Hai cu noi nr. 70 noiembrie 2019

Sfântul Munte Athos, „Grădină a Maicii Domnului”, loc al sfinţeniei credinţei ortodoxe, păstrează între comorile sale de mare preţ chipuri de nevoitori cu viaţă îmbunătăţită, care au lepădat „toată grija cea lumească”, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu prin lepădarea deplină de patimi şi prin cultivarea virtuţilor creştine, apropiindu-se şi asemănându-se astfel tot mai mult de Izvorul lor – Dumnezeu-Iubire, precum şi semenilor, pe care i-au slujit prin rugăciune, prin modelul lor sublim, prin sfat şi povăţuire duhovnicească. Una dintre aceste flori alese hrănite din solul sfinţeniei atonite este şi Cuviosul Paisie Aghioritul.
Încă din fragedă copilărie, apoi în adolescenţă şi maturitate, viaţa sa a fost o pildă de credinţă şi nevointă, exprimând, la modul culminant, dorul ontologic al fiinţei umane de Părintele ei Ceresc. Retrăgându-se în biserică şi plângând, atunci când un copil cu care se juca în perioada copilăriei sale a vorbit fără respect despre Dumnezeu, căutând şi acceptând în timpul războiului misiunile cele mai grele, pentru a-şi proteja tovarăşii de arme, sfătuind, alinând şi mângâind sufleteşte ca monah, socotindu-şi chiar boala necruţătoare a fi o încurajare pentru semenii săi de a purta cu nădejde crucea încercărilor din această viaţă, Cuviosul Paisie Aghioritul este, mai presus de toate, o icoană a iubirii nemărginite, după modelul iubirii infinite a lui Dumnezeu.
Ierarhi, teologi, preoţi, monahi, mireni, care l-au cunoscut şi s-au folosit de cuvântul său „cu putere multă”, au descris nenumărate minuni săvârşite de Cuviosul Părinte şi numeroasele daruri sau harisme cu care Dumnezeu l-a împodobit ca răsplată a vieţii sale de sfinţenie .
Însă, în mod deosebit, Cuviosul Paisie Aghioritul trăieşte în conştiinţa contemporanilor săi şi a posterităţii prin harul convertirilor şi transformărilor lăuntrice, pe care prezenţa, cuvântul, rugăciunea sau scrierile sale le-au produs, precum şi prin chipul iubirii desăvârşite pe care a avut-o faţă de întreaga creaţie, în primul rând, pentru Creatorul ei, dar şi pentru făpturile Sale, fiinţe şi vieţuitoare neînsufleţite, plângând chiar pentru neputinţa diavolului de a se mântui.
Iubirea sa s-a manifestat faţă de toţi semenii săi: monahi sau mireni, cler şi popor, bărbaţi sau femei, soţi şi soţii, părinţi şi copii etc. Pe toţi i-a purtat în dragostea şi în rugăciunea sa. Tuturor monahilor le-a fost „far călăuzitor” în vremuri grele, în care „duhul lumesc” caută să pătrundă în aceste adevărate „fortăreţe ale credinţei” – mănăstirile. Vieţuitorilor în familie le-a fost tată, frate şi fiu, primindu-i în inima sa şi jertfindu-le timpul şi viaţa sa. Pe toţi îi îndemna să trăiască o viaţă duhovnicească curată şi simplă, în dragoste jertfelnică unul faţa de altul şi faţă de copiii cu care Dumnezeu le-a binecuvântat căminul; să încerce să transforme casa lor într-o „mică biserică”, loc al dobândirii şi cultivării virtuţilor creştine: dragostea, bunătatea, blândeţea, răbdarea, smerenia, rugăciunea.
Pe părinţi îi îndemna să acorde o grijă deosebită creşterii şi educării copiilor, o creştere în spiritul valorilor creştine şi o educaţie teocentrică, pentru ca aceştia să facă cinste Bisericii şi Neamului lor şi să fie bucurie şi mângâiere părinţilor. Principiul fundamental ai educaţiei, pe care îl recomanda Cuviosul Părinte, era „nobleţea sufletească”, adică educarea lor cu responsabilitate şi blândeţe, asemenea îndelung-răbdării şi grijii pe care o arată Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc.
Tinerilor, aflaţi în faza alegerilor fundamentale în viaţă, precum ar fi cea între monahism sau viaţa de familie, studii, profesie, le recomanda să îmbrăţişeze o conduită mucenicească, păstrându-şi curăţia trupească şi sufletească până la călugărie sau căsătorie; să îşi cerceteze bine conştiinţa şi sufletul şi, în ascultare faţă de părinţii trupeşti şi spirituali, să-şi aieagă calea şi profesia care se potriveşte cel mai bine firii lor.
Copiilor care mergeau la Colibă le aşeza bomboane pe crengile copacilor sau chiar în pământ, sfătuindu-i să ie culeagă până nu vine ploaia şi le înmoaie.
Poate, însă, cel mai concludent moment referitor la iubirea pe care o avea Cuviosul Paisie Aghioritul faţă de toţi şi de toate îl constituie răspunsul său către ucenicii care i-au cerut cuvânt de mângâiere: „- Părinte, spuneţi-mi ceva./ – Ce să vă spun?/ – Ce vă spune inima…/ – Ceea ce-mi spune inima este să iau cuţitul, s-o tai bucăţele, s-o împart lumii şi apoi să mor” .
De altfel, este cunoscută intenţia Cuviosului Părinte de a alcătui „o carte ca să-i înglobeze pe toţi: mireni, monahi, clerici” , dar pe care nu a reuşit să o materializeze, precum şi dorinţa, şi aceasta nefinalizată, de a aduna într-un volum pilde de mireni virtuoşi , de vieţuitori în lume şi în familie, care s-au ridicat la înalte trepte de vieţuire duhovnicească, deloc mai prejos faţă de „chipul îngeresc de vieţuire”, la care sunt chemaţi monahii.
Tot Stareţul spunea că multe din problemele pentru care i se cerea sfat erau probleme familiale, pe care el le atribuia răcirii credinţei, împuţinării rugăciunii şi depărtării de Dumnezeu. „Mai demult, spunea Cuviosul Părinte, viaţa era mai liniştită şi oamenii făceau răbdare. Astăzi sunt ca brichetele. Nici măcar un singur cuvânt nu suferă; după care urmează automat divorţul” .
Pe unele dintre sfaturile duhovniceşti ale Părintelui Paisie Aghioritul oferite familiei creştine şi consemnate în scrierile sale încercăm să le evidenţiem şi noi, în speranţa că vor mişca sufletele şi vor schimba inimi, ca altădată, atunci când Cuviosul Părinte le oferea în persoană.
Vocaţie monahală sau vocaţie familială?
Un aspect pe care Cuviosul Paisie Aghioritul l-a tratat cu multă delicateţe şi discernământ este cel al identificării vocaţiei autentice de fiecare persoană, spre viaţa monahală sau spre viaţa de familie. Ambele căi conduc spre rai, dacă sunt urmate cu responsabilitate şi la înălţimea chemării lor spirituale. Exemplul pe care îl alege Cuviosul Părinte pentru a exprima acest adevăr este unul concret, practic. „Să presupunem că doi oameni vor să meargă la un loc de închinare, spune el. Unul merge cu autobuzul pe drumul principal, iar celălalt merge pe jos, pe o cărare. însă amândoi au acelaşi scop. Dumnezeu de primul se bucură, iar de celălalt se minunează. Rău este numai atunci când cel care merge pe cărare îl judecă în sinea sa pe celălalt care merge pe drumul public sau invers” .
În privinţa vocaţiei, Cuvioşia Sa, cu o intuiţie psihologică adâncă, insistă asupra criteriului celui mai important: deplina armonie, din fiinţa cuiva, între trăsăturile de temperament ale acelei persoane şi specificul activităţii pe care trebuie să o desfăşoare. „Vedeţi care ştiinţă vă place, astfel încât să faceţi ceea ce aveţi sădit în fire”, spunea Cuviosul Părinte .
Atât în primul, cât şi în celălalt mod de viaţă, este nevoie de „mărime de suflet” , în sensul îmbunătăţirii, a înduhovnicirii până la sfinţire a vieţii, în statutul pe care fiecare l-a ales liber, de monah sau de familist, şi de a contribui la mântuirea celorlalţi: familie sau fraţi întru Domnul, mireanul mai ales prin viaţa sa de virtute şi slujire; monahul, în mod deosebit prin rugăciune şi nevoinţă. „Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea monahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pentru a deveni un călugăr bun. Fiecare să-şi măsoare puterile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele, să înainteze pe una din cele două căi” .
În alegerea căii de urmat în viaţă, consideră Stareţul, o importanţă esenţială o are „sfătuirea”, consultarea cu părinţii trupeşti şi duhovniceşti, cu educatorii şi formatorii, care, cunoscându-i „aşezarea” sufletească, l-ar putea ajuta să îşi descopere, să îşi conştientizeze şi să îşi concretizeze, adică să exprime şi să pună în lucrare chemarea sa firească. „Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Hotărârea pentru viaţa pe care o vor urma trebuie să fie a lor. Toţi ceilalţi ne putem exprima numai nişte simple păreri şi singurul drept pe care îl avem este să ajutăm sufletele să-şi afle calea” .
Alegerea. Însă, trebuie să fie una liberă şi personală. Indiferent cât de multe şi de influente ar fi sfaturile primite, fiecare trebuie să aleagă modul de viaţă pe care îl consideră a i se potrivi în mod firesc şi în care poate să progreseze moral, spre desăvârşire. Cuviosul Paisie spune că libertatea este un dar de preţ cu care Dumnezeu a înzestrat fiecare fiinţă umană şi, dacă Dumnezeu „are nobleţe şi respectă libertatea omului, lăsând liber pe fiecare să urmeze calea care îl odihneşte , cu atât mai mult noi, oamenii, nu trebuie să forţăm pe nimeni, în nici o privinţă, ci să-l sfătuim cu dragoste, ca pe noi înşine, şi să ne rugăm stăruitor ca Bunul Dumnezeu să le descopere adevărata cale, cea care li se potriveşte cel mai bine şi să le poată aduce cel mai mult folos. Tinerii, chiar şi sfătuiţi, trebuie „să se lase pe ei înşişi liberi în spaţiul duhovnicesc al libertăţii lui Dumnezeu” .
Când era consultat în această privinţă, Cuviosul Părinte Paisie recomanda: „Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos” , arătând că: „Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai el să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al Maicii noastre, Biserica” .
O învăţătură specifică Părintelui Paisie Aghioritul, în contradicţie cu „moda” zilelor noastre, în care tinerii amână, uneori până la dispariţie, intenţia sau dorinţa de a întemeia o familie, este cea a necesităţii alegerii fie a vieţii monahale, fie a vieţii de familie, de timpuriu, nu însă înainte de a finaliza studiile sau pregătirea necesară dobândirii capacităţii de a putea „duce” cu folos şi spre mântuire felul de viaţă ales. Conform proverbului grecesc: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugăreşte-te!”, vârsta socotită de Părintele Paisie cea mai potrivită pentru o astfel de alegere este de până la 30 de ani, pentru băieţi, şi de până la 25 de ani pentru tinere. Până la această vârstă, observa duhovnicescul părinte, caracterul omului este încă în formare, arătând mai multă îngăduinţă şi toleranţă în acceptarea defectelor celuilalt, răbdare şi flexibilitate în încercarea de îmbunătăţire a lor şi de armonizare. După această vârstă, oamenii devin tot mai capricioşi şi intoleranţi, mai puţin dispuşi să facă unele concesii, chiar dacă acestea sunt spre fericirea lor şi a partenerului de familie şi de viaţă. Dacă tinerii căsătoriţi mai devreme au şanse mai mari să păstreze până la bătrâneţe legătura lor şi o „simplitate copilărească” , armonizându-se reciproc, după această vârstă, învaţă Cuviosul Părinte, caracterul lor este „beton turnat” şi greu se mai schimbă. „Pentru a se căsători cineva la treizeci de ani, trebuie ca treizeci să-l împingă din spate; când ajunge la patruzeci, este nevoie de… şaizeci să-l împingă” .
Unul dintre cele mai frumoase răspunsuri din întreaga literatură creştină, privind criteriile de alegere a partenerei de viaţă, a sufletului pereche, aparţine Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul. Întrebat, odată, despre aceste criterii, Cuvioşia Sa a răspuns: „Mai întâi, să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice, iar nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul femeiesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii” . Şi tot astfel, cerându-i-se odată sfatul pentru un tânăr, pe nume Dimitrie, în prag de căsătorie, i-a transmis acestuia următorul îndemn: „Dimitrie, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel şi Mariei” .
Odată aflată o astfel de persoană, logodna, recomanda părintele, trebuie să fie scurtă, iar în această perioadă cei doi parteneri să încerce să se vadă unul pe celălalt ca pe un „frate” sau o „soră” întru Domnul, luptând să-şi păstreze curăţia trupească şi sufletească, pe care Cuviosul Părinte o considera o adevărată „mucenicie a conştiinţei”. Cei care vor reuşi să biruiască până la căsătorie dorinţele şi plăcerile trupeşti, „atunci când preotul îi încununează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu” . Păstrarea curăţiei sau a castităţii înainte de căsătorie, considera Părintele Paisie, asigură viitorilor soţi „o îndoită sănătate” , pentru că, alături de cea trupească, le asigură şi sănătatea duhovnicească, întrucât „viaţa duhovnicească este condiţia de bază pentru orice fel de viaţă ar urma cineva” .
Ca unii care au păstrat această sfială şi curăţie trupească şi sufletească între ei şi oarecum în contradicţie cu practica actuală, care a depăşit multe bariere şi a dărâmat multe tipare, tânărul îndrăgostit ar trebui, după sfatul Cuviosului Părinte, să îi înştiinţeze pe părinţii fetei despre intenţia lor de căsătorie, mai întâi printr-o persoană apropiată sau o rudă, şi doar apoi să o facă personal, atât faţă de părinţi, cât şi faţă de aleasa inimii sale.
O recomandare pe care o face părintele atonit este aceea de a alege soţia din familii numeroase, cu mulţi copii, pentru care acestea sunt mai deprinse atât cu munca şi ascultarea, dar şi cu sacrificiul şi renunţarea.
în toate acestea, de mare importanţă este primirea binecuvântării din partea părinţilor, pentru că aceasta reprezintă „cea mai mare avere de pe lume”, după cum în viaţa monahicească cea mai mare binecuvântare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor”.
Un sfat extrem de practic, pe care îl dă Cuviosul Paisie tinerilor, este acela de a încheia căsătoria după ce îşi vor fi finalizat studiile, pentru că atât cariera sau pregătirea pentru o profesie, cât şi familia au nevoie de o atenţie deosebită, iar dacă soţul sau soţia nu vor avea aceste studii terminate, vor fi împărţiţi sufleteşte şi trupeşte. Căsătoria, în timpul acesta, „va fi în paguba lui”, el privând de întreaga sa atenţie şi grijă soţia şi copiii cu care vor fi binecuvântaţi în familie. Din acest motiv, „este mai bine să-şi concentreze toate puterile lui sufleteşti şi trupeşti la învăţătură, pentru a-şi termina fără prea multă osteneală studiile, după care se va rezolva şi problema aceasta”.
Acelaşi îndemn îl adresa Cuviosul Paisie Aghioritul şi celor care iubeau şi doreau să îmbrăţişeze viaţa monahală, şi anume „să aibă răbdare să-şi termine studiile, după care, având şi mai multe condiţii necesare, se vor putea hotărî deja cu mai multă maturitate pentru un fel de viaţă sau altul, sau vor face ceea ce cred ei că este mai bine spre slava lui Dumnezeu”.
Un aspect particular, pe care îl abordează Cuviosul Părinte, este cel referitor la diferenţa de vârstă ce poate fi între soţi. în această privinţă, spune el, „nu există canon al Bisericii care să spună că nu trebuie să se căsătorească doi tineri atunci când fata este mai mare cu doi-trei sau cu cinci ani decât băiatul” .
Atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi, adică atât pentru cei ce vor urma viaţa de familie, cât şi pentru cei care vor intra în monahism, o importanţă capitală o are aflarea unui duhovnic bun, „care să-i ajute să nu se entuziasmeze uşor de un fel de viaţă sau de celălalt, dar nici să deznădăjduiască” , ci, cu multă înţelepciune, să îi ajute să cunoască mai bine cele două feluri de viaţă şi exigenţele lor, să descopere care dintre el i se potriveşte mai bine şi, la momentul cel mai potrivit, să-l îmbrăţişeze.
Odată întemeiată familia, cei doi soţi trebuie să se ostenească în a descoperi şi cultiva valori comune, care să le întărească legătura şi să-i „odihnească” sufleteşte. Ca unii care provin din medii şi din familii diferite, în care au primit o creştere şi educaţie diferită, soţii trebuie să îşi construiască un univers propriu, comun, în care fiecare să ofere ceea ce are mai bun şi mai înalt, întrecându-se reciproc în fapte de iubire şi preţuire. Diferenţele de caracter au şi ele farmecul lor, căci, spune Cuviosul Părinte: „în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu. Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aveţi acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Aţi fi dărâmat casa. Sau dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi fi dormit în picioare. Dacă aţi fi fost zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână/aţi fi putut ţine casa? Aţi fi distrus-o, iar copiii voştri ar fi umblat pe drumuri (…). Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri.
Ştiţi ce le-am spus unor soţi? Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi!”.
Această relativă diferenţă de caracter, pe lângă farmecul pe care îl poate da căsniciei, are un rol important şi este benefică în actul educaţiei copiilor. „Atunci când soţii au caractere diferite, explică părintele, pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: «Lasă-i pe copii puţin mai liberi!». Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. în timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru”.
Dintre valorile şi virtuţile cele mai importante ce trebuie sădite şi deprinse într-o familie, alături de credinţă, de mare preţ este dragostea curată şi sinceră, dar nu o simplă iubire trupească şi care uneşte doar în cele exterioare (trup, bani, bunuri etc), ci dragostea duhovnicească, aceea care „chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult”. Această dragoste este una jertfelnică, „dragostea cea scumpă”, cum o numeşte Cuviosul Paisie, spre deosebire de „dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească”, şi îi face loc în mijlocul familiei „Preadulcelui nostru Iisus”, întrucât, „atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească”.
O problemă extrem de importantă şi de actuală, asupra căreia a meditat şi pe care Cuviosul Paisie Aghioritul a înţeles-o în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, este cea a relaţiei de autoritate şi cinstire, între bărbat şi femeie, între soţ şi soţie. Cu un mileniu şi jumătate înainte şi în plină epocă sclavagistă, când femeia şi copiii mai puteau fi încă vânduţi şi când bărbatul avea drept de viaţă şi de moarte asupra acestora, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbise despre „isotimie”. ca egalitate în demnitate şi preţuire, spunând că familia este organizată ca o armată disciplinată, iar conducătorul sau capul ei este bărbatul. Acesta ocupă locul întâi în familie. Femeia ocupă locul al doilea, însă, sublinia Sfântul Părinte, locul al doilea este egal cu cel dintâi în cinstire şi preţuire, arătând astfel deplina egalitate a bărbatului şi femeii. În mod similar, Cuviosul Paisie arată că teama sau supunerea cu care este datoare femeia bărbatului ei este unită cu iubirea, iar aceasta pe toate le face egale. „Înăuntrul fricii însă există respectul, iar înăuntrul respectului există dra-goste. Ceea ce respect îl şi iubesc şi ceea ce iubesc îl şi respect. Femeia să respecte pe bărbat. Bărbatul să-şi iubească femeia. Dar acum toate se nivelează şi se distrug familii, pentru că iau Evanghelia invers. Bărbatul spune: «Femeia trebuie să se supună». Dar dacă nu ai dragoste, nu poţi face nici o pisică să se supună. Dacă nu ai dragoste, celălalt nu este încredinţat şi nu poţi nici măcar un pahar cu apă să-i ceri să-ţi aducă. Când cineva respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă. Pe sine nu se ia în seamă. Respectul faţă de aproapele are mărime de suflet, căci unul ca acesta nu se socoteşte pe sine. Iar cel ce se îngrijeşte de sine, nu are mărime de suflet” . Sau, „în dragoste există respect, spune părintele, şi respectul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc îl şi respect. Şi cel pe care îl res-pect îl şi iubesc” .
În baza acestei egalităţi, soţia sau femeia este „doamna casei” , dar şi o „mare servitoare” , după cum şi bărbatul sau soţul, dincolo de a avea rolul şi locul cel dintâi în familia sa, este „stăpânul casei” , dar şi „hamalul ei” .
Dragostea şi respectul conduc spre răbdarea sau îngăduinţa celuilalt, cu bune şi cu mai puţin bune, pe acestea din urmă încercând să le schimbe şi să le îmbunătăţească. În acelaşi mod, învaţă duhovnicescul părinte, „răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine o familie” .
Viaţa de familie nu este întotdeauna o Iove story cu happy-end, o călătorie lipsită de griji şi de pericole, pe o mare liniştită, sau, cum spunea părintele, „viaţa nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are şi mâhniri. Înainte de înviere, este Răstignirea” . Tot astfel şi în viaţa de familie pot apărea disfuncţionalităţi, tensiuni şi conflicte, datorate lipsei de înţelepciune şi de comunicare. În astfel de situaţii, de cel mai mare folos este ca soţii să se smerească, căutând fiecare dintre ei nu să aibă ultimul cuvânt de partea lor şi să li se dea dreptate, ci să cultive pacea şi înţelegerea. „Cele mai mari scandaluri, observa părintele, nu numai în familii, ci şi în state, se fac de la lucruri de nimic. În familie, unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt, să-i imite virtuţile, dar să-i suporte şi capriciile. Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când se gândeşte că Hristos S-a jertfit pentru păcatele noastre şi ne rabdă pe toţi, miliarde de oameni, deşi este fără de păcat, în timp ce noi, atunci când suntem chinuiţi de capriciile altora, ne plătim păcatele” .
Alături de puterea soţilor de a se smeri şi jertfi pe altarul familiei, un rol fundamental pentru buna vieţuire şi mântuire a familiei îi revine duhovnicului. Recomandarea Cuviosului Paisie este, în această privinţă, ca ambii soţi şi chiar întreaga familie, părinţi şi copii, să trăiască în sfat faţă de acelaşi părinte duhovnic, pe care să îi preţu-iască şi să îl asculte ca pe „omul lui Dumnezeu”, „vocea” sau „glasul Părintelui Ceresc” din viaţa noastră, adevărat „părinte lăuntric” şi „medic al sufletului” .
Mai mult decât oricând, în vremuri atât de frământate, în care lumea este asemenea unei „case de nebuni” şi unui „spital de nebuni” , un „cazan care fierbe” , în care omul este robit „duhului lumesc”, nu mai este capabil să primească sfat din cauza iubirii păcătoase de sine şi a trufiei, creştinul are nevoie de un duhovnic iscusit, care să îi îndrume şi să îi susţină în viaţa spirituală. „Astăzi, spunea Cuviosul Paisie, oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecaţi de păcat şi de egoism. De aceea, este trebuinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhovnici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oameni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discernământ, ca să se liniştească. Fără duhovnici buni, bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor” . Sau, şi mai limpede, „astăzi, lucrul cel mai de nevoie este ca oamenii să afle un duhovnic, să se spovedească, să aibă încredere în el şi să se sfătuiască cu el. Dacă au duhovnic şi îşi fac un program de rugăciune, cu puţin studiu, dacă merg la biserică şi se împărtăşesc, atunci nu au de ce să se teamă în această viaţă” .
În momentele de dificultate din viaţa familiei, rolul duhovnicului este cel mai important, căci, ne spune foarte categoric părintele atonii, „fără duhovnic, nu se face arbitraj” , de unde şi recomandarea de a avea cu toţii un duhovnic al familiei. „Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soţii acelaşi duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic şi femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari, niciodată nu se vor potrivi. În timp ce, dacă vor avea aceiaşi duhovnic, duhovnicul ciopleşte umflăturile – slăbiciunile – unuia, ciopleşte şi umflăturile celuilalt şi astfel se aplanează greutăţile. Dar, astăzi, chiar şi perechile care trăiesc duhovniceşte au duhovnici diferiţi. Rar au amândoi acelaşi duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în vedere perechi care se potriveau, dar nu avea acelaşi duhovnic ca să-i ajute şi s-au despărţit. Iar alte perechi, deşi nu se potriveau, au trăit în armonie, deoarece au avut acelaşi duhovnic.
Desigur, atunci când toată familia are acelaşi duhovnic, aceasta este şi mai bine. Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situaţia. Uneori va zori puţin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema şi pe copii, dacă nu va putea trage concluzii din cele se îi spun părinţii. Sau, dacă perechea are probleme şi este de vină, de pildă, femeia, îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut al lor să ajute cu discernământ'” .
O viaţă de familie împlinită spiritual presupune şi o viaţă de rugăciune stăruitoare şi de intensă cercetare a conştiinţei. Printre toate grijile lumeşti, Cuviosul Paisie recomanda tuturor să petreacă măcar o oră pe zi meditând la viaţa duhovnicească şi la căile de îmbunătăţire a ei. „În viaţa duhovnicească, arăta, ajută foarte mult liniştirea. Este bine ca fiecare să aibă o oră pe zi de liniştire, pentru a se cerceta pe sine, a-şi cunoaşte patimile sale şi a se nevoi să le taie, pentru a-şi curăţi inima. Dacă în casă există o cameră liniştită, care să amintească de atmosfera unei chilii călugăreşti, aceasta este foarte bine. Acolo, „în ascuns”, îşi va putea face datoriile lui duhovniceşti, va putea citi cărţi duhovniceşti şi se va putea ruga. Puţina citire duhovnicească, atunci când este premergătoare rugăciunii, ajută foarte mult, pentru că prin ea sufletul se încălzeşte, iar mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc”.
De asemenea, familia trebuie să aibă un program de rugăciune, pe care să încerce să-l respecte cu stricteţe, dar şi cu „nobleţe sufletească” sau cu delicateţe, în sensul că părinţii nu trebuie să îi constrângă pe copii la practicarea acesteia, ci să îi deprindă, puţin câte puţin, să guste bucuria şi roadele pe care rugăciunea le aduce în suflet. „Cei mari trebuie să se poarte cu nobleţe. Ei să rostească toate rugăciunile de seară, iar copiilor lor să le spună: „Dacă vreţi, puteţi rămâne şi voi puţin”. Atunci când copiii sunt mai mărişori, familia poate avea un program de rugăciune. De pildă, cei mari să se roage cincisprezece minute, iar copiii două sau cinci minute, şi, dacă vor, se pot ruga şi mai mult. Dacă părinţii îi vor ţine pe copii la toate rugăciunile de seară, aceştia se vor revolta. Nu trebuie siliţi, pentru că ei nu au înţeles încă puterea şi valoarea rugăciunii” . Părinţii trebuie „să nu impună copiilor un canon de rugăciune, ci fiecare mamă să caute singură să vadă cât poate rezista copilul ei” , ci mai degrabă „mamele, fără să-i silească pe copii, trebuie să-i înveţe de mici să se roage” . De asemenea şi în privinţa frecventării bisericii, scopul acesteia „nu este să-i ducă pe copii cu sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Să nu facă binele din siiă, ci să-l simtă ca pe o necesitate” .
În stare de boală sau de oboseală, Cuviosul Paisie sfătuia, cu mult discernământ şi pogorământ: „Atunci când sunt foarte obosiţi sau bolnavi, să spună numai jumătate din rugăciuni sau chiar numai un Tatăl nostru. Să nu neglijeze cu totul rugăciunea. Precum în război, dacă te afli noaptea singur pe o înălţime şi înconjurat de vrăjmaşi, tragi câteva focuri de armă, ca să se înfricoşeze aceia şi să nu te asalteze, aşa şi aceştia să tragă câteva focuri, ca să se înfricoşeze aghiuţă şi să fugă” .
Mai mult chiar, prin grijile şi frământările lumii şi ale vieţii acesteia şi cu rolul de a aduce linişte în viaţa de familie, Cuviosul Paisie recomanda soţilor să se detaşeze sau să se disocieze de problemele de la serviciu, concentrându-se asupra căminului propriu: „Când se întoarce cineva de la lucrul său şi este nervos şi neliniştit, este mai bine să se plimbe printr-un parc timp de douăzeci de minute şi apoi să se întoarcă la casa lui liniştit şi cu zâmbetul pe buze, chiar dacă întârzie” . Este de mare folos ca, după terminarea programului de serviciu, „să intre în vreo biserică, să aprindă o lumânare şi să stea înăuntru zece-cincisprezece minute sau să stea în vreun parc şi să citească un capitol din Evanghelie pentru a se linişti puţin şi după aceea să meargă la casele lor liniştiţi şi zâmbitori, iar nu puşi pe ceartă. Să nu aducă acasă problemele pe care le întâmpină la serviciu, ci să le lase în afara uşii casei lor” .
Alături de canonul de rugăciune zilnică, o importanţă deosebită trebuie acordată practicării rugăciunii lui Iisus. Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul consemnează o experienţă în care acesta se rugase paisprezece ore , iar altă dată faptul că, de regulă, canonul pe care îl respecta în practicarea rugăciunii lui Iisus, includea 23.100 de invocări .
Duhovnicescul părinte insista asupra calităţii rugăciunii şi nu asupra cantităţii ei, învăţând că „un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă; adică echivalează cu ore de rugăciune” . Rugăciunea nu trebuie să fie formală, pentru a îndeplini un canon primit de la duhovnic, ci trebuie făcută din adâncul sufletului, cu simţire şi trăire. Ea, învaţă Cuviosul Paisie, „are mare putere în familie” şi, în mod deosebit rugăciunea mamei, deoarece „se face din inimă şi cu durere şi este repede auzită” . Dar şi rugăciunea copiilor cuminţi are mare eficienţă, pentru că „orice lucru pe care îl cer de la Dumnezeu, El îl dăruieşte pentru că au multă nevoinţă şi de aceea Dumnezeu le ascuită rugăciunea lor curată” .
Zidind căsnicia şi familia lor pe astfel de virtuţi şi cultivând asemenea valori, în ascultare de un duhovnic iscusit, soţii vor putea să transforme căminul lor într-o mică biserică, un colţişor de rai încă din lumea şi din viaţa aceasta, un loc al iubirii şi preţuirii reciproce, al desăvârşirii morale şi mântuirii sufleteşti.
în cazul în care unul dintre soţi nu înţelege responsabilităţile pe care le implică viaţa de familie, îşi neglijează sau chiar îşi înşală partenerul, Cuviosul Părinte recomanda ca soţul rănit să păstreze mai departe relaţia de căsătorie, cu bunătate şi îngăduinţă, având convingerea că astfel, prin răbdare şi iertare, are o cale sigură şi mai scurtă de a intra în rai, decât cea a îndelungilor şi asprelor nevoinţe ascetice.
Darul sfânt al naşterii de prunci
Unul dintre rolurile fundamentale ale familiei creştine îl constituie cultivarea darului naşterii de prunci, care sunt adevărate binecuvântări pentru părinţi, famiiie, Neam şi Biserică.
în viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul sunt consemnate numeroase situaţii în care, atunci când îl cercetau familii şi părinţi ce nu dobândiseră copii, la îndemnul său de a-şi schimba viaţa şi ca urmare a curatelor şi stăruitoarelor sale rugăciuni, Dumnezeu îi binecuvânta cu acest dar, prin care părinţii se fac oarecum asemănători lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a adus de la nefiinţă la fiinţă.
Cuviosul Paisie vedea între cauzele sterilităţii: bolile fizice şi mai ales cele sufleteşti, păcatul de a fi trăit o viaţă imorală şi de a nu-şi fi întemeiat o familie la timp , o viaţă stresată şi agitată, alimentaţia bazată pe chimicale şi hormoni . Atunci când familiile astfel încercate se vor smeri şi se vor pocăi, când „vor alunga neliniştea şi stresul lor şi vor pune o bună rânduială duhovnicească în viaţa lor, atunci vor dobândi copii” , spunea el.
Alături de aceste cauze, Cuviosul Părinte mai identifica una, de natură duhovnicească, şi anume aceea că, în lipsa copiilor, asemenea soţi să aibă ocazia să devină părinţi duhovniceşti pentru alţii, putând contribui material şi spiritual la desăvârşirea acestora. „Dumnezeu multora nu le dă copii pentru ca astfel să iubească pe toţi copiii din lume ca pe ai lor şi să-i ajute la renaşterea lor duhovnicească” , dar şi pentru „a se aranja şi vreun orfan” .
Spre deosebire de familiile fără copii, căminul în care există mai mulţi prunci este un loc binecuvântat de Dumnezeu, un loc al iubirii şi întrajutorării, al jertfei de sine şi al dăruirii. „Dumnezeu, spune Cuviosul Părinte, iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dezvolte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic etc. Există sentimentul de dăruire şi trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl şi respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii acestea toate se cultivă în chip firesc” . În privinţa numărului acestora, monahul atonit sfătuieşte ca părinţii „să lase lui Dumnezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încredinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii” .
Dacă unele familii nu pot avea copii, cu mult mai multe sunt acelea care refuză acest dar, curmând viaţa pruncilor care ar fi putut, mai târziu, să le aducă mângâiere şi bucurie, printr-o viaţă dezordonată şi imorală, prin folosirea mijloacelor anticoncepţionale sau, ceea ce este şi mai dureros, prin recurgerea la avort, crima cea mai gravă şi fără circumstanţe atenuante, în care părinţii, în loc de ajutor, s-au transformat în ucigaşi, iar pântecele mamei, în loc de a fi iesle binecuvântată care să adăpostească şi să ajute la naşterea pruncului, se transformă în peşteră întunecoasă şi într-un loc al fărădelegilor celor mai mari, între care cea mai gravă este pruncuciderea.
Gravitatea avortului este văzută de Cuviosul Paisie în faptul că aceşti copii lepădaţi mor nebotezaţi , dar mai ales pentru că, fiind îngăduit prin lege, acesta nu înseamnă doar călcarea unei porunci a Evangheliei de o femeie sau de o familie, ci de către un Neam şi un Stat şi, din acest motiv, „vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul, ca să se îndrepte” . Împotriva avortului, consideră Cuviosul Părinte, trebuie organizată o campanie generală şi susţinută, în sensul că „trebuie să se mişte puţin guvernul, Biserica etc, astfel încât lumea să fie informată despre consecinţele ce le va avea subnatalitatea. Preoţii să explice lumii că legea pentru avorturi este împotriva poruncilor evanghelice. La fel şi medicii să vorbească despre pericolele prin care trece femeia care face avort” . Dacă la modul general statele care îngăduie avortul sunt expuse îmbătrânirii populaţiei şi dispariţiei, pentru familiile care fac avort „vor plăti ceilalţi copii cu boli şi accidente” .
Alături de aceste delimitări generale, Cuviosul Părinte dă familiilor numeroase sfaturi practice. În timpul sarcinii, spre exemplu, şi mai ales în lunile înaintate ale acesteia, este interzisă relaţia conjugală dintre soţi, pentru că astfel se transmite embrionului o înclinaţie sau predispoziţie spre senzualitate. Iată explicaţia părintelui Paisie: „Când femeia rămâne însărcinată, atunci cel mai bun lucru este să înceteze imediat contactele sau, dacă nu pot, să le reducă cât se poate de mult. Dar cel puţin din luna a opta trebuie să înceteze de a mai avea contacte pentru că, în afară de pericolul ce există ca copilul să pătimească ceva (avort şi altele), se pricinuieşte pagubă duhovnicească.
Embrionul participă şi el de nevoie la plăcerea pe care pe simte mama lui şi astfel încă din pântece dobândeşte patima. Există prunci care sug şi care se aprind trupeşte. În timp ce există tineri de optsprezece-douăzeci de ani care au o nepătimire şi nu sunt războiţi de trupul lor. Cui se datorează această diferenţă? Stării duhovniceşti a părinţilor. Este moştenirea duhovnicească. Vezi, părinţii nu lasă moştenire copiilor lor numai case, ogoare, ci le lasă moştenire şi patimile sau virtuţile lor” .
De asemenea, viitoarea mamă trebuie să aibă o alimentaţie cât mai sănătoasă şi o viaţă cât mai echilibrată, evitând orice exces şi obicei dăunător, cum ar fi fumatul. În spirit de glumă, Cuviosul Paisie spunea că atunci când mama fumează, „copiii deja se nasc… heringi afumaţi” .
În mod deosebit, în perioada sarcinii, dar şi în fiecare clipă a vieţii sale, viitoarea mamă trebuie să evite supărările, având convingerea că acestea afectează duhovniceşte copilul, a cărui educaţie începe încă din pântecele matern. Iar mijloacele cele mai potrivite prin care îşi poate dobândi femeia liniştea sunt: rugăciunea lui Iisus, citirea din Sfintele Evanghelii, psalmodierea etc. . în acest fel, copilul se naşte „sfinţit”, aducând bucurie şi binecuvântare în familia sa.
Intuind duhovniceşte rezultatele cercetărilor medicale de ultimă oră, Cuviosul Paisie recomanda ca mamele să-şi alăpteze cât mai mult cu putinţă copiii. El aminteşte faptul că, în satul său natal, femeile alăptau copiii până la vârsta de cinci-şase ani şi sfătuieşte mamele de astăzi să îşi alăpteze copiii cât de mult pot, „cel puţin până ce copilul va împlini doi ani” . Laptele matern este un adevărat medicament, care dă sănătate atât mamei, ferindu-o de boli şi „anomalii”, precum şi copiilor care, prin alăptare, spune părintele, „nu sug numai lapte, ci şi dragoste, afecţiune, mângâiere, siguranţă, dobândind astfel un caracter puternic” . Lenea mamei în a-şi alăpta copilul îi transmite şi acestuia lenevirea , iar copiii care sunt hrăniţi din „cutia cu laptele de vacă”, mai târziu beau din cutia de bere. Ei „caută mângâiere în sticla de la tavernă. Beau ca să-şi uite stresul şi astfel devin alcoolici” .
Un sfat la fel de important, pe care îl oferea Cuviosul Paisie familiilor creştine, era acela ca mama sau soţia să stea acasă, în mijlocul familiei, sacrificându-şi realizarea profesională personală, pentru binele general al căminului ei. Astăzi, după o perioadă zgomotoasă de aşa-zisă liberalizare şi democratizare, de eliberare sexuală, de emancipare şi afirmare a femeii, tot mai multe dintre mamele responsabile au ajuns să considere că preţul plătit pentru această „egalitate” cu bărbatul este mult prea mare şi prea dureros, pentru că, acum, femeia, răspunzând acestor tentaţii, şi-a părăsit locul ei propriu şi specific, în care se simţea cel mai bine: căminul. Lucrările de psihologie au constatat, fără putinţă de tăgadă, faptul că femeia nu se simte niciodată deplin împlinită în lumea rece a ideilor şi a conceptelor abstracte, că nu s-a inventat încă nici un titlu sau diplomă care să o facă deplin împlinită, decât acela de „soţie” şi mai ales de „mamă”. Oricâte venituri şi demnităţi ar putea aduna şi pe acestea ea vrea să le împărtăşească persoanelor dragi, familiei. Constatând riscurile absenţei mamei din familie, de dragul bunăstării materiale, Cuviosul Paisie Aghioritul observă: „Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, maşină personală etc, şi de aceea trebuie să lucreze, neglijându-şi şi chiar pierzându-şi în felul acesta copiii. Dacă va lucra numai tatăl şi se vor limita numai ia strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi şi-şi va pierde sensul ei adevărat. Şi atunci copiii ce să mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi şi mamele mai odihnite şi s-ar bucura şi copiii. (…). De aceea le spun mamelor să-şi simplifice viaţa lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă şi o altă preocupare în casă şi să se îndeletnicească cu ea atunci când se oboseşte cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate supraveghea pe copii, rânduieşte cum trebuie lucrurile şi astfel se evită multe necazuri” .
Chiar şi atunci când stă acasă, mama nu trebuie să fie preocupată mai mult de îngrijirea casei, cât de educaţia copiilor şi de liniştea familiei. întrucât „mama are răspunderea cea mai mare pentru educaţia copiilor” , decât ca aceasta să se ocupe de menajul casei, de lucrurile neînsufleţite, Cuviosul Părinte consideră că o mamă iubitoare şi responsabilă trebuie să se ocupe de educaţia înaltă a copiilor ei: „Să le vorbească despre Hristos, să le citească Vieţile Sfinţilor şi o dată cu aceasta să se ocupe şi de curăţirea sufletului ei, pentru a străluci duhovniceşte. Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei. Astfel, şi copiii ei vor trăi bucuroşi, dar şi ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un Sfinte Dumnezeule…, atunci cum se vor sfinţi copiii?” .
Această educaţie trebuie să debuteze de timpuriu. Cuviosul Părinte compară copiii cu nişte „casete goale” , în care părinţii, familia, educatorii, prietenii, mediul îşi inscripţionează experienţele de viaţă şi obiceiurile lor bune sau rele. Dacă aceştia vor fi educaţi în duh creştin, chiar dacă vor avea perioade în care credinţa lor s-ar putea răci, ei se vor întoarce la valorile religioase şi morale, sădite de timpuriu în sufletul ior sau, cum spune monahul atonit, „dacă se umplu cu Hristos, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte uşor să rătăcească atunci când vor fi mari. Dacă sunt ajutaţi de mici, chiar dacă mai târziu se vor depărta puţin, pe urmă iarăşi vor reveni” , într-alt loc, el sfătuia: „Pentru ca copiii să apuce pe drumul cel bun, este nevoie de multă atenţie. Să nu le arătăm prea mult dragostea noastră, deoarece apoi vor deveni nişte copii netrebnici şi vor avea multă obrăznicie. Dar nici prea multă asprime, căci vor deveni răzvrătiţi. Secretul este să ştii cât să strângi funia. Copiii să nu se bage în discuţiile celor mari” .
Într-o familie, trebuie să existe disciplină şi respect faţă de aceasta, însă copiii nu trebuie să fie constrânşi să respecte nişte reguli al căror înţeles şi finalitate nu o înţeleg, ci aceştia trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă responsabilitatea aşezată pe umerii părinţilor, încă din clipa naşterii copiilor, şi faptul că părinţii trăiesc prin şi pentru copiii lor, că nu există o bucurie mai mare pentru o inimă de mamă şi un suflet de tată, decât bucuria şi împlinirea copiilor lor, după cum, în mod contrar, nimic nu loveşte şi nu răneşte mai grav sufletul părinţilor, decât boala, suferinţa sau neîmplinirea copiilor lor. „Misiunea părinţilor – considera Părintele Paisie Aghioritul – se termină odată cu aranjarea fiilor lor” şi, din acest motiv, până la momentul terminării studiilor şi al asumării unui drum propriu în viaţă, copiii trebuie ajutaţi „să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu şi astfel să fie recunoscători părinţilor lor pentru aceasta”. Într-o „Fericire”, alcătuită de Cuviosul Părinte, acesta spunea: „Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită, şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească”.
În actul educării copiilor, părinţii trebuie să aibă o strategie convergentă, insuflând aceleaşi valori, principii şi reguli, odată ce dovada cea mai mare de responsabilitate a unei mame faţă de copiii ei este să le respecte tatăl, iar din partea tatălui preţuirea soţiei sale, mama copiilor lui. Mama, spune părintele atonit, îi ajută cel mai mult pe copiii săi „prin purtarea, prin ascultarea şi respectul faţă de soţ”. De aceea, chiar şi atunci când are o părere diferită de soţul ei, în privinţa educaţiei copiilor, „niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean. Niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească”. Sau, aşa cum cer principiile pedagogiei moderne, părinţii trebuie să evite cu orice preţ să îşi împărtăşească idei contrare sau să se certe în faţa copiilor, pentru a nu ştirbi încrederea acestora în rostul familiei şi în posibilitatea atingerii armoniei conjugale. Dacă, din nefericire, s-a întâmplat ca părinţii să-şi arunce cuvinte mai grele unul altuia în faţa copiilor, tot în faţa lor trebuie să se împace şi să-şi ceară iertare reciproc pentru gesturile făcute şi cuvintele spuse, ba chiar şi numai pentru faptul de a fi tulburat liniştea familiei şi pacea lăuntrică a copiilor.
În baza aceleiaşi bune rânduieli şi discipline familiale, soţii sunt datori să arate preţuire socrilor, iar copiii părinţilor, fraţilor mai mari şi rudelor. Atunci când soţul respectă părinţii soţiei, consideră Cuviosul Paisie, „aceasta îi face cinste”, iar atunci când nora respectă socrii, ca unii care l-au născut, crescut şi educat, „o face să se bucure de el”.
Multe dintre necazurile mirenilor se datorează faptului că şi-au amărât şi supărat părinţii, după cum „familiile se chinuiesc deoarece nu îngrijesc pe bătrânii lor”. Atunci când părinţii îşi pierd partenerul de viaţă, este recomandat ca unul dintre copii să îl primească pe cel rămas în casa sa, îngrijindu-l cu dragoste, căci „cel de îngrijeşte de părinţii săi, primeşte mare binecuvântare de la Dumnezeu”.
Cu toate acestea, grija şi dragostea soţilor trebuie să se îndrepte în mod predilect asupra familiilor lor, întrucât „în păstrarea unităţii familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-şi iubească femeia mai mult decât pe mama sa şi decât pe oricare altă rudă sau persoană iubită. Dragostea lui faţă de părinţii săi să se canalizeze prin intermediul femeii sale. Fireşte că acelaşi lucru trebuie să-l facă şi femeia”.
Cuminţenia şi ascultarea din partea copiilor este semn ai prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa şi în sufletul lor. „Cu cât mai mult respect au copiii faţă de părinţi, spune Cuviosul Paisie, de dascăli, de cei mai mari, în general, cu atât primesc mai mult har dumnezeiesc. Şi cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu”. Dimpotrivă, „atunci când copiii vorbesc cu obrăznicie celor mai mari, alungă harul lui Dumnezeu. Iar atunci când pleacă harul lui Dumnezeu, vin drăcuşorii şi copiii se sălbăticesc, fac neorânduieli. În timp ce copiii care au evlavie, respect, ascultă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, primesc mereu harul lui Dumnezeu şi au binecuvântarea Lui. îi acoperă harul lui Dumnezeu. Multa evlavie faţă de Dumnezeu, multul respect faţă de cei mai mari aduce din belşug harul dumnezeiesc în suflete, în aşa măsură încât sunt trădaţi de strălucirea dumnezeiască a harului. Harul lui Dumnezeu nu merge la copiii răzvrătiţi, ci la cei cuminţi, evlavioşi Şi cu mărime de suflet. Iar aceşti copii au o privire care străluceşte. Şi cu cât mai mult respect au faţă de părinţi, faţă de cei mai mari, cu atât primesc mai mult har. Iar cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu”. Vorbind despre aşa-zisul „conflict dintre generaţii”, Cuviosul Paisie Aghioritul, cu deosebită înţelepciune şi blândeţe, recomanda părinţilor să dea dovadă de „nobleţe sufletească”, tratându-i şi îndreptându-i cu dragoste şi bunătate. Pentru a „nivela” prăpastia dintre ei şi copiii lor, părinţii trebuie să dea dovadă de multă înţelepciune, ei coborându-se la starea copiilor, iar copiii căutând să înţeleagă responsabilităţile şi grijile părinţilor. Dacă nu vor face astfel, copiii, atunci când vor deveni şi ei părinţi şi în baza unei „legi duhovniceşti”, vor avea parte de acelaşi tratament . Cuviosul Paisie spunea că atunci când părinţii au „viaţă grea” din partea copiilor, tot ei sunt vinovaţi, plătind astfel pentru supărările şi greşelile făcute faţă de părinţii lor .
în privinţa modului în care trebuie îndreptat un copil, Cuviosul Părinte dă ca exemplu familia şi copilăria sa, spunând: „Ştiam că părinţii ne iubeau şi atunci când ne răsfăţau, când ne sărutau şi când ne dădeau câte o palmă. Pentru că şi palma şi mângâierea şi sărutarea părinţilor, toate sunt din dragoste. Când părinţii îşi bat copiii, inima lor suferă. Când copiii încasează câte o palmă, îi doare obrazui. Prin urmare, mai mare este durerea inimii decât durerea obrazului. Mama, orice ar face copiilor ei, fie că îi ceartă, fie că îi bate, fie că îi răsfaţă, pe toate din dragoste le face şi toate din aceeaşi inimă de mamă ies. Dar când copiii nu înţeleg aceasta, se împotrivesc cu obrăznicie, se încăpăţânează, şi atunci alungă harul dumnezeiesc dinlăuntrul lor şi este firesc să primească după aceea înrâurirea demonică” .
Ca un profund cunoscător al sufletului copilului, cu zonele lui cele mai tainice, inconştiente şi subconştiente, duhovnicescul părinte Paisie recomanda ca părinţii să nu certe niciodată copiii seara, pentru ca nu cumva, în timpul nopţii şi al somnului, diavolul să nu dezvolte mâhnirea lor în revoltă sau deznădejde .
În privinţa pedepsei cu bătaia, chip al iubirii, Cuviosul-Paisie era extrem de reţinut şi recomanda ca „pe cât se poate, părinţii să o evite. Să încerce cu bunătate şi cu răbdare să-l facă pe copil să înţeleagă că ceea ce face nu este corect. Numai când copilul este mic şi nu înţelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ţine minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează” .
Cuviosul Paisie a iubit nespus copiii şi în mod deosebit orfanii, despre care spunea că întrucât nu au avut parte de mângâiere în această viaţă, vor intra mult mai uşor în rai, iar acolo vor avea parte de mult mai multă alinare . într-o frumoasă fericire, el spunea: „Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă” .

Rolul sacru al educaţiei şi al educatorilor
Părinţii sunt primii educatori sau pedagogi ai copiilor lor, iar această operă de formare şi edificare spirituală începe încă din pântecele matern, se accentuează în etapa copilăriei şi a adolescenţei, neîncheindu-se decât odată cu moartea părinţilor, perioadă după care se văd, în viaţa urmaşilor, roadele învăţăturilor şi cuvintelor pe care le-au sădit.
Alături de părinţi şi, în mod deosebit, de mamă, un rol esenţial în formarea copiilor îl au educatorii. Atunci când aceştia cultivă sufletul copiilor în mod „corect”, în duhul credinţei şi în spiritul valorilor morale, sunt adevăraţi părinţi duhovniceşti, dând societăţii „oameni renăscuţi” şi, astfel, lumea se face mai bună.
Însă, constată cu regret Cuviosul Paisie, şi în fidelitate faţă de „duhul lumesc” şi faţă de spiritul modern, adeseori profesorii sau educatorii în loc să îi îndemne şi să îi îndrume pe copii spre Biserică şi spre o viaţă duhovnicească înaltă, considerând acestea a fi retrograde şi perimate, profesează o educaţie fără Dumnezeu şi fără credinţă, făcându-i pe copii să se „sălbăticească” . Astfel de educatori, care mai mult strică decât edifică, zădărnicesc, nu zidesc, „nu înţeleg că cei mici, dacă vor fi influenţaţi de Biserică, de religie, în cel mai rău caz nu vor mai face neorânduieli, ci vor deveni cuminţi, vor avea sârguinţă pentru lecţii şi nu vor mai fi ameţiţi ca acum. încă de mici vor fi bine orientaţi şi în probleme naţionale şi nu se vor încurca nici în anturaje rele, cu droguri, făcându-se astfel netrebnici. Oare toate acestea nu vor constitui c temelie trainică pentru a deveni oameni buni?” .
Cuviosul Părinte cere ca în familie şi în şcoală să se facă o educaţie teocentrică, iar programele de studiu să îi înveţe pe copii mai întâi frica de Dumnezeu, garanţie a unei viitoare vieţi morale înalte. „Astăzi, îi împovărează cu o grămadă de lucruri nefolositoare şi în zăpăcesc. îi ghiftuiesc cu de toate, fără compensaţie duhovnicească, în şcoli, copiii trebuie să înveţe mai întâi frica de Dumnezeu. Însă acum copiii mici merg să înveţe engleza, franceza, germana – şi nu greaca veche – muzica, una şi alta… Ce să înveţe mai întâi? Numai litere şi numere, iar acelea pe care trebuie să le înveţe, despre patria lor etc., nu le învaţă!” .
Un învăţător bun este un adevărat apostol al credinţei şi culturii, iar lucrarea săvârşită de el cu vocaţie şi cu dăruire este una sfântă. „Mare lucru este un învăţător corect, mai ales în zilele noastre! Copiii sunt casete neînregistrate, care se vor umple cu cântece murdare sau cu muzică bizantină. Lucrarea învăţătorului este sfântă. Are mare responsabilitate. Dacă ia aminte poate lua mare plată de la Dumnezeu. Să se îngrijească să înveţe pe copii frica de Dumnezeu. Profesorii trebuie să afle modul prin care să transmită copiilor unele mesaje despre Dumnezeu şi Patrie. Ei să semene numai sămânţa, dar să nu aştepte să răsară imediat. Nimic nu se pierde; cândva ea va prinde rădăcină.
Şi întotdeauna să se poarte cu bunătate, cu îngăduinţă, cu dragoste faţă de copii. Să încerce să deştepte în ei mărinimia de suflet. Copilul are nevoie de dragoste, de căldură sufletească, căci mulţi copii, în familie, sunt lipsiţi cu desăvârşire de ea. Dacă învăţătorii îi vor iubi pe copii, atunci şi copiii îi vor iubi la rândul lor şi astfel îşi vor îndeplini mai uşor lucrarea lor” .
Pe lângă setea de cunoaştere, copiii, învaţă Cuviosul Paisie, trebuie implicaţi în activităţile familiei, în treburile casei, alternând studiul intens cu spiritul practic: „De aceea le spun mamelor: „Nu lăsaţi copiii să înveţe toată ziua. Citesc, citesc, până ameţesc. Să facă un sfert, o jumătate de oră pauză, ca să facă şi vreo trebuşoară în casă, să se dezmeticească puţin”.
Descoperindu-şi darurile, prin studiu şi prin muncă, ei trebuie să-şi afle vocaţia proprie şi să o cultive, nu doar pentru a-şi asigura cele necesare existenţei, ci şi pentru a-şi dobândi împlinirea sufletească şi „odihna” duhovnicească, la care făcea referire atât de des Stareţul. „Omul, spunea Cuvioşia Sa, trebuie numai să-şi iubească munca sa”. Ceea ce recomanda el era „sfinţirea muncii”, în sensul de a nu-L uita pe Hristos, în activităţile noastre, făcându-le pe acestea cu bucurie, cu gândul şi cu inima la Hristos sau cum sfătuia părintele, „Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. în felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci, după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima e la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, iar un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare; să n-o risipiţi”.
Un rol deosebit de important în formarea morală a copiilor şi a tinerilor revine duhovnicului. Din cauza lipsei lor de experienţă, tinerii au nevoie de sfat, de aceea trebuie să aibă şi să asculte de un duhovnic iscusit. Iar acesta, la rândul lui, trebuie să îi înţeleagă şi să îi ajute, cu multă bunătate, în calitatea lui de reprezentant al lui Dumnezeu şi de părinte spiritual, preocupat de mântuirea sufletelor ucenicilor săi. Despre îndreptarea tinerilor care îl căutau şi îi cereau sfatul, Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Cu dragoste. Dacă există dragoste adevărată, nobilă, îndată tinerii sunt încredinţaţi lăuntric şi sunt dezarmaţi” şi adăuga: „Vin la colibă tot felul de tineri cu diferite probleme. îi întâmpin, îi cinstesc, le vorbesc şi peste puţin timp devenim prieteni. îşi deschid inimile şi primesc dragostea mea. Unii, sărmanii de ei, sunt atât de lipsiţi! însetează de dragoste. Se vede îndată că n-au simţit dragoste nici de la mama, nici de la tatăl lor; nu se mai satură. Dacă îi compătimeşti, dacă-i iubeşti, uită şi problemele lor, chiar şi de droguri, se depărtează bolile, îşi lasă neorânduielile şi vin după aceea ca închinători evlavioşi în Sfântul Munte. Pentru că într-un anumit fel simt dragostea lui Dumnezeu”.
Educaţia copiilor este, aşadar, o înaltă artă, de a cărei cultivare sunt responsabili părinţii şi educatorii, iar rezultatele acesteia nu vizează doar obţinerea de cunoştinţe înalte şi numeroase, ci practicarea lor, spre dobândirea „odihnii” duhovniceşti, în această lume, şi a mântuirii, în viaţa viitoare şi în împărăţia lui Dumnezeu.
Concluzii
Sfaturile şi îndemnurile duhovniceşti ale Cuviosului Paisie Aghioritul nu sunt teoretice, ci practice şi răspund nevoilor concrete ale semenilor. Toate acestea sunt pătrunse de o iubire nesfârşită şi o milă fără de egal la măsurile îngereşti.
Ele demonstrează experienţa sau harisma Cuviosului Părinte şi cunoaşterea desăvârşită a sa asupra sufletului omenesc şi a numeroaselor lui frământări şi probleme. în termeni duhovniceşti, Cuviosul Părinte Paisie descrie ceea ce o întreagă psihologie şi consiliere familială o face în termeni specifici.
Îndemnul făcut permanent de părintele atonit, de respectare a valorilor tradiţionale ale familiei, este astăzi confirmat de cele mai autorizate voci din domeniul sociologiei şi psihologiei contemporane, care, constatând criza în care familia se află în prezent, recomandă, ca o cale de revigorare şi renaştere a ei, o adevărată „cultură a mariajului”, în centrul căreia să se afle promovarea familiei şi a valorilor ei, a clarului naşterii de copii şi a responsabilităţii în ceea ce priveşte creşterea şi educarea lor, aceştia fiind speranţa unui Neam şi a Bisericii.
Doar prin respectarea acestor îndemnuri şi sfaturi duhovniceşti, familia creştină îşi va dobândi „odihna” duhovnicească alături de Hristos şi de biserica de acasă, biserica cea mare a neamului lor şi a întregului neam omenesc.

Teologie şi viaţă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2015

Share000

Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae", Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Ianuarie-Aprilie 2015, Iaşi, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Nr. 1-4, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, preot Petru Munteanu, Sfaturi şi îndemnuri duhovniceşti ale Cuviosului Paisie Aghioritul pentru familia creştină, Teologie şi viaţă