Sfântul Sfinţit Mucenic Marcel, Papa Romei şi cei împreună cu dânsul (7 iunie)
Sfântul Marcel a fost de neam roman şi tatăl său se numea Benedict. El a luat scaunul Bisericii Romei după Sfinţitul Mucenic Marcelin şi a stat pe dânsul cinci ani şi şase luni, în zilele păgânilor împăraţi ai Romei Diocletian, Maximian Erculie, Maximian Galerie şi Maxentie.
Pe vremea aceea, în Roma se petreceau următoarele fapte: Maximian Erculie, pe care Diocletian îl luase cu sine la împărăţie, s-a întors din părţile Africii şi, vrând să facă un lucru plăcut împăratului Diocletian care zăbovea în Răsărit, a început a zidi în Roma, în numele lui, nişte palate de piatră care se numeau “terme” – adică bai calde – pentru spurcatele lor odihne. şi aflând printre ostaşii Romei mulţi care credeau în Hristos, a luat de la dânşii cinstea ostăşească şi i-a judecat la o robie ca aceasta – precum Faraon de demult pe israeliteni în Egipt – că unii să facă cărămizi, alţii văr, iar alţii să sape la pământ şi să care piatra la zidirea acelor palate. Aceasta o făcea spre batjocura tuturor creştinilor din Roma, deoarece ştia că mulţi romani, nu numai din poporul cel de rând, dar şi din cei de neam mare, ţineau credinţa creştineasca, deşi
nu pe fată.
Pe atunci era în Roma un bărbat oarecare, bogat şi cinstit, crezând în Hristos, cu numele Trason. Acela văzând pe creştinii cei chinuiţi în robia cea grea şi slabiţi de foame, a început a le da în ascuns hrana din averile sale, haine şi toate cele de trebuinţă, prin ajutorul a patru bărbaţi temători de Dumnezeu, aleşi de el pentru aceasta, ale căror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd şi Larghie.
Şi înştiinţându-se de aceasta fericitul Marcel, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia făcută sfinţilor. Deci, chemând la el pe cei patru bărbaţi şi aflând de toate îndurările lui Trason, i-a mulţumit foarte mult; iar pe Sisinie şi pe Chiriac i-a făcut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, pe când cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisă sfinţilor mucenici de Trason, au fost prinşi de ostaşii păgâni şi duşi la tribunul Exuperie. Iar tribunul, văzându-i pe ei, a poruncit să-i arunce în temniţa poporului. Iar a treia zi a spus de dânşii împăratului Maximian, iar împăratul i-a osândit la aceeaşi robie la care lucrau şi ceilalţi, şi au fost număraţi în rândul celor ce cărau nisip la zidirea băilor.
Şi era acolo un bărbat oarecare, anume Saturnin, bătrân cu anii, care nu putea să ducă sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericiţii diaconi Sisinie şi Chiriac ajutau acelui bătrân şi nu numai sarcinile lor le purtau, dar şi sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetata cântare de psalmi spre slava lui Dumnezeu.
Toate acestea le-au spus străjerii tribunului, iar tribunul, împăratului. Atunci împăratul a poruncit ca să fie adus Sisinie înaintea lui. şi văzându-1 pe el împăratul, l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfântul a răspuns:
„Eu, păcătosul, mă numesc Sisinie şi sunt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos”. Zis-a Maximian: „Care sunt stihurile pe care voi le cântaţi?” Răspuns-a diaconul: „Dacă ai fi cunoscut puterea stihurilor
celor ce se cânta de noi, ai fi cunoscut şi pe Ziditorul tău”. Zis-a împăratul: „Şi cine este ziditorul meu, dacă nu nebiruitul Erculie?” Grăit-a diaconul: ,,Noua ne este urâciune nu numai a-1 numi, dar şi a auzi de
dânsul”. Împăratul a zis: „Alege-ţi una din două: ori să aduci jertfa zeului Erculie, ori îţi voi arde trupul în foc”. Sfântul a răspuns: „Eu doresc de mult această, ca să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel să primesc cununa cea dorită a muceniciei”.
Şi mâniindu-se împăratul, l-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Iar acela l-a aruncat în temniţa lui Mamertin şi acolo a petrecut mucenicul 17 zile. După împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe
Sfântul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, să-l aducă înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temniţa, a fost dus mai întâi la mai marele închisorii, Apronian, care căutând spre el, l-a văzut luminat cu
o lumină preaminunata din cer şi a auzit încă şi un glas, grăind: Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gatita vouă de la facerea lumii. Deci umplându-se Apronian de spaimă şi de
cutremur, a căzuţi la picioarele Sfântului Sisinie şi a zis: „Te jur pe Hristos, pe care îl propovăduieşti, ca să mă botezi fără de întârziere, şi să mă faci părtaş cununii tale”. Deci, în acel ceas a fost adusă apa, iar
Sfântul diacon Sisinie, învăţând pe Apronian, a binecuvântat apa şi l-a băgat gol într-un vas plin cu apa pe cel ce-l învăţase, şi i-a zis: „Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul şi în Fiul Lui Cel Unul
născut, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Duhul Sfânt?” El a răspuns: „Cred”. Sfântul Sisinie a grăit:
„Să te lumineze pe tine Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. Apoi l-a scos din apă. După aceea l-a dus la Sfântul Marcel papa şi acela a uns pe cel nou luminat cu Sfântul Mir. După aceea, săvârşind Sfânta Liturghie, i-a împărtăşit pe amândoi şi pe toţi cei ce erau acolo, cu Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.
Într-aceeasi zi, pe la amiază, eparhul Laodichie a poruncit să pună înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci a venit cu dânsul fericitul Apronian, mai marele închisorii, robul lui Hristos cel nou luminat, şi a început a
strigă către eparh, zicând: „Pentru ce va ridica pe voi diavolul împotriva robilor lui Dumnezeu, ca să faceţi atâtea răutăţi celor nevinovaţi?” Iar eparhul, minunându-se de cuvintele Iui Apronian, a zis către dânsul: „După cum văd, şi tu te-ai făcut creştin!” Fericitul Apronian a răspuns: „Amar mie, ticălosul, ca i-am pierdut zilele în păgânătate, necunoscând până acum pe adevăratul Dumnezeu”. Eparhul a zis: „Cu adevărat acum îţi vei pierde zilele”. şi a poruncit să-i taie capul, zicând: „De nu va pieri acesta, apoi mulţi vor pieri după el”. şi a scos pe Sfântul Apronian afară din cetate, ca la două mile, şi tăindu-i capul pe calea Salariei, sfântul a luat astfel cununa muceniciei.
După aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfântul diacon Sisinie şi pe bătrânul Saturnin cel mai sus pomenit să-i arunce în temniţă, zicând către ei: „De nu veţi jertfi zeilor, va voi pierde cu felurite munci”. şi şezând
ei în temniţă, veneau mulţi necredincioşi, care erau botezaţi de ei fără de temere. Iar după ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit să pregătească divan în capiştea zeiţei Teliuri şi, şezând acolo, a poruncit să aducă pe bătrânul Saturnin şi pe diaconul Sisinie. Deci, aducându-se înaintea lui cei legaţi pentru Hristos, ferecaţi cu lanţuri de fier şi cu picioarele desculţe, eparhul le-a zis: „Ce? încă n-aţi lepădat deşarta înşelăciune creştineasca şi oare nu voiţi să vă închinaţi zeilor, cărora se închina împăraţii?” Răspuns-a Sfântul Sisinie diaconul: „Noi, păcătoşii, ne închinam Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi niciodată nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor şi pietrei celei neînsufleţite”. Laodichie a zis: „Să se aducă aici căţui de aramă, în care se aduce zeilor tămâie”. Deci îndată au adus căţuile cele de aramă pline cu cărbuni aprinşi, iar muncitorul silea pe sfinţi ca să aprindă tămâie zeilor. Atunci Sfântul bătrân Saturnin a zis: „Domnul să sfărâme pe zeii păgânilor”. şi îndată topindu-se căţuile cele de aramă, s-au vărsat ca apa. Aceasta văzând-o doi ostaşi, Păpie şi Mavru, au strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care îl cinstesc Sisinie şi Saturnin”. Deci, umplându-se de mânie eparhul Laodichie, a poruncit să spânzure pe Sfinţii Mucenici Saturnin şi Sisinie pe un lemn de muncire şi să-i bată aspru cu vine şi cu toiege noduroase. Iar ei ziceau:
„Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tăi care au pătimit pentru Tine!” Iar ostaşii Păpie şi Mavru, privind la pătimirea sfinţilor, iarăşi au strigat, zicând eparhului: „Pentru
ce va ridica pe voi diavolul împotriva robilor lui Dumnezeu, să-i munciţi fără de vină?” Iar Laodichie, mâniindu-se pe acei ostaşi, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură, şi sfărâmându-le gura, i-a aruncat în
temniţa.
Iar mucenicii lui Hristos fiind spânzuraţi spre muncire, eparhul a poruncit să li se ardă subţiorile cu lumânări aprinse. Şi pătimind ei unele ca acestea, mulţumeau lui Dumnezeu cu fete luminoase. Apoi, întraceeasi
zi, muncitorul a hotărât asupra lor osânda de moarte. Deci i-au luat de la muncire şi i-au dus după cetate, pe calea Numentaniei, şi acolo le-au tăiat capetele lor. Iar Trason, bărbatul dreptcredincios mai sus
pomenit, cu preotul Ioan, luând trupurile lor, le-a îngropat la moşia sa, lângă calea Salariei.
Iar ostaşii cei aruncaţi în temniţă, Păpie şi Mavru, dorind Sfântul Botez, se rugau lui Hristos şi au ieşit din temniţa prin uşile deschise, neoprindu-i nimeni şi, mergând la preasfinţitul papa Marcel, au primit de la el
Sfântul Botez. Iar după Botez, mergând, iarăşi s-au predat ostaşilor care îi căutau şi au fost duşi înaintea eparhului. şi văzându-i eparhul, a zis către ei: „Acum am cunoscut ca voi sunteţi creştini”. Sfântul Păpie a
zis: „Cu adevărat suntem creştini”. Eparhul Laodichie a zis: „Lepădaţi deşarta înşelăciune creştineasca şi închinaţi-vă zeilor, cărora se închina împăraţii”. Sfântul Mavru a răspuns: „Să se închine lor toţi cei ce sau
deznădăjduit de sufletele lor, ca să piară în veci”. Eparhul a zis: „Voi v-aţi deznădăjduit de sufletele voastre, de nu veţi jertfi zeilor celor fără de moarte. Ascultaţi-mă pe mine şi faceţi cele ce vă zic, ca să fiţi
vii”.
Sfântul Păpie a răspuns: „Tu jertfeşte-te lor, ca să vieţuieşti în muncile cele veşnice!” Atunci eparhul a poruncit să-i întindă la pământ şi să-i bată foarte tare cu beţe. Iar ei, fiind bătuţi fără de milă, nu strigau
nimic altceva, decât numai această: „Iisuse Hristoase, ajuta noua, robilor Tai!” După aceea muncitorul a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. şi astfel, fiind bătuţi mult, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luându-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, după porunca Sfântului Marcel papa, lângă mormântul Sfinţilor Mucenici Sisinie şi Saturnin, care au pătimit mai înainte.
Intr-acea vreme a venit la Roma şi împăratul Diocletian, iar Laodichie eparhul a spus împăraţilor toate cele despre sfinţii mucenici, cum, muncindu-i pe ei, i-a pierdut cumplit. Iar împăraţii s-au bucurat de aceea şi l-au lăudat pe el pentru acel lucru.
Iar Sfântul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care l-a făcut diacon preasfinţitul papa Marcel împreună cu Sfântul Sisinie, era în temniţă şi în robia cea grea cu Smaragd şi cu Larghie, ca şi cu alţi mulţi ostaşi ai lui Hristos. Ziua erau scoşi la lucrul cel greu, iar noaptea erau închişi în temniţă. Iar fericitului Chiriac i se dăduse darul de la Dumnezeu ca să tămăduiască neputinţele; şi, venind mulţi la el, îşi aduceau pe neputincioşii lor, iar Sfântul Chiriac făcând rugăciune peste ei, îi tămăduia. şi orbii se luminau, cei slăbănogi primeau sănătate, diavolii erau izgoniţi din oameni şi cu rugăciunile sfântului se tămăduiau toate bolile.
Şi împăratul Diocletian avea o fiică pe nume Artemia, care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a îndrăcit şi era muncita de duhul cel necurat. Deci, înştiinţându-se Diocletian despre acea nenorocire, s-a mâhnit foarte tare şi de întristare n-a gustat hrana în ziua aceea. Iar când a intrat în odaia fiicei sale, unde se îndrăcea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicând: „Nu voi ieşi, nici va putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul”.
Deci Diocletian îndată a poruncit să caute pe Chiriac. Şi, aflându-l în legături, l-au adus la împărat cu amândoi tovarăşii săi, cu Smaragd şi cu Larghie. Iar împăratul l-a rugat să intre în odaia fiicei sale şi să
ajute aceleia ce pătimeşte. şi mergând Sfântul Chiriac la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din aceasta fecioară!” Iar diavolul a răspuns
prin gura ei: „De voieşti să ies dintr-însa , dă-mi alt vas în care să intru!” Sfântul Chiriac a zis: „De poţi, intră în trupul meu”. Răspuns-a diavolul: „Nu pot intra în vasul tău, căci este închis şi pecetluit din toate
părţile”. Sfântul Chiriac i-a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, ieşi dintr-însa, ca să fie vasul curat spre slujba Duhului Sfânt!”
Atunci necuratul duh a strigat, zicând: „O, Chiriac, dacă mă izgoneşti de aici, te voi rândui să mergi tocmai în Persia”. Zicând aceasta, a ieşit; iar fecioara Artemia, scăpând din muncirea diavolească, a strigat către sfântul, zicând: „Te jur pe Dumnezeul pe Care îl propovăduieşti, să mă botezi; pentru că văd de departe pe Domnul Cel propovăduit de tine”. şi stătea acolo şi maica ei, împărateasa Sirenă, şi s-a umplut şi ea de îndoita bucurie; pe de o parte, pentru tămăduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taina era creştina. Deci, gătind apa a doua zi, au botezat pe fecioara Artemia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ascuns de împăratul Diocleţian.
Dintr-acel timp, Sfântul Chiriac s-a făcut cunoscut împăratului, care l-a pus în libertate împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. şi i-a dat lui împăratul casa în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i să petreacă fără de temere. Iar împărăteasa Sirena îşi învăţa pe fiica sa să iubească pe Hristos cu toată osârdia şi să păzească legea Lui cu credinţa. şi nu după multă vreme a venit la Diocleţian o scrisoare de la împăratul Persiei, rugându-1 să trimită pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndrăceşte, iar diavolul striga prin gura ei: „Nimeni nu poate să mă izgonească, decât numai Chiriac, diaconul Romei”. Atunci împăratul a zis soţiei sale, împărateasa Sirenă, să-l cheme la dânsa pe Chiriac şi să-l roage să meargă în Persia la fiica împăratului cea îndrăcită.
Deci, Sfântul Chiriac fiind chemat la împărăteasa şi aflând de scrisoarea din Persia, a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fără să mă îndoiesc”. Deci, gătit fiind de împărăteasa cu cele trebuincioase pentru cale, s-a dus cu prietenii săi, Smaragd şi Larghie. şi ajungând în Persia şi intrând la fata cea îndrăcita, diavolul a strigat prin gura ei: „Chiriac, iată te-am ostenit până aici, precum ţi-am
făgăduit!” Sfântul a răspuns: „Cu ajutorul Stăpânului meu Iisus Hristos am venit aici, ca şi de aici să te izgonesc pe tine; de aceea îţi poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos să ieşi din fecioară
aceasta şi de acum să nu te mai întorci într-însa “.
Diavolul a zis: „Dar te-ai ostenit, Chiriace! Stai mai întâi şi te odihneşte”. Sfântul a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte pe toate, nu m-am ostenit”. Diavolul a zis: „însă eu ceea ce am voit,
aceea am şi făcut! Am făgăduit că te voi aduce pe tine în Persia şi iată că te-am adus!” Sfântul a răspuns: „Neputinciosule şi ticălosule, tu nu pe toate câte le voieşti le poţi face, ci pe câte Ziditorul nostru îţi
îngăduie!” Atunci diavolul a început a munci pe fecioară; iar sfântul diacon a căzut cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi. şi striga diavolul către sfânt: „Dacă mă izgoneşti, apoi dă-mi alt vas
în care să intru!” Iar sfântul i-a zis lui: „Lipsitule, tu nu ai parte nicăieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alungă de pretutindeni puterea cea nebiruita şi atotputernică a Domnului meu Iisus Hristos!”
Atunci diavolul îndată a ieşit din fecioară şi, fugind, striga prin văzduh, zicând: „O, ce nume înfricoşat, care mă izgoneşte cu sila pe mine!” Din ceasul acela, fecioară, care se numea Iovia, s-a făcut sănătoasă şi
a crezut în Hristos, primind Sfântul Botez. De atunci mulţi din casa împărăteasca au crezut în Hristos, botezându-se ca la patru sute de bărbaţi şi femei. După aceea, împăratul Persiei i-a dat lui multe daruri,
dar el nu a luat nimic, îndestulându-se numai cu pâine şi apa. şi petrecând în Persia patruzeci şi cinci de zile, a plecat de acolo, întorcându-se cu o scrisoare de mulţumire de la împăratul Persiei către împăratul
Romei, pe care Diocletian a primit-o cu cinste. Iar împărăteasa Sirena şi fiica ei Artemia, văzând pe Sfântul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.
Nu după multă vreme, Diocletian s-a dus de la Roma la Răsărit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde fiecare şi-au lăsat şi rânduielile lor cele împărăteşti. Iar celălalt Maximian, care se numea
Galerie, pe care Diocletian şi-1 făcuse lui în loc de fiu, şi-i dăduse de soţie pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mai mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni şi a ucide pe creştini. şi prinzând pe
Sfântul Chiriac diaconul, căci se mâniase pe el pentru Artemia, fiindcă o adusese la credinţa în Hristos, l-a aruncat în temniţa împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Iar când muncitorul mergea undeva,
poruncea să poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbrăcat şi legat în lanţuri; iar aceasta o făcea spre înfricoşarea celorlalţi creştini.
Odată, mergând tiranul într-un loc oarecare, l-a întâmpinat Sfântul Marcel papa, şi a strigat către dânsul, zicând: „Pentru ce batjocoreşti slugile lui Dumnezeu, care se roagă pentru împărăţia ta?” Iar tiranul,
mâniindu-se, a poruncit să-l bată aspru cu beţe pe Sfântul Marcel şi să-l pună să dea hrană dobitoacelor.
Deci Sfântul Marcel a fost pus acolo la dobitoace ca să le hrănească, iar străjerii îl pândeau ca să facă cu silinţa porunca lui. Iar pe Sfântul Chiriac cu tovarăşii lui, împăratul i-a dat lui Carpasie, ajutorul lui,
zicând: „Pe vrăjitorii aceştia, care aduc pe popor la creştinătate, să-i sileşti la jertfe cu munci”.
Iar Carpasie, luând pe sfânt şi pe cei împreună cu dânsul, mai întâi i-a aruncat în temniţă. Apoi, şezând la judecata în capiştea Teliuriei, a pus de faţă la întrebare pe Sfinţii Mucenici Chiriac diaconul şi prietenii
lui, Smaragd şi Larghie, şi pe al patrulea, care era legat cu dânşii, cu numele Criscentian, care asemenea şedea în temniţa pentru Hristos. şi a zis către dânşii Carpasie: „Pentru ce nu ascultaţi porunca împărătească şi nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor celor fără de moarte?” Sfântul Chiriac şi cei cu dânsul au răspuns: „Pe noi singuri ne aducem jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci”.
Carpasie a zis către Chiriac: „Bătrâneţile tale te-au făcut alb, însă eu le voi preface în tinereţe”. Deci, a poruncit să fiarbă smoala, care a turnat-o pe capul sfântului. Iar acela a strigat, zicând: „Slavă Ţie, Doamne, că ne învredniceşti pe noi, robii Tai, a intra pe porţile împărăţiei Cerului!” După aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian să-l spânzure dezbrăcat de lemnul de muncire, să-l bată tare cu vine şi cu toiege, să-l strujească cu unghii de fier şi să-i ardă coastele cu foc. şi fiind în acele munci, Sfântul Mucenic Criscentian a mulţumit lui Dumnezeu şi şi-a dat duhul. Apoi muncitorul a poruncit ca trupul lui să-l arunce afară şi să-l lase neîngropat spre mâncarea câinilor; iar pe ceilalţi mucenici i-a aruncat în temniţă. Iar pururea pomenitul preot Ioan venind noaptea şi luând trupul mucenicului, l-a îngropat cu cinste, împreună cu mucenicii zişi mai înainte.
Apoi, după patru zile, tiranul scoţând pe Chiriac singur, i-a zis: „Pentru ce coborî în iad cu munci zilele bătrâneţilor tale? Jertfeşte zeilor şi vei fi viu!” Sfântul a răspuns: „Eu doresc totdeauna să fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu şi să-I jertfesc Lui; iar zeilor voştri să jertfească aceia, care n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Atunci Carpasie, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure gol la muncire şi l-a muncit ca şi pe Sfântul Criscentian, batându-1 cu vine de bou şi cu toiege, strujindu-l cu unghii de fier şi arzându-1 cu foc. Iar mucenicul lui Hristos, răbdând toate acestea, striga cu vitejie: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul, Doamne al meu, Iisuse Hristoase! Slavă Ţie, Fiul lui Dumnezeu!”
Şi văzând Carpasie ca nici un fel de munci nu pot să-l silească pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit să înceteze a-l munci şi, ducându-se el însuşi, a spus împăratului toate cele despre el şi despre ceilalţi mucenici. Şi a poruncit împăratul ca pe Chiriac şi pe toţi cei ce se aflau cu el în legături să-i dea la moarte.
Şi se aflau într-acea temniţă, în care era Sfântul Chiriac cu tovarăşii săi, douăzeci şi unu de bărbaţi şi femei, care erau ţinuţi în legături pentru Hristos. Deci, pe toţi aceştia, scoţându-i din cetate, i-au tăiat cu
sabia, împreună cu Sfântul Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, având cu el mulţi fraţi în ajutor şi, adunând trupurile mucenicilor, le-a îngropat în acelaşi loc. Tot într-acea vreme şi
fericită Artemia, fiica împăratului Diocletian, care atunci era în Roma, a fost muncita de acel păgân tiran Maximian şi a fost ucisă pentru Hristos. Astfel, ticălosul acela n-a cruţat nici sângele cel de aproape al
sau; pentru ca Artemia era sora dreaptă a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Diocletian, numea pe Artemia sora sa.
După uciderea Sfântului Chiriac şi a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împăratului să-i dea casa lui Chiriac, cea de lângă Termele lui Diocletian, pe care Diocletian o dăduse lui Chiriac. şi intrând
Carpasie în casa aceea, a văzut într-însa un izvor ales, pe care-1 făcuse Sfântul Chiriac, iar papa Marcel îl sfinţise şi acolo se botezau cei ce veneau la credinţa lui Hristos.
Iar Carpasie a prefăcut casa acea în baie de obşte şi în locaş de desfrânare, spre batjocură şi ocară creştinătăţii. şi el însuşi adeseori se spala acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarăşii săi, făceau urâte păcate trupeşti el şi cei împreună cu el. Iar într-o vreme, poruncind să-i pregătească lui acolo ospăţ, a intrat cu nouăsprezece prieteni iubiţi ai lui să mănânce, să bea, să se spele şi să se desfrâneze. Iar pe când îşi săvârşeau mângâierile lor, îndată au căzut toţi morţi, ucişi de puterea cea nevăzuta a lui Dumnezeu. şi au fost cuprinşi de frica toţi cei ce vieţuiau împrejurul lor. Din acea vreme, au închis casa aceea şi nimeni nu îndrăznea să intre într-însa . După aceea, păgânul împărat Maximian Galerie s-a dus din Roma la Răsărit, iar în Roma Maxentie a răpit mai înainte împărăţia care era să fie a lui Constantin.
Între timp, clericii Romei adunându-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfântul Marcel era pus să hrănească dobitoacele, şi au scos de acolo pe pastorul lor. Iar Maxentie, care a luat împărăţia Romei cu
răpire, a început, asemenea ca şi împăraţii cei mai dinainte, a munci pe creştini. Pe atunci erau în Roma două femei de bun neam de senatori, Priscila şi Luchina, amândouă văduve şi credincioase roabe ale lui
Iisus Hristos, Căruia îi slujeau cu osârdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfinţilor la toate trebuinţele. Acelea au zidit din averile lor nişte gropniţe alese pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; căci atunci mulţime fără de număr de creştini erau ucişi pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Deci Priscila a zidit o gropniţă lângă calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit o gropniţă lângă calea Ostiniei, departe ca la şapte stadii de cetate. şi luau noaptea în taină trupurile mucenicilor, aruncate spre mâncarea câinilor, fiarelor şi păsărilor, şi le puneau cu cinste în
gropniţele lor.
Iar când Sfântul Marcel a fost scos de clericii săi de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericită Luchina la locul unde au fost tăiaţi Sfântul Mucenic Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie şi, luând din pământ sfintele
lor moaşte, le-au învelit cu pânze curate, le-au uns cu aromate şi le-au adus la gropniţa Luchinei, unde le-au pus cu cinste în morminte de piatră. în aceeaşi vreme, fericită Luchina a dat un sat din averile sale
Bisericii Romei; iar casa sa cea frumoasă, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credincioşilor, ca să o prefacă în biserică. şi a sfinţit papa casa aceea cu sfinţenie bisericească şi slujea într-însa Sfânta
Liturghie, aducând lui Dumnezeu jertfă cea fără de sânge şi săvârşind laude lui Dumnezeu ziua şi noaptea. În acest fel, casa Luchinei s-a făcut casa lui Dumnezeu şi biserica sobornicească în Roma.
Deci păgânul împărat Maxentie s-a înştiinţat despre aceea şi, mâniindu-se asupra Luchinei, a osândit-o să fie izgonită din cetate cu necinste, ca pe o mare păcătoasă, şi toate averile ei le-a dat spre jefuire. Iar pe
Sfântul Marcel s-a sârguit a-1 aduce la păgânătatea sa, dar n-a putut. Deci, înştiinţându-se ca Sfântul Marcel a fost osândit de împăratul cel mai dinainte ca să dea hrană dobitoacelor, aceeaşi judecată a dat şi
el împotriva sfântului. Pentru aceea, vrând să facă necinste nu numai Sfântului Marcel, ci şi Bisericii, a prefăcut în grajd de dobitoace casa Luchinei cea preafrumoasa şi sfinţita în biserică, şi a poruncit ca acolo
să fie hrănite multe dobitoace; iar pe Sfântul Marcel l-a osândit ca în toate zilele vieţii sale să hrănească dobitoacele într-acea casa, fiind sub pază. Deci acel preasfinţit păzitor şi hrănitor al sufletelor omeneşti să
îndeletnicit nouă luni cu slujba hrănirii de dobitoace, marele slujitor al lui Dumnezeu fiind batjocorit ca un rob oarecare de necredincioşii slujitori de idoli. şi nu avea nici un fel de odihnă şi răcorire; având mare
lipsa de cele trebuincioase, căci nu avea nici hrană îndestulata, nici haine, şi păzitorii nu lăsau pe nimeni să vină la el să-i aducă ceva; iar îmbrăcămintea lui era una singură pe trup, toată din păr aspru.
Deci, de o pătimire şi o osteneală ca aceasta, din pricina mirosului greu al dobitoacelor şi din neajungerea celor de nevoie, slăbind cu trupul, s-a îmbolnăvit şi şi-a dat pătimitorul sau suflet în mâinile lui
Dumnezeu; iar trupul lui, luându-1 noaptea preotul Ioan, l-a dus la gropniţa Priscilei şi acolo i-a făcut cu clericii cinstita îngropare.
Astfel şi-a sfârşit alergarea sa preasfinţitul Marcel papa, trimiţând înainte la Dumnezeu pe cei mai mulţi fii ai săi duhovniceşti prin calea mucenicească, apoi mergând şi el după ei, ca să stea împreună cu sfinţii
ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, a Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Nota. De vreme ce la începutul acestei povestiri a Sfântului Marcel s-a pomenit numele Sfântului Marcelin, Papa Romei, cel ce a fost mai înainte de dânsul; deci, nu este necuviincios lucru să povestim ceva şi de acesta aici; pe de-o parte, pentru folosul nostru, iar pe de alta, pentru deosebirea dintre Marcel şi Marcelin.
Vieţile Sfinţilor, iunie
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, iunie, Papa Romei şi cei împreună cu dânsul (7 iunie), Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfântul Sfinţit Mucenic Marcel, Sfinţii zilei, Viețile Sfinților
