Sfântul Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie)
Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a nascut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slavit, dar elin cu credinta; şi chiar Iustin era în aceeasi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinte. şi se îndeletnicea din tinerete cu învăţătura cartii şi sporea în înţelepciunea elineasca, ca unul ce avea minte isteaţă.
Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea sa înveţe şi filosofia; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind sa înteleaga filosofia acelora. şi avea mare dorintă să stie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtava vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu -de vreme ce nici acest filosof stoic nu stia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de ţăebuinta învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lasat Iustin pe dascalul acela şi s-a dus la un alt filosof – barbat, pe cât se părea înţelept – care facea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.
Acela, dupa putina vreme, a început a se sfatui cu Iustin pentru plata, nevrând să-l învete în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosof iei, de vreme ce nu stia sa treaca cu vederea câstigurile cele lumesti.
Pentru niste pricini ca acestea, lepadând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinta lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce facea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin sa înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, spunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Însă Iustin socotind ca va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului sau, pentru ca nimic n-a auzit de la dascalul acela care să sature dorinţa inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lasat şi pe acel dascăl ş i s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.
Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l învete pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupesti, din închipuirile celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinta lui Dumnezeu. Pentru ca acesta era sfârsitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinta lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiasca cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi să se umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lânga dascalul acela vreme îndelungata şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, înca nu putea să ajungă la credinta creştineasca şi la cunoştinta cea adevărata a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamareau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricaciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel stricacios şi al pasarilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor, însă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învatându-se întru cunoştinta de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind înca neluminata, putea să ajungă .
Iar odata plimbându-se singur afara din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofesti, a văzut pe un barbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile. şi privind spre el cu de-amanuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă privesti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă ma minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am asteptat sa vad pe cineva, te vad pe tine”. Zis-a bătrânul: „Niste oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta si, aşteptând întoarcerea lor, le-am iesit înainte ca sa-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?” Răspuns-a Iustin: „îmi place sa ma preumblu în singuratate, ca sa ma învat cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câstigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate sa afle cineva decât filosofia? Pentru ca aceea este luminatoare a minţii,
povatuitoare la toata socoteala cea buna şi îndreptatoare a vietii. Daca cineva o stie bine pe aceea, acela vede ca în oglinda neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă sa se alcătuiasca înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreapta a înţelegerii; deci se cade ca tot omul sa o învete pe aceea, ca sa stie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care sa le lepede”.
Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofia aduce vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”.
Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofia şi ce fericire are ea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinta a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Daca din filosofia care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceti ca este Dumnezeu?” Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimba, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarasi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obste? Caci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeste ca este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corabiei, sau în doctorii, şi dupa asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeiesti şi omenesti, oare nu este asa? Deci spune-mi mie iarasi, este vreo înţelegere care naste cunoştinta lucrurilor împreună şi a celor dumnezeiesti şi a celor omenesti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru ca alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug”.
Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, caci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însă şi vederea lucrurilor; precum daca ti-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamana cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite fete şi cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunosti pe aceea nevăzând-o cu ochii tai, nici altuia sa-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii vostri elineşti sa înteleaga drept pentru Dumnezeu, sau cum sa graiasca ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinta a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, parinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum vad oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastra vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simturile cele trupeşti am putea înţelege sau sa cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?”
Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. şi acea putere este numita de Platon ochi al minţii, fiind data omului chiar spre aceea – precum el învăţa -, ca fiind curatit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, sa poata vedea pe însusi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu aratându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupesti; ci este o Fiinta mai presus de toate fiintele, neajunsa, nespusa, singura buna şi frumoasa, a careia dorire a ştiinţei este sadita din început de însă şi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru ca aceea iubeste a fi cunoscuta şi văzuta de acelea”.
Pe niste cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă înca nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învăţata de Platon, ca una care, fiind fără de creştineasca marturisire, era nedesăvârşita. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Daca Platon învăţa asa precum tu marturisesti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a stiut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru ca zicând ca Dumnezeu
este nevăzut şi neajuns, el se închina apoi fapturii celei văzute: cerului, stelelor, asijderea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca însusi lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciuna, tinându-se de închinarea la idoli şi învatând la aceea şi pe altii? Deci nu socotesc ca la Platon şi la ceilalti filosofi elini este înţelegere dreapta, care sa se poata veni la adevărata cunoştinta a lui Dumnezeu, deoarece s-au facut deserti întru cugetarile lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegatoare; astfel, socotindu-se a fi destepti, au înnebunit. Eu îti spun cu adevărat, ca mintea omenească, nepovaţuindu-se de Duhul Sfânt şi neluminându-se prin credinţă, nu poate nicidecum să-L stie şi să-L înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”
Acestea şi multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoştinta de Dumnezeu, despre adevărata cinstire
de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde şi ce fel de dascăl poate sa afle cineva ca să-l povatuiasca spre adevăr,
dacă în Platon şi în ceilalti filosofi nu este adevărul?”
Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinţii prooroci, zicând: „în vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toti filosofii, au fost oarecare barbati sfinţi drepţi şi iubiti de Dumnezeu, care, fiind
plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se savârşesc. Acei barbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început şi l-au spus oamenilor. Şi spunând adevărul, nu s-au
ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slava deşartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat şi fără de frică pe
toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au facut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.
Înca sunt şi acum scripturile lor, care, daca le citeste cineva cu credinta, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinta adevărului; pentru ca acei sfinţi prooroci nu întaresc cele grăite de dânşii cu
meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreapta vorbire spun însuşi adevărul. Caci ei însisi, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au aratat ca sunt vrednici de credinta; pe de-o parte ca acum unele din graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o sa se împlineasca; iar pe de alta, ca cele grăite de dânsii le întareau prin minuni; pentru ca faceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinosi şi neînvăţati de Dumnezeu n-au putut niciodată sa le facă, fără numai ca au îngrozit pe oameni prin oarecare aratari şi năluciri diavoleşti”.
Deci acel fericit barbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârsit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roaga-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca sa-ti deschida tie usa luminii, de vreme ce nu poate cineva sa stie şi sa înteleaga pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel caruia însusi Dumnezeu va voi să-i descopere. şi le descopera fiecaruia care-L cauta pe El cu rugaciunea şi se apropie de El cu dragoste”.
Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el şi s-a facut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut sa afle undeva sau sa vada vreun barbat ca acela. Ce a simtit Iustin în inima sa dupa plecarea acelui barbat, el însusi a spus când a vorbit odata cu Trifon, slavitul iudeu, şi a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi mi-a crescut dragostea spre sfinţii prooroci şi spre acei barbati care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o ca este filosofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostolicesti şi dintr-acelea m-am facut filosof drept, adica creştin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urma lui Trifon, a facut înştiinţare pentru sine neamului celui mai de pe urma, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum a fost povatuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un trimis din cer.
Dupa acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndata s-a sârguit a cauta carti creştinesti şi a început a citi dumnezeiestile Scripturi cu silinta osârdnica. şi alatura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioara a lui Hristos, despre patimirea cea de voie a Lui, despre sfârsitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzându-le pe acestea întru toate împreună glasuite între ele, se minuna în sine şi venea încet -învaţându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoştinta cea mai desăvârşita a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elineasca, se pleca spre creştineasca credinta, înmultindu-se în el din zi în zi duhovniceasca caldura spre dreapta credinţă.
Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credinţă creştinească de la scopul cel bun; şi acestea erau: desele şi cumplitele prigoane aduse de catre pagâni creştinilor, şi multe lucruri necinstite şi de ruşine, pe care pagânii le aduceau cu minciuna asupra lor, prihăniri şi clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creştini ca în adunările lor de noapte, stingând lumânarile, sting împreună
si lumina curăţiei, spurcându-se unul cu altul prin necurăţie şi mâncând carne de om, dupa asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii şi iudeii ocarau în popor pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Deci creştinii, oamenii cei drepţi şi sfinţi, erau urâţi, prigoniţi, scuipati şi batjocoriti de toti necredinciosii, ca niste mari nelegiuiti, vinovaţi de grele pacate, şi erau dati la cumplite morti, în multe feluri.
Niste lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul sau sa se faca creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creştinilor, stiind bine ca, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteala, cei nevinovaţi se osândesc ca cei vinovaţi, cei curati se necinstesc ca cei spurcaţi şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzând pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecati, viteji în chinuri, defaimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe niste gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor şi sârguindu-se la moarte ca la un ospat, socotea în sine, zicând:
„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi facând niste urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârşind fără de înfrânare poftele trupeşti şi întru mâncarea cărnurilor
omenesti cautând iubire de placeri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se da de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cadea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguieste în tot felul să se arate fără de prihană şi se răscumpără de la pedeapsa cu multă plata ca să poata sa petreaca mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creştinii nu sunt deloc aşa, ci aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viaţa; deci cum poate sa se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”
Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viata creştinilor şi s-a înştiinţat desăvârşit, ca ei petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate
zilele cu postul şi cu înfrânarea, şi adeseori se roaga şi totdeauna se învăţa în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetarile lui, i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toata dragostea şi a luat Sfântul Botez şi s-a facut mare ajutor al credintei în Hristos, luptându-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. şi s-a facut ostas nebiruit al lui Hristos şi nevoitor tare şi viteaz. Şi cautând mântuirea sufletelor omenesti, a cercetat felurite tari, învatând şi propovaduind numele lui Hristos şi întorcând pe cei necredinciosi la Dumnezeu.
Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbracaminte filosofeasca şi având ucenici cu sine. şi se adunau la el mulţi pentru învăţătura şi a întemeiat scoli; însă sub chipul filosofiei celei din afara, învăţa filosofia creştineasca cea adevărata. Deci, aflând acolo pe Marcion, începatorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a rusinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof pagân, cu numele Crescent, mare vrajmas al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat razboi, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru ca acel filosof cinic, având viata spurcata şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau dupa Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea buna a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de alta parte pentru viata lui cea curată şi neprihănită.
Deci Crescent cinicul, fiind plin de rautate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciuna, vrând să-l necinsteasca în popor şi sa faca urât atât pe Iustin cât şi pe credinciosii care erau cu
el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinta lui Hristos doresc a patimi şi a fi ucis de necredinciosi; şi socotesc ca de la acel
Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeste mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrazneste a spune la aratare lucruri pe
care nu le stie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rau decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndraznesc să
grăiasca nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.
În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împarat dupa Adrian. Şi cu toate ca Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredinciosii închinatori la idoli fiind întru stapâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini dupa poruncile împaratilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă catre ei şi înca şi din lacomie, ca sa jefuiasca averile lor. şi nu atât pentru marturisirea numelui lui Hristos, cât pentru faradelegile cele multe, pe care cu minciuna le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dadeau pe ei la judecata si, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.
In acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasa, care traia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătura pentru viata cea întreg înteleapta, pentru rasplatirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea barbat care petrecea întru necredinta închinării de idoli şi se tavalea fără de măsură întru necuratiile trupesti. Pentru aceasta ea îl sfatuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.
Deci, văzând ea ca nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, cauta sa se desparta de el, ca sa nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar barbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credința creştinească, s-a dus la eparhul cetatii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi tinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecati, statea acolo un barbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis catre judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricina dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrânat, nici facator de sila, nici ucigas, nici tâlhar, nici rapitor, nici vadit pentru alta oarecare faradelege, ci pentru singura pricina ca s-a marturisit pe sine, ca este creştin?” Iar eparhul, cautând cu groaza spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu esti din numarul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepseasca cu moarte. Încă s-a alaturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a marturisit pe sine cu mare glas ca este creştin; şi toti acesti trei si-au pus sufletele lor pentru Hristos.
Si înştiinţându-se fericitul Iustin de o nedreapta ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei.
Deci, scriind o carticica numita Apologia, care arata nevinovaţia creştinilor şi defaima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împaratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndraznind pentru Hristos, fara temere de munci şi de moarte. Iar împaratul, citind cu luare aminte acea carticica, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai ca nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vadit, în acea carticica, înselaciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lamurit şi a aratat ca sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.
Deci împaratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca sa nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici sa fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi aratat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea porunca împarateasca şi luând voie de la împarat, s-a dus în Asia unde erau creştinii
prigoniţi mai mult atunci. şi mergând la Efes în haina cea filosofeasca, pe care n-a lasat-o pâna la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împaratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtava vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela,din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se afla cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.
Şi dupa multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovaduia apostoleste pe Hristos, si, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarasi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel pagân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ura şi cu mai multă rautate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.
Pentru aceea, neputând el sa stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricina nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin sa fie liberat, a pregatit în ascuns o otrava de moarte şi cu aceea a ucis prin înselaciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.
Astfel s-a sfârşit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lasând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevointa, a luat de la El cununa patimirii şi este rânduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slavesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.
Vieţile Sfinţilor, iunie
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, iunie, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfântul Mucenic Iustin Filosoful (1 iunie), Sfinţii zilei, Viețile Sfinților