Rugul Aprins – de Ia Mănăstirea Antim la Aiud –
“Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5,16). Când Rugul Aprins s-a constituit la Bucureşti, în jurul anului 1945, zilele erau într-adevăr rele. În 1945-1946 războiul se terminase şi noi eram, practic, sub ocupaţie sovietică. Rugul Aprins a fost pregătirea pentru intrarea în marele întuneric comunist, care avea să dureze în România aproape jumătate de secol. Parola tainică de supravieţuire creştină a fost retragerea, ascunderea în taina rugăciunii lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Aceasta urma să-i unească şi întărească pe cei care vor intra în închisori, ca şi pe cei care, tot ca în închisoare, rămâneau afară sub imperiul teroarei, al supravegherii permanente, al fricii, al denunţurilor, al dezumanizării.
(Mitropolitul Antonie Plămădeală)
Cine este aceasta, ca zorile de albă şi curată? E împărăteasa rugăciunii, e Rugăciunea întrupată. Stăpâna Porfirogenetă şi Doamnă a Dimineţii, Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii.
Spre Tine alergăm arşi, mistuiţi de dor! Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfântului Munte Tabor! Şi fă-te şi nouă umbră şi rouă, Tu, adumbrirea de Dar, să-şi afle şi firea noastră înnoirea dintru plămadă de har. (Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, condacul 1) Schimonahul Daniil de la Rarău).
Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti a fost o mişcare de rezistenţă spirituală a intelectualităţii româneşti grupate în jurul lui Sandu Tudor, schimonahul Daniil de mai târziu. Printre membrii Rugului Aprins s-au numărat: Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Dumitru Stăniloae, Arhim. Sofian Boghiu, Arhim. Roman Braga, Pr. Adrian Făgeţeanu, Pr. Nicolae M. Popescu, prof. Alexandru Elian, prof. Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Constantin Noica, Petru Manoliu, Tudor Vianu, Mircea Vulcănesu, Ioan Barbilian, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima, Leonida Plămădeală (Mitropolitul Antonie de mai târziu). Părintele Ioan Culîghin de la Optina, refugiat din Rusia la Cernica, le va fi îndrumător, ca unul care era lucrător şi cunoscător al rugăciunii inimii.
Aproape toţi membrii “Rugului Aprins” vor fi arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă, pentru vina imaginară de a camufla sub forma misticismului idei legionare şi anticomuniste. O obsesie care durează până astăzi…
Scriitor, poet, ziarist, proprietar a două reviste – “Credinţa” şi “Floarea de foc” – un om cu destule aventuri culturale, spirituale, fizice. De pildă, avea un avion personal (în vremea când puţini aveau maşini) cu care a căzut de la 1000 de metri şi nu a murit. Fusese ofiţer de marină, fusese combatant în Est, avea nişte experienţe uluitoare, când primejdiile l-au ocolit în mod vizibil, ca o minune a lui Dumnezeu. Omul acesta a intrat în monahism la mănăstirea Antim şi a organizat aici acel cerc al Rugului Aprins.
(Mitropolit Antonie Plămădeală)
În 1946 Sandu Tudor intră ca frate la Mănăstirea Antim, unde va fi călugărit cu numele de Agaton. Cum însă curentul isihast animat de el la Antim, care cuprinsese mai toată lumea intelectuală “bună” a Bucureştiului, căpăta proporţii primejdioase pentru siguranţa regimului, este nevoit să plece din capitală. Înalt Prea Sfinţitul Firmilian de la Craiova, cu care era prieten bun, îl aduce la schitul Crasna din Gorj, unde-l numeşte stareţ. De aici va pleca la Sihăstria şi apoi la Schitul de pe Rarău, unde devine schimonah cu numele de Daniil şi unde rămâne până la arestare.
Cu părintele Daniil Tudor la Mănăstirea Crasna
Eram trei în toată mănăstirea: părintele Adrian Făgeţeanu era preot, eu eram cântăreţul, iar stareţul, părintele Daniil, era poporul. Eram toţi orăşeni, nu ştiam să îngrijim nici animale, nici păsări. Mitropolitul Firmilian ne dăduse în primire această mănăstire cu gândul de a face din ea o mănăstire de intelectuali. Dar părintele Daniil a luat-o ca la carte şi a început să ne ducă la biserică de şapte ori pe zi şi pe noapte. Într-o seară i-am spus părintelui stareţ: “Ştiţi, am uitat să închid găinile!”. îmi spune: “Ce găină îmi trebuie mie? Mergem la biserică, la slujbă!”. În noaptea aceea ne-au furat găinile. Altă dată am uitat să deschid porţile pe care intrau caii ce păşteau liber în munte. Caii n-au mai intrat în noaptea aceea, dar n-au mai intrat niciodată! Probabil i-au mâncat lupii, ori s-au rătăcit prin pădure, ori i-a furat cineva. Tot aşa am păţit şi cu porcii… În foarte scurt timp am lichidat gospodăria urgent, spre satisfacţia părintelui Daniil, căruia nu-i trebuia gospodărie!
(Antonie Plămădeală, Rugul Aprins)
Arestat în 1958 cu întregul lot de la “Rugul Aprins”, Părintele Daniil este condamnat la 25 de ani pentru “crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”, fiind trimis la Aiud.
Se cereau atunci declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei. Primind hârtie şi cerneală, Părintele Daniil, în loc să facă plăcerea adversarului, a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste. Aproape o lună de zile a scris într-una şi aştepta din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într-o dimineaţă însă s-a zvonit în tot Aiudul că a fost găsit mort în celulă. Vom şti vreodată adevărul?
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Au rămas de la părintele Daniil mai multe caiete cu însemnări din perioada Rugului Aprins, cu pagini de o mare bogăţie şi fineţe spirituală, precum şi câteva Acatiste care-l consacră printre marii imnografi bisericeşti ai secolului XX. Trupul său odihneşte neştiut în groapa comună de la Aiud, în Râpa Robilor. Într-unul din caietele sale, părintele scrisese: “Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă se lasă în voia morţilor, marilor morţi, şi se reface prin ei”…
La lăuntrul smeritei bisericuţe care este sufletul nostru am trudit şi eu să mă rezidesc, înnoindu-mi icoanele sfinţeniei. Şi am adus râvna toată ca să descopăr şi să zugrăvesc pe firidele sufletului chipurile cu nimb ale acelor slăviţi şi mari sfinţi pe a căror spiţă ştiu că mă aflu înfiat şi rodit. (Sandu Tudor)
Părintele Sofian Boghiu – o lumină a Bisericii noastre
Părintele Sofian Boghiu a făcut şase ani de închisoare pentru “vina” de a fi aprins rugul dragostei de Dumnezeu şi neam în inima sa. Despre aceşti ani spunea întotdeauna cu smerenie: M-a ajutat Dumnezeu să nu-i regret!”.
Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau primire din partea lui Dumnezeu, fiindcă El îi întărea. Astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinufi, ei aveau totuşi o seninătate şi o bucurie care nu putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu.
Rugăciunile celor din închisori erau poate nişte rugăciuni ca cele ale Sfinţilor Părinţi din pustie sau ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi slujeau şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această Jertfă pe care o aduc înaintea Sa. (Părintele Sofian)
Sfinţia sa a fost ales din naştere pentru Biserică, pentru a mărturisi adevărul evanghelic prin cuvânt şi culoare, prin fiii duhovniceşti şi icoane.
Ce lucrare minunată! Să împodobeşti biserici cu icoane frumos gândite şi realizate şi să faci din sufletele credincioşilor biserici vii, icoane duhovniceşti ale faptelor bune, ale dragostei şi smereniei, în care să se imprime chipul blând şi smerit al lui Hristos… Să restaurezi icoane vechi, preţioase şi să restaurezi suflete omeneşti pentru care S-a jertfit Domnul pe Cruce…
(Arhim. Ioanichie Bălan)
Părintele Benedict Ghiuş
Doctor în Teologie, Episcop Vicar Patriarhal pentru scurtă vreme, asistent universitar al profesorului Nichifor Crainic şi al Părintelui Stăniloae la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi cel mai iubit duhovnic al Patriarhiei, părintele Ghiuş a trecut printre oameni acoperit de smerenie. Arestat în 1958 cu lotul de la “Rugul Aprins”, este condamnat la 18 ani de muncă silnică. Închis la Jilava, Aiud şi în colonia de muncă de la Ostrov, va fi eliberat în 1964. Nedispus la compromisuri, este marginalizat de cler şi se retrage la Mănăstirea Cernica, apropiindu-se, cu înţelepciune şi smerenie, de veşnicie…
Îmi amintesc de un călugăr român, părintele Benedict Ghiuş de la Mănăstirea Cernica… Părintele acesta practica de mai multă vreme rugăciunea inimii. Într-o duminică slujeam Sfânta Liturghie în această mănăstire, împreună cu câţiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului.
Soarele nu pătrundea in biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândeacă din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul Liturghiei, iar în momentul în care părintele a luat Sfânta împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea părintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat şi s-a retras smerit în colţul său.
O dată cu sfârşitul slujbei, părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.
(Preot Gheorghe Calciu)
Părintele Adrian Făgeţeanu
Ieri, duhovnicul Antimului şi al Bucureşiului;
Azi, pustnicul rugător pentru lume.
Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi.
În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: „Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege…
Alexandru Mironescu, savant şi mistic
“Alexandru Mironescu, Doctor în chimie şi filozofie, profesor, urmărit pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale (…), conformându-se legii, să se aresteze” (extras din mandatul de arestare, arhivele CNSAS)
Părintele Benedict Ghiuş spunea în cuvântul de la înmormântarea marelui savant:
Începând cu anul 1946, profesorul Mironescu intrase cu toată fiinţa în mişcarea Rugului Aprins, devenindu-i apropiată toată elita duhovnicească a vremii. Calvarul său începe pe 14 iulie 1958, când este arestat, împreună cu fiul său Şerban, student la Filologie şi cu ceilalţi membri ai Rugului, primind o condamnare de 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Lămurit ca aurul în topitoare, va fi eliberat prin graţierea generală din 1963-1964.
Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază. Dimpotrivă, “cu simplitate şi normalitate”, cum îi plăcea să spună, aşa cum vorbim despre lucrurile dragi şi de maximă seriozitate ale vieţii noastre de oameni.
Vasile VoicuIesu – poetul îngerilor şi îngerul poeţilor
A trecut modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi a lăsat în suflete frumuseţi cereşti, aripi de înger, splendori omeneşti. Lipsit de dinamism şi agresivitate, el a fost un contemplativ, un rugător, un mărturisitor. Cu grijă şi migală şi-a şlefuit sufletul, până ce a văzut cerurile deschise. Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca sufletul său. A participat activ la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, fapt pentru care a şi fost condamnat. Când boala deja îl distrusese, a fost eliberat ca să moară acasă.
(I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos)
Prizonierul
Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea?
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică,
Numai inima se face mică, mică…
într-o noapte, paşi largi, tot mai largi…
-Domol, inimă, că te spargi!
Strig la ea: – Eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
– Omule, scoală, este El!
– Care El? Cine? Stai niţel!
– El, Domnul! gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu, dintr-o dată-mi încordez tăria,
Cataractă mă inundă bucuria:
– Oho, Te-am prins Doamne, nu mai scapi,
Te ţin prizonier…
– Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă.
– Ah, gemui, pier…
O clipă inima mi se făcuse Cer.
Închis între 1958 -1962 la Jilava şi Aiud pentru “uneltire contra ordinii sociale”, Vasile Voiculescu se îmbolnăveşte de TBC la coloană. Într-o zi are o criză foarte puternică şi ceilalţi deţinuţi bat în uşa celulei, cerând ajutor. Locotenentul de gardă vine şi dumirindu-se despre cine e vorba, spune: “Tu eşti ăla misticu’? Să te vindece Dumnezeu!”. Şi pleacă, trântind vizeta, (cf. Mihai Rădulescu, Rugul Aprins). Poetul iese din închisoare în 1962, cu sănătatea ruinată şi moare un an mai târziu.
Doamne,
Cum Te-aş prăda
Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta
bazilică albastră,
Să jefuiesc dumnezeiescul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite veşminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuie nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, de nimic alt nu m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din vistieria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare, Doamne,
numai Dragostea Ta aş fura…
Doctorul Gheorghe Dabija
Pe doctorul Dabija îl cunoşteam din Jilava. Era palid să te treacă sudorile, cum nu văzusem încă un om atât de palid. Pielea de pe trupul său plutea pe deasupra scheletului. Şi avea o privire frumoasă şi caldă.
În lagărul de la Salcia, sprijinit în târn – un mănunchi gros de nuiele de salcie – doctorul stătea ore întregi în picioare, nemişcat şi tăcut, sustras oricărei realităţi percepute de muritorul de rând. Apoi se apuca să măture murdăria dintre paturi, cu grija de a nu stârni prea tare norul de praf.
L-am întâlnit mai târziu pe doctor pe Dealul Patriarhiei, la un Sfântu’ Dumitru. A insistat să-l însoţesc şi m-a luat pe Rahova. La tot pasul mi-atrăgea atenţia asupra lucrurilor ce le vedea cu ochii şi găsea imediat o explicaţie simbolică. Atât de frumos se adunau toate, aşternându-se pe discuţie, şi o lămureau, şi o luminau, încât am priceput că vorbeam altfel, că el umbla cu un picior alături de mine şi cu altul păşea în ceruri.
(Mihai Rădulescu, Rugul Aprins)
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Rugul Aprins - de Ia Mănăstirea Antim la Aiud -, Sandu Tudor- Schimonahul Daniil Mărturisitorul
