantalonilor îţi dădea iluzia că eşti îmbrăcat. Pe coridor seara se arunca apă, ferestrele erau deschise ca să îngheţe şi să se facă curent, căci ferestrele celulelor erau oblonite fără să aibă geamuri.
În celule trebuia să fie linişte deplină şi singura poziţie admisă în afară de statul în picioare era şezutul pe marginea patului cu mâinile pe genunchi, fără să moţăi, fără să dormi, privind spre uşă. Paturile de fier nu aveau saltele. Dormeam, numai după ora 22, pe plasa metalică, câte doi în pat şi ne înveleam cu pătura.
Miliţianul încălţat cu pâslari umbla pisiceşte de la uşă la uşă şi asculta ce se vorbeşte. Orice abatere de la regulament era pedepsită cu izolare în secţia specială, la camera rece sau la cea caldă, cu lanţuri la picioare şi cu cătuşe la mâini, cel puţin şapte zile, cu o zeamă de terci de 250 – 300 grame la trei zile. Lanţului i se atârna şi o bilă de fier, între 10 şi 20 kilograme, care îngreuna mişcările şi producea frecarea brăţării pe picior, provocând răni care se infectau.
Oamenii se prăbuşeau rând pe rând, mai ales cei bătrâni şi bolnavi. Uneori erau duşi la infirmerie. În rest se salvau în liniştea şi bucuria divină, “unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Fie-le ţărâna uşoară, dacă or mai fi avut parte şi de mormânt!
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fericiti cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Reeducarea din Aiud
