Buletin Parohial Hai cu noi nr. 107 pe decembrie 2022 și Retrospectiva 2022

Odată cu impunerea la cârma ţării a guvernului comunist al lui Petru Groza, în 1945, a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare. Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au plecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte.
Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării.
Şi totuşi, în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe ţară până prin anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinşi am fost în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm azi pe pământul ţării.
Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (“bande”, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

“Partizanii”
Mişcarea de rezistenţă din munţi a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri (cum a fost Lt. Motrescu) şi a continuat în acest colţ de ţară prin locotenenţii Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962.
Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat au fost lansate în ţară de germani grupuri de paraşutişti, cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri au rămas în munţi până în 1948, când au devenit active.
Însuşi fostul Ministru de Interne din guvernul Sănătescu, Generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată. În 1946 s-au implicat în această mişcare ofiţeri superiori ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu. În 1947 s-a obţinut o coagulare a tuturor forţelor anticomuniste din ţară – liberali, ţărănişti, legionari, grupuri din Armată, grupările studenţeşti – şi s-a format un Comandament unic al rezistenţei. Au fost anunţate guvernele apusene despre această iniţiativă, însă prin agenţii infiltraţi de către Soviete, mişcarea a fost desconspirată. De aceea în primăvara anului 1948, în urma arestărilor masive, comandamentul a fost pierdut.
A rămas un număr mic de nearestaţi. Din aceşti puţini rămaşi s-a format rezistenţa armată din România, atâta cât a fost. Se aproximează că numărul acestor grupuri de rezistenţă ar fi fost totuşi mai mare de 200. Aceşti oameni au aşteptat ani de zile sprijinul puterilor occidentale, „venirea americanilor”, pentru a începe războiul de eliberare de sub influenţa sovietică.
Americanii n-au venit, iar toate aceste grupuri au fost nimicite, unii membri ucişi, iar alţii condamnaţi la ani grei de închisoare. Numiţi de către comunişti „bandiţi” ori „partizani”, cei ce au luat calea munţilor în anii ’50 au mers de fapt pe drumul străvechi al haiducilor neamului nostru, iubind libertatea mai mult decât viaţa.

(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Armata Naţională Română de la Viena, prima formaţiune de rezistenţă armată anticomunistă, înfiinţată chiar a doua zi după 23 august 1944, la iniţiativa exilului românesc din Apus. Voluntarilor români din exil li s-au adăugat în scurt timp numeroşi ofiţeri şi soldaţi din ţară. Această Armată Naţională a luptat pe Oder, alături de trupele germane, până în ultima zi a războiului, când s-a desfiinţat.

Tot în 1944, exilul românesc din Occident a luat iniţiativa formării Guvernului Naţional Român de la Viena (alcătuit din Horia Sima – Prim-Ministru, Mihail Sturdza, Vasile Iasinschi, Corneliu Georgescu, prof. Manoilescu, gen. Platon Chirnoagă, prof. Sîngheorghe, Vladimir Christi) şi pe cea a trimiterii de paraşutişti în ţară, cu scopul de a organiza rezistenţa armată până la “sosirea americanilor”, care însă n-a mai avut loc.

ULTIMA TRANŞEE
Grupurile de rezistenţă armată din munţi s-au organizat pe zone, ca o ultimă tranşee în războiul împotriva sovietizării ţării:
Bucovina: Constantin Cenuşă, Vladimir Macoveiciuc, Vasile Motrescu, Gavril Vatamaniuc
Banat: col. Uţă Ion, Spiru Blănaru, comandor Domăşneanu, Ionescu Gheorghe, Ambruş Petru, Tănase Ion, Işfănuţ Dumitru, Vernichescu, Doran Nicolae, Vuc Liviu, ş.a.
Carpaţii Apuseni: Dr. Capotă, Col. Dabija – Macavei, Şuşman Teodor, Popa Ştefan, Sandu Maxim, fraţii Spaniol
Hunedoara: Caragea Lazăr, Vitan Petru
Rodna: Bodiu Leonida
Vâlcea: Pele Gheorghe, Şerban Secu, Jijie
Craiova: Gen. Carlaonţ, Dumitraşcu Marin
Gorj: căpitan Brâncuşi
Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu, Trocan Nicolae
Crişul Alb: Cantemir Gligor, Ion Luluşa, Adrian Mihuţ
Maramureş: Popşa, Zubaşcu Ilie, preoţii greco-catolici
Vrancea: fraţii Paragină, Lupşa Victor
Bârlad: Dan Constantin
Bacău: Corduneanu Vasile, Petru Baciu
Cluj: Paşca Gheorghe, Podea Alexandru, Pop, Oniga, Deac Cornel Suceava: Hazmei Silvestru
Munţii Făgăraş – în Sud: Col. Arsenescu, fraţii Arnăuţoiu, Apostol
– în Nord: Dumitriu, Faina, Cândea şi Grupul Carpatin Făgărăşan

ISVERNA – o jertfă uitată, 31 martie 1949

Undeva ne ard mormintele

Pe care nu le-am găsit.

Ne dor durerile pe care nu le-am sfinţit,

Ne dor morţile pe care nu le-am murit

Şi nunţile pe care nu le-am nuntit.

(Victor Ioan Pica)

La începutul anului 1949, patru tineri din grupul Frăţiilor de Cruce din Mehedinţi hotărăsc să ia calea munţilor şi să se alăture grupurilor de luptători anticomunişti din Banat. Pleacă în grabă, pe o vreme neprielnică de sfârşit de martie, fără o călăuză care să cunoască bine zona, fără o destinaţie precisă.

În drum sunt găzduiţi la Prejan, la recomandarea unui coleg. Sătenii sesizează prezenţa unor tineri străini şi anunţă autorităţile. La acea dată era deja creată o reţea de informatori locali. Sunt puşi în situaţia să părăsească satul. Greşesc drumul şi în loc să meargă spre Herculane, o iau spre Isverna. Obosiţi, spre seară ajung la o colibă, unde se hotărăsc să rămână peste noapte. Gazda îi primeşte, dar bănuindu-i a fi partizani îi trădează, anunţând autorităţile din sat. Unul din tineri nu are încredere să înnopteze la un necunoscut şi pleacă singur pe alte cărări. A doua zi, gazda îi îndreaptă pe cei trei rămaşi nu spre Herculane, ci tot spre Isverna. Într-un loc bine stabilit îi aşteptau înarmaţi comuniştii zeloşi din comună: şeful de post, învăţătorul, brigadierul silvic, pădurari. Îi iau prin surprindere, fără somaţie şi trag în plin. Mor prin împuşcare Gheorghe Ef timiu, 17 ani, elev, Ion Bocârnea, 18 ani, elev şi fratele său, Eugen Bocârnea, 21 de ani, student la Medicină. Nu s-a găsit asupra lor nici o armă.
A doua zi este adus tatăl fraţilor Bocârnea pentru a recunoaşte cadavrele. A privit trupurile neînsufleţite, apoi nişte fotografii şi a spus scurt, cu demnitate: “Da, sunt băieţii mei!”. Numai Dumnezeu ştie ce va fi fost în inima acelui părinte!
Astăzi pare de neînţeles cum dintre românii satelor noastre, ţărani cu suflete curate, s-au găsit oameni capabili să ucidă trei tineri neînarmaţi, bănuiţi doar că ar fi partizani. Să ne cutremurăm şi să înţelegem că, într-adevăr, omul lipsit de Dumnezeu devine un monstru. La scurt timp, cei vinovaţi de uciderea lor s-au sfârşit din viaţă prin morţi tragice.
Eugen, Ion şi Gheorghe au fost îngropaţi într-o margine de cimitir, toţi trei în aceeaşi ladă dată de unul din săteni. A rămas scrisă la Isverna, cu sânge, mărturisirea lor de dragoste pentru credinţă şi neam.

Gheorghe Eftimiu, elev în anul terminal la liceul de băieţi din Turnu Severin, vine, înainte de a pleca în munţi, să-şi ia rămas bun de la fata căreia îi împărtăşise, în plimbările pe aleea cu castani înfloriţi, crezul şi aspiraţiile sale. O iubire curată, nemărturisită încă decât prin grija băiatului de a-i da Vioricăi ultimele îndemnuri pentru a duce o viată frumoasă:
“Drumurile noastre se despart, s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Va trece timpul, te vei căsători. E o datorie socială. Ai grijă alături de ce om îţi vei duce viaţa. Eu am o singură mare dorinţă: să-ţi creşti copiii cu credinţă în Dumnezeu. Eu trebuie să plec acolo unde mă cheamă datoria. Pe mine mă aşteaptă plumbul cu densitatea 11,95… Roagă-te pentru mine şi pentru fraţii mei!”…
Şi sămânţa a căzut în pământ bun şi a dat rod însutit. Viorica a urmat acelaşi drum al jertfei, trecând ani mulţi prin închisorile de femei din ţară.
Generaţia aceasta de tineri care au ales calea mărturisirii până la jertfă n-a fost una de supraoameni, fără doruri, vise şi frământări. Numai Dumnezeu ştie lupta lor de fiecare clipă de a se ridica la un ideal mai înalt, atât de înalt încât a cerut un preţ atât de mare.

CARPAŢII APUSENI – Grupul Dabija
Înţelegând primejdia înstăpânirii bolşevismului în ţară, Maiorul Nicolae Dabija, ofiţer în Armata Română, decorat cu Crucea de Fier pentru acte de bravură împotriva trupelor ruseşti în al doilea război mondial, organizează în Carpaţii Apuseni grupul de rezistenţă “Frontul Apărării Patriei Române”, cu peste o sută de membri – studenţi, ţărani, preoţi, avocaţi, cei mai mulţi din judeţul Alba.

În martie 1949 au loc lupte cu trupele de Securitate la Muntele Mare, Cricău şi Mesentea. Trădaţi, partizanii sunt prinşi. Mulţi dintre ei sunt ucişi după arestare, fără proces. Alţii sunt judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.Maiorul Nicolae Dabija, Titus Onea, Ioan Scridon, Gheorghe Opriţă, Traian Mihălţan, Augustin Raţiu şi Silvestru Bolfea, socotiţi capi ai “bandiţilor”, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la 28 octombrie 1949 în Dumbrava Sibiului. Raportul de îndeplinire a sentinţei (care, fără voia Securităţii, lasă să transpară demnitatea maiorului Dabija şi a celorlalţi condamnaţi) este semnat de colonelul de Securitate Gheorghe Crăciun, cel care avea să devină, în scurt timp, călăul miilor de deţinuţi de la Aiud.

BUCOVINA – file din Jurnalul lui Vasile Motrescu

Locotenentul Vasile Motrescu din Suceava participă la al doilea Război Mondial şi după terminarea acestuia intră pentru scurt timp în grupul de partizani antisovietici de la Câmpulung Moldovenesc. Revenit în satul natal, îşi întemeiază o familie, dar în 1949, urmărit de Securitate, fuge în munţi, intrând în grupul de rezistenţă al lui Constantin Cenuşe. În urma promisiunilor Securităţii, se predă de bună voie şi e infiltrat ca spion în grupul lui Gavrilă din Făgăraş. Motrescu face însă joc dublu şi-i salvează pe partizani. Urmărit, se refugiază din nou în codrii Bucovinei, la început în grupul Vatamaniuc, apoi singur, până în 1958 când este arestat, condamnat la moarte şi executat.

Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)

Amărât şi plin de gânduri am petrecut şi această zi. De cum m-am sculat, am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gândesc că vin Sfintele Paşti şi sunt aciulea. De Paşti, orice suflet, cât de sărac, şi tot se bucură cel puţin de libertate şi e la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plâng păcatele singur şi fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată, acuzând şi iertând tovarăşii de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu. Nu există fiinţă de om pe faţa pământului să-şi poată imagina viaţa mea de câine pe care am trăit-o aceşti 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie.

Sâmbătă, 4 aprilie

M-am sculat dimineaţa, mi-am făcut mâncare, am mâncat şi cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre sat. Dau târcoale afară, pe marginea satului, aşteptând să vină întunericul, să mă duc să găsesc o bucată de pască şi un ou roşu şi tot noaptea să mă întorc înapoi şi să mănânc cu lacrimi în văgăunile munţilor.

Duminică, 5 aprilie (Sfintele Paşti)

Ora 3.30 dimineaţa. Când s-a înserat am pornit spre sat. Când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F2 şi mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane, prăjituri şi altele de ale mâncării şi două cămăşi curate şi o izmană. Atâta bucurie am şi eu la sufletul meu de Sfintele Paşti! Dacă am ce mânca şi o cămaşă curată, parcă toată lumea e a mea.

Mi-am luat merindele şi m-am dus pe groapa Ploştei şi am mâncat şi eu pe săturate pască, smântână. Mi-a adus şi miere şi săpun de spălat. Acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paşti petrecute în prigoană.

Am pornit pe groapa Ploştei. A început să plouă şi e întuneric de nu vezi nimic. Nu ţin seama de aceasta. Sunt fericit că sunt sătul şi am două traiste cu mâncare în spate. Toată noaptea m-a plouat şi am făcut salturi prin glod, sărituri şi gropi. Dar totuşi mă simt fericit când mă gândesc la cei de prin temniţe, căci mulţi ar dori să aibă fericirea aceasta, cu toate că eu nu o doresc nici vrăjmaşilor mei.

(C.N.S.A.S., Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România)

PROCESUL PARAŞUTIŞTILOR – octombrie 1952

După instalarea deplină la putere a Partidului Comunist în România, exilul românesc din Occident a continuat să găsească diverse forme pentru a sprijini lupta anticomunistă din ţară. Aşa a apărut acţiunea “Paraşutiştilor” trimişi în România cu scopul de a întări rezistenţa până la intervenţia armată a Occidentului, care însă nu a mai avut loc.
Astfel, între 1951 – 1953 au fost paraşutaţi in munţi Ion Golea, Ion Samoilă, lexandru Tănase, Mircea Pdpovici, Ion Tolan ş.a. Ajutaţi de oameni de încredere din ţară, aceştia au reuşit să întreprindă o serie de acţiuni, care în scurt timp au alertat Securitatea.
ROMÂNIA, AUGUST 1953 PESTIVALUL NAŢIONAL AL TINERETULUI
Început de august 1953. Ţara trăia zile de restrişte, închisorile erau pline, iar satele pe jumătate pustii. Ţăranii, în parte arestaţi, alfii fugiţi care-ncotro. Hărţuiţi, îngroziţi şi aduşi la disperare, îşi vorbeau doar în şoaptă când se întâlneau pe uliţă. Oraşele trăiau şi ele aceeaşi atmosferă de groază. Bucureştiul îşi etala pe străzi figurile fantomatice ale cetăţenilor săi înflămânziţi. Toate rezervele ţării şi toată producţia ei erau cărate în Rusia. Singura grijă a regimului era să-şi asigure o Securitate şi o Miliţie credincioasă care, desigur, nu ducea lipsă de nimic.
Pe acest fundal tragic au venit ziarele să anunţe că în luna august va avea loc în capitală Festivalul Mondial al Tineretului. Erau aşteptaţi zeci de mii de tineri din toate ţările lumii. Imediat au apărut pe piaţă, ca din pământ, pâine, brânză, carne, unt, bere, vin, fructe şi câte altele. Bucureştenii au căzut ca paralizaţi Ia vederea acestor bunătăţi şi nu Ie venea să creadă că ele vor dispare din nou după două săptămâni, când Festivalul va fi terminat.  (Procesul legionarilor paraşutaţi, 1952)
În toiul grandiosului festival, când zecile de mii de tineri se bucurau sub auspiciile “păcii şi prieteniei”, mii de manifeste traduse în cinci limbi (engleză, franceză, germană spaniolă şi rusă) au împânzit Bucureştiul, spre panica şi groaza Securităţii, care luase cele mai drastice măsuri pentru derularea în bună rânduială a “comediei”.

Prieteni străini, România reală, care luptă în munţi şi suferă în închisori, vă spune: Bine aţi venit!

Cei ce ne conduc azi vor face totul spre a vă împiedica să cunoaşteţi adevărul asupra ţării în care vă aflaţi. Un munte de minciuni a fost ridicat între voi şi noi. (…)
Minciună este şi ceea ce vedeţi în acest oraş. într-o săptămână, capitala noastră înfometată şi-a schimbat complet înfăţişarea. Vitrinele în care până mai ieri se găseau numai ghivece cu flori, portrete şi lozinci, acum sunt relativ încărcate cu mărfuri. Au apărut untul, ouăle, vinul. Se găsesc prăjituri şi bomboane. Pâinea din comerţul liber, care putea fi cumpărată numai pe baza buletinului de populaţie în cartierul respectiv, se găseşte astăzi pretutindeni. Toate acestea au făcut să dispară cozile care ne storceau zilnic ultimul rest de energie, după zece ore de muncă normată.
Dar şi în alte privinţe capitala nu mai este de recunoscut. Afişele despre “aţâţătorii la război” au fost înlocuite prin inscripţii propovăduind pacea şi prietenia, iar enormele stele ruseşti au fost demontate şi coborâte în pivniţă. Ele vor fi puse la loc după plecarea dumneavoastră.
Dacă vă este greu să înţelegeţi toate acestea, amintiţi-vă din istorie că mistificarea în proporţii nebănuite este o veche specialitate rusească. Potemkin a folosit-o primul, ridicând în Crimeea sate din decoruri de scândură vopsită. Capitala R.P.R. este astăzi un astfel de sat al lui Potemkin.
(…)
În R.P.R. se munceşte astăzi ca într-o colonie sovietică de deţinuţi -o colonie creată nu într-o insulă de la capătul lumii, ci într-o ţară de cultură care a cunoscut tiparul înaintea Rusiei însăşi. Ca să nu-şi găsească vreme să cugete asupra mizeriei sale extreme, ceea ce l-ar împinge să se răscoale, salariatul nostru are şi obligaţia de a participa, în afara orelor de program, la şedinţele de producţie, de sindicat, de limba rusă şi marxism. (…)
Nu e de mirare dacă că în ţara noastră domneşte pretutindeni o revoltă surdă, că în munţi colonelul Arsenescu comandă grupuri organizate de rezistenţă, că cel puţin 600.000 dintre cei mai buni români putrezesc în închisori sau mor muncind la canalul Dunăre-Marea Neagră sau la Bicaz. Fiecare familie românească îşi are jertfele ei în această luptă internă, pe care un guvern care nu cunoaşte decât teroarea şi propaganda v-o ascunde cu discursuri şi scamatorii. (…)
Ne adresăm dumneavoastră, tineret străin, pentru că la vârsta pe care o aveţi v-ar fi imposibil să nesocotiţi adevărul şi valorile morale. De aceea, ceea ce vedeţi la noi s-ar putea să aibă pentru dumneavoastră o mare însemnătate, dacă veţi intercepta corect realităţile. Drumul în România v-ar ajuta astfel să ieşiţi din robia unei minciuni care vă falsifică judecata, făcându-vă instrumentele oarbe ale celei mai degradante tiranii.
Autorul acestei curajoase iniţiative era doctorul Ion Golea şi grupul său de “duşmani ai Republicii”. La 12 octombrie 1953 Tribunalul Militar Bucureşti pronunţă sentinţa în procesul “Paraşutiştilor”:
“Au fost condamnaţi la moarte şi confiscarea totală a averii, pentru crima de fxădare de patrie: Tănase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoilă Ion, Pop Gavrilă şi Tolan Ion.
De asemenea, au fost condamnaţi la moarte şi confiscarea totală a averii pentru complicitate la crima de trădare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dincă Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion şi Cosma Ion.
Oamenii muncii au primit cu profundă satisfacţie dreapta sentinţă a Tribunalului Militar”.
Dr. Ion Buda, asistent universitar

FĂGĂRAŞ SUD – Haiducii Muscelului
Grupul Arsenescu – Arnăuţoiu
Începând cu 1949, pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, în regiunea comunei Nucşoara (Muscel), a acţionat grupul Arsenescu – Arnăuţoiu sau “Haiducii Muscelului”, din care au făcut parte colonelul Gheorghe Arsenescu, fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, familia Chirca (Ion şi Elena cu fiii lor), familia Jubleanu (Titu, Măria şi fiul lor Constantin), Maria Plop, Ionel Marinescu ş.a. Securitatea a desfăşurat forţe masive pentru anihilarea grupului, pe care nu l-a putut lichida complet decât în 1959.
Colonelul Gheorghe Arsenescu
La numai un an de la înfiinţarea grupului, colonelul se desparte de partizani şi stă ascuns la o familie din zonă, până în 1960, când este prins, judecat şi executat.
În mai 1958 grupul a fost prins prin trădare. Anchetele s-au desfăşurat în perioada mai 1958 – septembrie 1959 şi au dus la condamnarea a peste 100 de oameni. Sentinţele au fost pe măsură: 18 condamnări la moarte, trei condamnări la muncă silnică pe viaţă şi pedepse cu ani grei de închisoare la Gherla, Aiud, Ocnele Mari şi Canal.
Locotenentul Toma Arnăuţoiu şi mama sa Laurenţia în 1943.
Alături de fratele său Petre, Toma conduce grupul de rezistenţă până la lichidarea lui de către Securitate. Este arestat în 1958, condamnat şi executat un an mai târziu.
Jilava, 1960
Maica – mare, cum i se spunea doamnei Arnăuţoiu de Ia Câmpulung Muscel, era mama celor doi partizani, fraţii Arnăuţoiu. După prinderea lor, o jumătate de sat intrase în închisoare. Iniţial fusese condamnată Ia cinci ani, i se dăduse drumul, dar după câţiva ani şi-au reamintit că mai trebuia să stea cinci. Mai avea câteva luni şi-i termina şi pe aceştia. Ardea de nerăbdare să-şi vadă feciorii. Nu ştia că fuseseră împuşcaţi. Stătea mai mult retrasă şi se ruga tot timpul.
Cu câteva zile înainte de a fi eliberată de la Ciuc, a avut o hemoragie cerebrală şi a murit. Dorinţa de a-şi revedea fiii i-a fost îndeplinită…
(Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte)

Problema cea mai mare pe care a întâmpinat-o Securitatea în acţiunea de lichidare a “bandei” Arseneseu – Arnăuţoiu a fost extraordinara dârzenie a oamenilor din reţeaua de susţinere a grupului. Membrii acesteia proveneau în primul rând din familiile celor plecaţi să lupte în munţi. Ei se ocupau de procurarea hainelor, a alimentelor şi de întreţinerea legăturilor necesare. În ciuda torturilor la care au fost supuşi în repetate rânduri, aceşti oameni au refuzat să dea vreo informaţie despre “bandiţi”. Aşa a intrat în legendă “rezistenţa nearmată” de la Nucşoara.

Elisabeta Rizea din Nucşoara, unul din simbolurile rezistenţei anticomuniste
“Mi-au luat tot comuniştii. Ginerele, cuscru, toţi au făcut puşcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani.
Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanu’ Cârnu cu bastonul de cauciuc şi o curea pe mână. “Spune!”. N-am spus. “îţi dăm 300 de lei!”. “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi…” M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga şi pe dreapta. Daf n-am luat banii lui!
Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!”. Purtam coadă cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligu1 de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Dar tot nu i-am vândut…
Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat!”
Mărturia Ecaterinei Săndescu din Câmpulung- Muscel, iulie 1997
Mă arestau mereu diferiţi securişti. Mă luau cu maşina şi mă duceau la anchetă, la Piteşti, într-o noapte m-au legat la ochi cu o basma neagră şi m-au luat într-o maşină cu mai mulţi securişti. M-au scos în afara oraşului. Maşina urca, dar nu ştiam unde mă vor duce. La un moment dat m-au coborât din ea şi m-au împins cu pistolul în piept, spunându-mi că în spatele meu se găseşte o prăpastie adâncă. La auzul acestor cuvinte am făcut un pas înapoi, zicându-le să tragă, să cad în prăpastie. Mi-au spus să le zic mai întâi unde e Arsenescu. Dacă au văzut că nu spun nimic, m-au trântit la pământ şi m-au pus să număr până la o sută, în timp ce ei au plecat.
Mărturia lui Constantin Tefeleu din Slatina -Argeş, iulie 1997
Pe mine m-au luat la Nucşoara pentru că ştiau că sunt neam cu Ion Chircă. M-au chinuit, mi-au pus cătuşele la mâini, la spate, m-au suit pe scaun, pe o masă – acolo, în casele lui Arnăuţoiu – şi m-au atârnat de un belciug. Era un plutonier, unu’ Marinică. A întins de lanţ şi mi¬a tras masa de sub picioare. M-au lăsat atârnat cu mîinile la spate. S-au rupt mâinile, de atunci nu mai am muşchi la mâini. M-au ţinut aşa mult. Mă înţepau prin picioare să spun, că ştiu de ei şi nu spun. Când m-am trezit din leşin, mă ţinea unul de păr şi-mi dădea palme, iar altul mi-a desfăcut cătuşele de la mâini. După aia mi-au dat drumul acasă.

FĂGĂRAŞ NORD – Grupul Carpatin Făgărăşan
Am pornit pe drumul acesta cu credinţa ca aceasta ne era datoria, altfel nu puteam! Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun pentru acest neam.
Eram prin 1947, câteva sute de făgărăşeni gata de a ne opune cu arma, stăpânirii comuniste impuse de Armata Roşie. Era vremea când Braşovul urma să se numească oraşul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin…
La arestările din 1948 am pierdut pe cei mai mulţi dintre studenţii făgărăşeni. Puţinii scăpaţi de arestare au pus bazele grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: miliţie, Securitate, sau chiar cu armata activă. În cele 146 de dosare de urmărire ale Securităţii am numărat 108 acţiuni întreprinse împotriva noastră.
Nici unul dintre noi nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi am fost, dar morţi nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare.
(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)
Grupul Carpatin Făgărăşan s-a constituit în 1949, figurând în rapoartele Securităţii ca “banda Haşu – Gavrilă”, după numele celor doi conducători ai ei, Andrei Haşu şi Ion Gavrilă Ogoranu. Grupul a acţionat pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş timp de aproape şapte ani, spre furia Securităţii, care mobiliza forţe disproporţionat de mari pentru a-i l anihila.
Conform arhivelor CNSAS, împotriva grupului condus de Gavrilă Ion, grup estimat la 12 -13 persoane, au fost mobilizate în noiembrie 1953 următoarele efective: Batalionul de securitate din oraşul Stalin, Batalionul de securitate Drăgăşani, o companie din Batalionul de Securitate Turnu-Măgurele, Batalionul de Securitate Orăştie, Batalioanele de securitate Floreşti, Tecuci, Oradea, un număr de cincizeci de câini de serviciu şi organele de securitate ale regionalei Stalin.
(CNSAS, Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România)
Rezistenţa a fost, în Făgăraş, un fenomen mult mai amplu, incluzând nu doar pe partizanii plecaţi în munţi cu arma în mână, ci şi miile de oameni din satele făgărăşene care le-au dat ajutor material, aprovizionându-i cu cele necesare, ascunzându-i în casele, şurile sau podurile lor şi conducând Securitatea pe piste false.
N-am fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care ne-a ajutat şi ocrotit. Peste 1000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Nu trebuie uitaţi sutele de ciobani din Argeş şi Muscel, ca şi pădurarii din zona Făgăraş.
Caracteristică pentru toţi aceşti oameni e declaraţia preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: “Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca şi copiii mei!”.
(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Pânda Securităţii se înteţea în preajma marilor sărbători bisericeşti, când ştiau că partizanii coboară din munţi şi iau legătura cu oamenii din sate.

Securitatea Republicii Populare Române

Către Grupul Operativ Făgăraş

Plan de acţiune privind sărbătorile Paştelui din 1953

Sarcinile trupelor de Securitate: avem informaţia că bandiţii vor coborî în sate sa se împărtăşească şi să ia legătura cu elementele de sprijin. Se vor lua măsuri pentru interceptarea bandiţilor prin blocarea poalelor munţilor de la Sâmbăta la Sebeş, cu pânde fixe, patrule mobile, ziua şi noaptea. Se vor percheziţiona locuitorii dacă au la ei prescură, împărtăşanie, cozonac, ouă roşii. Vor fi imediat reţinuţi. Se va da o atenţie deosebită preoţilor, care vor fi permanent supravegheaţi. Orice deplasare şi vizită va fi sesizată cu ce scop se face.

(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Ani de zile “bandiţii” au locuit în corturi făcute din cetină de brad, în condiţii ce aminteau de vremurile în care oamenii fugeau în codru de frica năvălirilor barbare. Doar că atunci duşmanii erau păgâni şi venetici, iar acum se înfrunta român cu român…

Mai întâi am căutat un loc potrivit pentru o tabără. Am găsit un platou neted aşezat la întretăierea dintre două pâraie, pe un picior de munte, cum i se spunea la noi. Locul era camuflat de o pădure tânără de brazi şi putea fi bine apărat, chiar dacă am fi fost atacaţi din toate părţile. Valea Pojorţii era departe, încât nu se auzea vuietul apei şi aveam vedere asupra tuturor munţilor din jur.

După o zi de muncă, patru corturi tremurau în bătaia vântului, lăsând la mijloc un careu acoperit cu muşchi. Din câteva lespezi de piatră am alcătuit mese şi scaune. îi ziceam masa tăcerii. în două colţuri de tabără făceam santinelă ziua şi noaptea. Deasupra unei vetre de piatră se legăna, legat de o cujbă, ceaunul pentru mâncare. Armele erau rezemate pe rasteluri la uşa corturilor. Trei lucruri le-am socotit de aur pentru viaţa pe care am dus-o: căciula rusească, rucsacul nemţesc şi cojocul românesc… (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

În faţa cortului stau deschise o carte de rugăciune şi Sfânta Scriptură.

Grupul Carpatin Făgărăşan adună sub steagul rezistenţei anticomuniste elevii din Frăţiile de Cruce de la liceul Radu Negru din Făgăraş (Ion Mogoş, Nicolae Mazilu, Victor Pica, Silviu Socol, Ion Ilioi, Ioan Novac, Victor Metea), studenţi (Ion Gavrilă, Gelu Novac, Gilu Radeş, Laurian Haşu, Ion Chiujdea), ţărani (Toma Pirău, Gheorghe Arsu). Lor li se alătură cadre ale armatei precum căpitanii Monea Traian şi Sabin Mare şi plutonierul Partenie Cozma.
O parte din ei au fost ucişi, prin trădare, în casele gazdelor care-i adăposteau. Alţii, tot prin trădare, au fost capturaţi de Securitate, anchetaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi. O altă parte au luat drumul închisorilor comuniste. Numele multora dintre ei au intrat, prin moarte, în legenda Carpaţilor Făgărăşeni.
Printre puţinii supravieţuitori ai acelor evenimente 2-a numărat pană nu de mult conducătorul Grupului Carpatin, Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-a lăsat un preţios şi autentic document despre rezistenţa din Făgăraş, anume cartea sa în cinci volume intitulată, simbolic, “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Ion Gavrilă Ogoranu la vârsta primelor avânturi naţionaliste
Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi demnitatea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică de a ne întâlni şi ucide român cu român, pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încurcătură.
(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Mogoş şi Mazilu
Libertatea are chipul lui Dumnezeu
În decembrie 1950, Nicolae Mazilu şi Ion Mogoş se refugiază din Făgăraş în Banat, pentru a scăpa de urmărirea Securităţii şi a duce mai departe lupta de rezistenţă în munţii Banatului. În noaptea de 16 decembrie sunt găzduiţi în casa lui Traian Murariu din satul Pădureni – Timiş. Un informator al Securităţii anunţă imediat autorităţile că în casa lui Murariu sunt “doi spioni englezi”. Descinderea are loc la patru dimineaţa. Şeful de miliţie şi ostaşii folosesc gazda drept scut viu. Luaţi prin surprindere, Mazilu şi Mogoş nu mai au timp să fugă. Sunt împuşcaţi mortal şi apoi aruncaţi într-o groapă la marginea satului. Nici unul nu împlinise încă 20 de ani.
Din clasa lor de la Liceul Radu-Negru din Făgăraş, din 28 de elevi, 7 au fost ucişi, iar 20 au luat calea temniţelor, alături de mulţi dintre profesorii lor. O şcoală care şi-a îndeplinit cu adevărat menirea: aceea de a păstra curat sufletul naţiunii.
Noi vom muri, la fel ca toţi cei care azi luptă-n munţi. Moartea noastră însă va rămâne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult ca orice libertatea.

(Testamentul lui Ion Mogoş)

Dar fost-a un mire,

Cu stele-n privire,

Mândru ciobănel

Tras printr-un inel.

Şi-au venit păgânii

Chiar pe locul stânii,

Să-i prade mioarele,

Să-i ucidă câinii,

Să-i strice izvoarele.

Cetinile grele

L-au ascuns sub ele

Şi-n noaptea frumoasă

El s-a cununat

C-o mândră crăiasă.

Cine a văzut,

Cine a aflat,

Că el a murit

În loc de nuntit?…

Victor loan Pica

Mamă Ţară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murm pentru tine!

Doina lui Porâmbu

Victor loan Pica

Bate grindină şi moină,

Ţara nu mai are doină.

Vântu-aduce zvon de fag,

Nu mai am pe lume drag,

Decât numai haiducia,

Urâtul şi silnicia.

Să le-nfrunt în munţi, afară,

M-oi tot duce-n astă vară.

De-oi muri în cea pădure,

Lasă fagi să mă-mpresure,

Că-i mai drept să mori stăpân

Peste tot ce e român:

Dorul şi izvoarele,

Inima şi soarele.

Decât silnicia lor,

Mai bine pământ şi flori.

Toma Pirău (“Porâmbu”).

Este trădat în decembrie 1950 că se ascunde în şura unui ţăran din satul Ileni. Securitatea o ia pe mama lui Pirău ca scut viu, împiedicându-l astfel să se apere. Singurul loc în care mai putea trage era propriul său piept, în care ardea dorul de libertate…

Olimpiu Borzea (1921-2005), profesor, a participat ca ofiţer în campania din răsărit primind gradul de maior.

Susţinător al luptătorilor din munţii Făgăraş este arestat în 1955, torturat şi condamnat la moarte prin împuşcare. Pedeapsa i-a fost comutată la muncă silnică pe viaţă fiind eliberat in 1964.

Gelu Novac, pre

miantul liceului Radu Negru, împreună cu studentul Gheorghe Şovăială coboară din munţi să caute puţină hrană în sat. Ajunşi în Obreja (Alba), sunt denunţaţi de paznicul fermei şi atraşi în capcana Securităţii, fiind împuşcaţi. Se găseşte asupra lor o raniţă cu o cană, un săculeţ cu unt, un cojoc, o Biblie şi o carte de rugăciuni. Visul lui Gelu Novac era să devină preot… Cadavrele lor au fost încărcate într-un camion şi duse nu se ştie unde.

În 1995, cu concursul unui trădător infiltrat printre partizani, Securitatea reuşeşte, printr-un scenariu bine regizat, să captureze mare parte din membrii grupului. Astfel, studenţii Ion Chiujdea şi Laurian Haşu, elevii Nelu Novac, Victor Metea şi Silviu Socol precum şi pădurarul Pop Ioan sunt condamnaţi la moarte şi executaţi. Odată cu ei sunt anchetaţi prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Buracu, principalii oameni de încredere şi de legătură ai grupului.

Roata lui Horia

Ioan Victor Pica

Noi nu avem cer,

Noi nu avem pământ,

Noi nu avem toamnă,

Noi nu avem primăvară,

Noi nu avem văzduh curat să bem.

Noi nu avem ţară.

Noi avem roata,

Cerul cel mai din adâncul nostru.

Mai înainte de noi, mai înainte de lume,

Mai înainte a fost roata.

Noi ne-am născut

Pentru că ideea de roată trebuia întregită.

Roata noastră cea de toate zilele

Am numit-o pământ,

Am numit-o pâine,

Am numit-o sete de cer,

Am numit-o roata lui Horia,

Am numit-o sânge,

Am numit-o vrere de fier.

Noi nu avem ţară:

Noi ne tragem pe roată şi ne facem ţară,

Ne tragem pe roată şi ne facem fulger şi

lumină,

Ne tragem pe roată şi ne facem vecernie şi

odihnă.

Nimeni nu poate să ne facă

Mai înalţi şi mai sfinţi decât roata.

Până unde mergem noi,

Nimeni nu poate să ne petreacă.

Despre noi nu trebuie să mărturisească nimeni:

Noi înşine ne facem mărturisire adâncă.

Suntem mai frumoşi traşi pe roată

Şi mai tari în setea de libertate.

Când ne îndoim de existenţa şi de cuvântul nostru,

Ne privim roata

Şi de acolo ştim că SUNTEM încă.

Scrisoare mamei

Gânduri de pe laiţă – 1953

Fragment din însemnările lui Ion Gavrilă Ogoranu din bordeiul de pe Laiţa, în Munţii Făgăraşului, unde a stat ascuns în iarna 1952-1953. Manuscrisul a fost găsit în arhivele Securităţii, în voi. 100, fila 204.

Mamă,

Uite, au venit să mă răpună duşmanii!

Poate azi, poate mâine,

Mă va strânge iarba de pe jos.

Mamă, eu vreau să rămân tot frumos.

Intre iubire şi între hău,

Eu am mai pus o rană

Ca o petală albă în părul tău.

Demult, poate Ia începutul lumii,

Mi-ai suflat în humă fiinţa,

Din iubire şi vis.

Cine poate să-fi ucidă ceea ce nu-i de ucis?

M-ai aşteptat lângă pustii,

Cu mâinile arse-n stihii,

Ca pe un Christ,

Să mă dau jos de pe cruce.

Iartă-mă, mamă,

Rănile mele n-au vrut să se mai usuce!

Ţi-ai irosit tot ce-ai avut,

Vis şi iubire.

lartă-mă, mamă, dacă am vrut

să cresc frumos peste fire.

Şi din nou nopţi, săptămâni şi luni nesfârşite de iarnă…

Aceleaşi creste mute, otove de zăpadă, aceiaşi brazi tăcuţi, înmantelaţi în alb, acelaşi cer posomorât, pe care văluri subţiri de nori albi vin şi se duc, să nu se mai termine niciodată.

Dacă ziua totuşi trece, noaptea îţi pare nesfârşită. Noaptea ochii nu-ţi mai sunt de nici un folos. Toată nădejdea ţi-o pui în gând, pe chinuitul şi nesfârşitul tău gând, care nu mai ştie nici el, sărmanul, de unde să-ţi mai scotocească ceva nou. Ţi-ai perindat în aceşti ani şi cea mai firavă amintire a necăjitei tale vieţi, cu copiii din sat alergând la scaldă, cu prietenii de şcoală, profesori, bunici. Parcă toate au fost triste şi sufletul ţi se umple de chipul aceleia în care a fost încarnată toată dragostea din lumea asta pentru tine: de chipul mamei.

O vezi şi acum aplecată asupra pătucului tău, în care zăceai bolnav în copilărie. O vezi îngenuncheată la icoana altei Mame, rugându-se pentru tine, şi zâmbeşti şi acum la vorba ta de atunci: ”Mamă, dumneata sameni cu Maica Domnului!”. Şi mama ţi-a răspuns: “Numai dacă şi tu ai fi cuminte ca băiatul din icoană!”…

Mama…

Te văd alergând, mamă, de la închisoare la închisoare, silindu-ţi ochii, după gratiile vorbitorului, să nu plângi, ca să nu mă întristezi. Te văd purtată-n lanţuri în aceleaşi închisori în care am fost şi eu. Nu chinuită de durere şi de foame, nu gârbovită de povara anilor, nici de loviturile de par ale Securităţii, nici de tăria curentului electric, de care tot trupul tău slab tresărea ca o frunză, ci îngândurată de soarta mea. Şi eu, mamă, nu ţi-am putut aduce nici o bucurie în cei treizeci de ani ai mei.

Atâta timp cât te mai ştiu încă vie în vreo temniţă rece, cu vuiet de vifor în zăbrele, primeşte în acest miez de noapte gândul ce ţi-1 trimit: iartă-mă, mamă!

(Ion Gavrila Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Testamentul Grupului Cavrilă muntele Buzduganu, Săptămâna Mare 1954 –

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Iar de candela ce am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm.

Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Din contră, suntem din rândul acelora care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie.

Întindem o mână de frate, peste veacuri, apărătorilor Sarmisegetuzei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet, cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adeseori umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin

Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, REZISTENŢA DIN MUNŢI - Haiducii secolului XX