Stiri »

6 iulie 2019 – 14:17 | Comentariile sunt închise pentru Hai cu noi nr. 65, iunie 201925 views

Share000

Citeste mai multe »
evenimente
Social - Filantropice
Sănătate pentru toți
Zâmbiţi cu noi
Editorial
Home » Articole, Cateheză

Sensul vieții

Submitted by on 28 septembrie 2018 – 18:24No Comment | 172 views

De cele mai multe ori, sensul vieții este neînțeles, iar cei mai mulți oameni sunt într-o căutare continuă și nu observă că viața însăși zboară pe lângă ei.
Omul este o ființă cugetătoare, deprinde sentimentul de a gândi despre el și ceilalți ca ființă, în mod real. Consider că sensul vieții umane are două variante; prima este aceea că unele persoane tind să creadă că
sensul vieții este fericirea, sensul vieții este de a pune puțină dragoste în orice lucru, deși am întâlnit persoane care percep faptul că viața este nedreaptă și că totul se termină odată cu moartea.
Cei care cred că tot ce înseamnă viață se oprește aici odată cu moartea sunt, din păcate, destui. Din nefericire, există o multitudine de persoane cărora viața le-a oferit obstacole, tocmai pentru a-i face mai
puternici. În schimb, sufletul lor li se întunecă, se umple de ură și de mâhnire în așa fel încât îndrăznesc să afirme ideea că Domnul este nedrept și că viața nu are nici un scop, devin pragmatici, tânjesc după avere, după poziție socială, crezând că acesta este scopul în viață.
Însă omul trăiește aici și dincolo, iar sensul vieții constă în a învăța din greșeli și, totodată, în a excela.
Cei care caută pe de altă parte fericirea știu că toate întâmplările pe care viața ni le dă, fie că sunt bune sau rele, toate au un scop, în toată suferința există mereu și un bine, pentru că până la urmă cum am putea ști cum arată fericirea, dacă nu am trecut și prin suferință?!
În viață, totul constă în a cugeta și în credința față de Dumnezeu, totul depinde de faptele noastre, de cum ne împărtășim iubirea, mila și bunătatea față de ceilalți, de câtă suferință provocăm, dar și de câtă alinare oferim.
Astfel, putem spune că ceea ce îi diferențiază pe oameni este credința şi puterea de a crede că Dumnezeu este alături pentru fiecare dintre noi.

Popuțoaia Georgiana, cl. a XI-a G –
Colegiul Național „M. Sadoveanu”-
Pașcani

Viitorul meu doar alături de Dumnezeu
Importantă este nu mărimea pașilor, ci să ajungi la destinația corectă, și anume Mântuirea.
treia poruncă din decalogul lui Octavian Paler, din scrierea Viața pe un peron, spune „să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent”. Sunt pe deplin de acord cu
ea, însă nu pot spune că o percep ca pe un laitmotiv în viață.
Referitor la adolescență, consider că ceea ce ne rămâne cel mai de preț „de povestit” după care să ne ghidăm în viitor, după ce am încheiat această perioadă, nu sunt cunoștintele acumulate în liceu sau notele primite, însemnate într-un carnet, care oricum peste ani nu vor mai avea aceeași importanță în viața viitorului adult, ci amintirile. Viitorul meu se bazează pe ceea ce pot aduce în plus, mai bun, la ceea ce sunt deja. Cu fiecare zi mă perfecționez, astfel încât la sfârșit, seara, privind retrospectiv, să pot spune că am fost mai înțeleaptă decât ieri. Cred că a avea amintiri înseamnă a alege (în deplinătatea noțiunii de acțiune voluntară) să participi, să ai experiențe, să greșești și să plângi, să trăiești o vastă paletă de sentimente în nuanțe distincte, noi trăiri, dezamăgiri, să iubești.
Lipsa amintirilor este atunci când intervine frica, încercarea de a trece prin filtrul rațiunii o parte din situațiile inedite prin dificultatea de a gestiona sinele, sau nu, intervenind inhibarea, complexarea și uneori anxietatea sau depresia, „maladii” tot mai comune în rândul tinerilor din societatea cotidiană. Acest refuz, evitarea, reținerea de a te exprima duce la autoexcludere, implicit la o falsă consolare (prin întrebarea retorică „De ce să fiu rănit/ă?”… „mai bine evit o astfel de experiență”) la o pseudoatitudine protectoare asupra sufletului, a sensibilității sau a orgoliului. Sunt bucuroasă că pot spune că am depășit anumite manifestări ale acesteia care au pătruns și în viața mea.Viitorul este atât de anost uneori, însă trebuie să alegem cea mai optimistă supoziție. Cel puțin așa încerc eu să privesc viitorul meu, nădăjduind totodată
în milostenia, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu. El ne-a oferit libertatea de a alege să greșim sau nu. Am adoptat acestă mentalitate: „Ce risc?”, nu e ca și cum în jocul de-a iubirea, școala și amicițiile adolescentine ar fi implicate aspecte serioase ale vieții precum cariera, familia, de care ne preocupăm la modul cel mai serios după anii de liceu. Cu Dumnezeu în gând și în suflet, îmi făuresc un plan, o perspectivă în anticipație, încet și sigur. În viitor vor conta și amintirile acumulate, experiența de viață dobândită treptat, pentru a ști să mă descurc în anumite situații în care voi fi pusă ca adult. Cu cât greșesc mai mult acum, în anii adolescenței, în acest apus de copilărie, cu atât voi ști cum să procedez cel mai corect în viața de proaspăt adult, neofit în călătoria tumultoasă a vieții unui om matur, responsabil.
Totodată, am știut că la un moment dat mă vor durea unele clipe, situații, atunci când voi înfunta dezamăgiri. După o lungă vreme în care școala și întregul proces laborios de învățare temeinică erau cele mai importante țeluri, aspecte pe care le știam și încă sunt convinsă că nu e bine să le neglijez, am realizat că acest ‘Carpe diem’ se referă la mai mult de atât. De fapt, în anii de studenție, în cadrul unei facultăți, se face formarea ca profesionist într-un domeniu, pentru o carieră, pentru o profesie. Clădesc puțin câte puțin temelia viitorului meu profesional, îmi doresc să urmez Facultatea de Medicină, să devin un chirurg bun și, lucrând alături de Dumnezeu, să salvez viețile pacienților mei.
Categoric, profesia cea mai frumoasă îngăduită pământenilor ar putea fi chirurgia. Așa simt eu. Pentru că doar chirurgii pot pătrunde în corpul oamenilor, în suprema creaţie a Domnului. Chirurgii fac o mică parte din procesul vindecării, marele rol revenind lui Dumnezeu.
Poate acest lucru trebuie disecat şi înţeles, precum calităţile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, spre a realiza miracolul vindecării. Să ştiţi că orice medic poate face mult bine altora, dar devine neputincios atunci când este vorba de el. În actul chirurgical, partea misterioasă, neştiută decât în parte de noi, este cea mai teribilă. Chirurgul operează, Dumnezeu vindecă! Și vreau să–L am pe Domnul Dumnezeu în viitorul meu atât profesional, cât și atunci când voi întemeia o familie, când voi fi mamă.
Simt că trebuie să trăiesc frumos, vreau să rămân cu amintiri, să nu simt că a trecut timpul, rezultatul fiind o îndelungă amânare a dezvoltării mele ca om, cea personală, dar și a inteligenței emoționale. Sigur – scrie André Maurios în Memoriile sale – este o mare nebunie şi aproape totdeauna pedepsită să te întorci, să vrei să retrăiești la 40 de ani tot ce ai iubit sau te-a bucurat la 20. Voi ajunge anii maturității, ar fi un supliciu să retrăiesc anumite iubiri, care au fost, care vor urma.
Aș vrea să înteleg ce am iubit, ce am trăit și, mai ales, să mă înțeleg pe mine. Omul e ca vioara, pui degetul într-un loc, sună într-un fel, pui degetul în alt loc, sună altfel, spunea Luceafărul literaturii române, iar sufletul unui adolescent e aidoma unei partituri de anvergura enesciană. Mi se spune din ce în ce mai des că trebuie să mă maturizez, să mă maturizez, și eu habar n-am ce înseamnă asta. Din când în când reușesc să simulez, iar adesea merge. Studiez tot mai atent lumea adulților și, într-o oarecare măsură, reușesc să nu mă dau de gol, ceea ce mă proiectează în viitor involuntar cu siguranță.
Ce este perfecțiunea? Explicare concretă, unică a termenului, nu există. Fiecare o poate defini în funcție de propria persoană, sunt convinsă că definiția acesteia s-ar aduna în volume, mii de pagini care să acumuleze interpretări specifice, definitorii ale tuturor celor șapte miliarde de suflete de pe acest pământ, în prezent, alături de reflecții din toate timpurile ale creatorilor de artă, filozofi a căror principală activitate a fost problematica existențială, și nu numai. La ce ajută să fii perfecționist? Răspunsul acestei întrebări are două variante diametral opuse: ori sfârșești zilnic câte puțin în dezamăgirea inevitabilă conferită de lacuna desăvârșirii, intangibilitatea idealului adesea nerealist, ori te multumești cu sublimitatea defectului, variantă care te face fericit. Aduce cu ea satisfacția unicității și îndepărtează printr-o gândire optimistă dar cu
picioarele pe pământ, în concordanță cu realitatea, „overthinking”-ul mult prea dăunător, care te face veșnic nemulțumit, din punctul meu de vedere, cea care își mutilează sufletul prin lupțile cu mintea. Nu găsesc echilibru între cele două – rațiune și simțire – și încă se duce o tumultoasă luptă, aceasta până când cineva îmi va atinge inima, până voi cunoaște iubirea mutuală, când celălalt va simți ce gândesc; abia atunci voi putea spune că liniștea mi se va părea simpatică, iar taciturnitatea își va fi descoperit o latură euforică, pentru că doar iubirea te schimbă în cineva mai frumos, în cineva perfect, prin completarea cu celălalt. Tot a doua variantă exprimă renunțarea curajoasă la suprareflectare și la iluzia cunoașterii absolute a perfecțiunii. Eu cred în perfecțiune, dar nu o accept ca fiind un model singular, general de urmat, asemenea unui scop în viață. Scopul omului este fericirea, iar perfecționismul, perseverența ajunsă la încăpățânare deja aduce o perpetuă ingratitudine. Iubirea este tribulația, afectul care salvează orice și pe oricine, ca și sentiment mai presus de emoție, de la o zi neplacută sfârșită alături de cineva față de care îți manifești trăirea, idealizată printr-o prezență mutuală, până la chinurile iadului, unde instanța supremă este divinitatea. Creștinismul în sine are la bază iubirea, care irizează și celelalte virtuți: credința, nădejdea. Închei rândurile în care am încercat să abordez comprehensivitatea perfecțiunii, afirmând personal că dorința de idealitate încă zace în mine, uneori aduce extazul, alteori agonia, totul în funcție de cum o abordez în viață. Dintr-o perspectivă pesimistă, o amintire riscantă de păstrat este amăgirea. Să îți pui speranțe în ceva și să vezi dinainte ruinele, să fi fost deja conștient de eșec, dar să crezi într-o „minune”. Amintește-ți că naivitatea temporar constructivă, bucuria aceea dinaintea amăgirii, conferea fericirea vremelnică, era ca o mașină a timpului pentru că îngheța o clipă în eternitate. Dacă totuși destinul va lua altă conotație, privește spre partea plină a paharului, o amintire frumoasă, dar și o tristețe constructivă, căci data viitoare, asemănătoare primei provocări, vei proceda diplomat, prin evitarea realistă, nu pesimistă; pe de altă parte, nici ignorarea experienței nu este benefică, însă odată ajuns la maturitatea emoțională, diferențele de nuanțe și aspectele ce țin de structura discretă a unei situații, vei ști cum se procedează cel mai corect.
Adolescența implică jocul. Cred în fumusețea corespondenței ce se pierde în această lume citadină, în secolul vitezei, a site-urilor de socializare, iar tumultul și nerăbdarea cu care era așteptată zile întregi o bucățică de hârtie cu zeci de ani în urmă a atins intervalul unor secunde.
Scriu scrisori, ocazional, unele le trimit, fac acest gest neobișnuit, privit ciudat, iar din această cauză sunt scrisori pe care nu le trimit destinatarului, fie el și la străzi distanță, niciodată. Sunt visătoare, mă proiectez în lumea mea, care uneori se încadrează în anul 2016, alteori în epoca clasicismului, sau în Anglia victoriană, și mă regăsesc prinsă într-un cadril cu vreunul dintre gentilomii din scrierile lui Jane Austen, și având o viață deloc banală, plină de intrigi și sentimente trăite la paroxism. Când încerc să aduc toate acestea în viața reală, se resimte o diferență capitală, însă tocmai în aceasta constă unicitatea și ineditul. Și totuși, trecând în această perioadă prin diferite intensități și amplitudini ale unor emoții, energia acumulată trebuie focalizată și în alte activități, în altceva decât contemplarea, reflectarea peste limite, căci poate genera obsesia
irațională, rutina, perfecționismul absurd și, în final, degradarea sinelui. Aspir la un viitor de succes, o poveste inefabilă în care eu, în rolul principal, să fiu o femeie puternică și independentă, o mamă drăgăstoasă, ideală pentru copii ei, o soție devotată și iubitoare, și să îmi întăresc credința cu fiecare clipă care trece, căci oh, Doamne, ce repede trece timpul! Fiecare secundă ne apropie de trecerea din viața de muritor spre veșnicie, trecere care poate fi primită cu multă bucurie atunci când ai nădejdea Învierii, sau cu tristețe, când știi că l-ai supărat pe Dumnezeu în nenumărate dăți.
Ceea ce este esențial este faptul că eu nu am ales să mă închid într-o capsulă în care să îmi protejez sentimentele, să nu interacționez cu cei din jur, care mă pot răni, depărtându-mă ușor de realitate. Am găsit o alinare în a acumula amintiri în urma experiențelor, frumoase sau nu. Frica de dezamăgire sau dezolare nu e o soluție, e dăunătoare, lugubră. Chiar și eu, care am o sensibilitate maladivă, am conștientizat în scris povestea fricilor mele și, pe rând, le-am anulat, neutralizat. În anumite cazuri, semnificative, este necesară, dar adesea este doar un pretext pentru a nu înfrunta realitatea.
Viitorul este imprevizibil, de aceea merită cu mult mai mult „supraviețuirea” în prezent, abordată cu o mare tărie de sine, în complementaritate cu apropierea de sacru. Ideal este să păstrăm o legătură bazată pe nădejde cu îngerul păzitor dat fiecăruia, încă de la Taina Sfântului Botez. Însumând cele anterioare, un viitor frumos înseamnă un viitor alături de Dumnezeu! Acum simt doar o mare nevoie firească să fiu fericită. „De unde să știu eu că fericirea nu e euforia, vârtejul, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelișuri poleite de o poezie falsă?!”. Orice ar fi, fericirea va aduce amintiri. Țin la bucuriile mici care mă fac să mă simt plină, în suflet, fără goluri ale tristețelor justificate sau nu, dar care nu conferă împlinirea totală. Absolutul fericirii este Dumnezeu.

Popuțoaia Georgiana, Cl. a XI-a G
Colegiul Național „Mihail Sadoveanu” Pașcani

ShareShare on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Tags: , ,