Stiri »

1 decembrie 2019 – 18:56 | Comentariile sunt închise pentru Hai cu noi nr. 70 noiembrie 201931 views

Share000

Citeste mai multe »
evenimente
Social - Filantropice
Sănătate pentru toți
Zâmbiţi cu noi
Editorial
Home » Cateheză

Taina unităţii Sfintei Biserici şi societatea umană. Cultura seculară şi/sau cultura duhului. Viziunea teologică a Arhimandritului Sofronie Saharov, Ierom. dr. Nathanael Neacşu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi

Submitted by on 31 ianuarie 2016 – 17:07No Comment | 736 views

Introducere
Arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993) este una dintre cele mai de seamă personalităţi şi autorităţi duhovniceşti şi teologice ale secolului trecut. Următor al marelui stareţ sfânt Siluan Athonitul şi al întregii spiritualităţi monahale atonite, dar şi purtătorul şi exponentul unei bogate culturi filosofice, artistice şi teologice, arhimandritul Sofronie poate fi numărat în chip potrivit între marii Părinţi ai tradiţiei creştine răsăritene. Nu fără temei, acesta a fost considerat un „eveniment ecumenic” ce creşte în puterea sa mărturisitoare şi profetică deopotrivă cu trecerea timpului.
Constiinta_dogmatica_fÎncă din timpul vieţii sale, dar mai ales după trecerea sa la cele veşnice, pe 11 iulie 1993, scrierile sale au fost receptate cu real interes, atât în plan teologic, cât şi duhovnicesc. Acestea constituie, după cum mărturisesc foarte mulţi dintre cercetătorii operei lui, surse importante de formare duhovnicească şi de întărire în credinţă, purtătoare ale unei teologii harismatice şi creatoare de excepţie, binevenite pentru omul dezorientat şi lipsit de criterii spirituale al vremurilor noastre.
Urmare acestor consideraţii, am ales să tratăm problematica uni-tăţii Sfintei Bisericii din perspectiva gândirii sale teologice.
Începem prin a preciza că, dat fiind contextul socio-uman, politic şi cultural în care a trăit, arhimandritul Sofronie dezvoltă în chip predilect, în cadrul teologiei sale duhovniceşti, câteva teme şi subiecte. Dintre aceste amintim: problematica persoanei, tema nevoinţei şi ascezei creştine, kenoza lui Hristos ca principiu teologic fundamental al vieţii spirituale, rugăciunea pentru întregul Adam, iubirea de vrăjmaşi ş.a. între toate acestea, Biserica ocupă un loc important, ea fiind unul dintre fundamentele şi temeiurile credinţei creştine. Aşadar, eclesiologia, deşi nedezvoltată sistematic, ocupă în gândirea fericitului Sofronie Saharov un loc principal. De altfel, într-una dintre scrierile sale acesta avea să afirme: „Trei lucruri nu pot înţelege: o credinţă adogmatică, un creştinism nebisericesc şi un creştinism neascetic. Acestea trei: Biserica, dogma şi asceza reprezintă un singur tot al vieţii” .

Prin urmare, unul dintre principiile teologice de bază ce se raportează la Sfânta Biserică este, în accepţiunea arhimandritului Sofronie, acela conform căruia creştinismul este fie bisericesc-eclesial, fie nu există. În acest sens, el afirmă următoarele: „Din adânca mea convingere, creştinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric – adică obştea creştinilor. Prin Biserică şi în Biserică eu mă fac, în măsura putinţelor mele, moştenitor al celei mai mari culturi din istoria omenirii” .
Pentru fericitul Sofronie, Biserica constituie garanţia unei vieţi spirituale autentice, precum şi chezăşia mântuirii şi izbăvirii din moarte, ca urmare a nevoinţei ascetice şi a lucrării poruncilor lui Dumnezeu. Menirea Bisericii este aceea „de a conduce credincioşii spre sfera luminoasă a Fiinţei Dumnezeieşti'” . Ea este centrul spiritual al lumii noastre şi al întregii istorii a omului, locul şi spaţiul comuniunii personale dintre om şi Dumnezeu .
În gândirea teologică a autorului, Biserica este o imitate organică vie, o realitate divino-umană ce nu poate fi înţeleasă în afara unei legături vii şi personale cu Dumnezeu şi în afara rugăciunii , învăţătura ei nu are un caracter de ştiinţă pură, ci un caracter ontologic şi soteriologic . Ea este temeiul existenţei noastre în Dumnezeu şi al mântuirii.
După cum înţelegem din scrierile cuviosului Sofronie, Biserica are, pe de o parte, un caracter dogmatic, iar pe de alta, un altul ha-rismatic, aspecte legate inseparabil între ele. Pe de o parte, pot fi sesizate principiile de credinţă ce întemeiază şi explică, atât cât este cu putinţă, misterul realităţii ecleziale, pe de altă parte, se are în vedere caracterul spiritual al acesteia. Deosebit de importante sunt impli-caţiile socio-umane şi culturale ce privesc dinamica mântuitoare şi sfinţitoare a Bisericii în lume. Iar dacă una dintre temele importante ale viziunii teologice a arhimandritului Sofronie este Biserica, în privinţa acesteia principiul cel mai adesea menţionat este acela al unităţii ei. Unitatea Bisericii constituie temelia şi ţinta unirii şi desăvârşirii tuturor oamenilor în relaţia lor de iubire cu Dumnezeu şi între ei.
Având în vedere aspectele generale menţionate cu privire la taina Sfintei Biserici, am gândit şi am structurat lucrarea în cinci părţi. Trei dintre ele au caracter preponderent dogmatic, una dintre părţi vizează dimensiunea ascetică şi spirituală a Bisericii, iar ultima doreşte să analizeze aplicarea principiilor ecleziale la realitatea socială în care omul trăieşte.
Primele trei secţiuni analizează însuşirea unităţii Bisericii din perspectivă triadologică, hristologică şi antropologică. De altfel, Sfânta Treime, Hristos şi omul, din perspectiva atotcuprinzătoare a firii sale umane, reprezintă pilonii de forţă ce susţin şi formează Biserica. Având o constituţie divino-umană, Biserica implică dumnezeirea întreagă, adică Sfânta Treime, Omul, sau Adam-ul întreg, şi pe Cel ce face legătura între cele două realităţi, adică Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. Astfel se expiică, după cum vom putea remarca, unitatea de fond a Bisericii. Unitatea Dumnezeirii în Persoanele Sale, unitatea şi unicitatea Persoanei divino-umane a lui Hristos reprezintă realităţile esenţiale ce generează şi susţin unitatea Bisericii. Pe de altă parte, umanitatea, în totalitatea ei, ca parte a Bisericii unită imperfect în membrele ei, introduce o dinamică ce ţine de aspectul personal al fiecărei persoane umane în parte. Procesul spiritual ascetic al fiecărui membru în parte constituie dinamica Bisericii spre unitatea ei desăvârşită. Cât priveşte implicaţiile la nivel social ale Bisericii, am dorit, urmând arhimandritului Sofronie, să reliefăm faptul că unitatea şi cultura duhovnicească a Bisericii, fiind o cultură a unităţii, reprezintă remediul şi posibilitatea ieşirii din cultura individualistă şi destructivă pe care o practică şi o propune societatea seculară actuală.
Ideile principale ale studiului sunt, aşadar, următoarele:
a.Unitatea Sfintei Biserici – chip al unităţii Sfintei Treimi;
b.Ipostasul divino-uman al lui Hristos sau fiinţa Bisericii. Unitatea Bisericii din perspectivă hristologică;
c Biserica sau obiectivarea principiului personal in fiinţa umană. Unitatea Bisericii din perspectivă antropologică;
d. Dimensiunea ascetică şi duhovnicească a Bisericii sau calea unităţii;
e. Unitatea Bisericii şi societatea umană. Cultura seculară şi/sau cultura duhului.

1. Sfânta Treime – model al unităţii Sfintei Biserici. Biserica – spaţiu al comuniunii personale
Urmând tradiţiei patristice răsăritene, arhimandritul Sofronie prezintă Biserica strâns legată de misterul Sfintei Treimi. Pentru acesta, Biserica are o natură iconic-treimică, adică există şi fiinţează după chipul lui Dumnezeu Cel întreit în Persoane. Deci, în accepţiunea sa, dogma treimică este temeiul eclesiologiei ortodoxe : „în Biserică se găseşte existenţa desăvârşită, existenţă după chipul Sfintei Treimi” . Biserica este, din această perspectivă, o pleroma, o realitate atotcuprinzătoare, ce adună întru sine atât existenţa creată, cât şi pe cea necreată. Plinătatea eclezială pe temei treimic implică, aşadar, atât Dumnezeirea, cât şi creaţia în totalitatea ei: lumea materială, omul şi îngerii.
Sfânta Treime nu este însă numai temeiul Bisericii, ci şi modelul ei de a fi, model al unităţii şi comuniunii desăvârşite. Referitor la acest fapt, cuviosul Sofronie afirmă următoarele: „Făptura înţelegătoare trebuie să devină desăvârşită după chipul Dumnezeirii întreit Una. în acest sens, vocaţia Bisericii lui Hristos este „ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei întru Noi să fie una” (In 17, 21). Este limpede că fiecare mădular al Bisericii trebuie să ajungă la plinătatea asemănării cu Hristos, până la identitate”, altminteri nu se va realiza unitatea Bisericii după asemănarea unimii Sfintei Treimi” .
După cum subliniază acelaşi cuvios Sofronie, existenţa Bisericii după chipul Sfintei Treimi presupune, în ceea ce priveşte fiinţa sa, realitatea antinomică a identităţii şi diversităţii simultane . Pe de o parte, părţile ei sunt şi trebuie să devină identice, adică sunt una, pe de alta sunt diverse, fiind deosebite una de cealaltă. Aşadar, unitatea Bisericii presupune relaţia şi comuniunea de iubire a membrilor ei, ce nu pierde din vedere aspectul personal.
Cu alte cuvinte, aşa cum modelul treimic, adică existenţa dumnezeiască, implică trei momente – Persoana, Fiinţa, Energia -, acestea toate fiind una, dar şi deosebite între ele, tot astfel în Biserică persoanele, firea şi faptele lor trebuie să fie una, dar şi deosebite între ele . Şi, accentuează cuviosul Sofronie: „Aşa cum în Treime fiecare Ipostas poartă plinătatea absolută a Existenţei divine, aşa şi în existenţa noastră umană fiecare ipostas trebuie să devină în realizarea sa supremă purtător al întregii plinătăţi divino-umane, condiţie sine qua non a unităţii (Bisericii) după chipul Sfintei Treimii” .
Prin urmare, principiul fundamental al existenţei umane, din perspectiva Bisericii, este acela ca toţi sa fie una. Pe temeiul acestui principiu al unităţii, toată Biserica poate fi înţeleasă ca fiind un sinod permanent, o comuniune şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei din perspectiva dinamică de unire şi de comuniune cu Sfânta Treime. Astfel, potrivit concepţiei arhimandritului Sofronie, Biserica se arată în mediul relaţiilor noastre personale cu semenii şi întreaga Sfântă Treime . Şi după cum fiecare dintre mădularele noastre are o lucrare proprie şi una comună, aşa şi membrii Bisericii au o lucrare personală şi una comunitară . Acest aspect este cel care explică unitatea şi catolicitatea Bisericii, în multitudinea de ipostasuri ce o formează.
Despre modelul treimic ca model eclezial la nivelul ipostasului uman, Părintele Sofronie vede multi-ipostaticitatea umană ca o realitate unică, pe temeiul firii comune, realitate ce trebuie să urmeze fiinţării Treimice, una şi multiplă în acelaşi timp. El aplică, aşa cum vom remarca, teologia trinitară a sobornost-ului la aspectul antropologic al Bisericii. Fiecare ipostas uman ce tinde spre desăvârşire are ca temei şi ţintă în acelaşi timp sobornost-ul trinitar, explică teologul
Nicholas Saharov, nepotul cuviosului Sofronie. Sobornost devine un atribut indispensabil al persoanei legate de toţi oamenii şi de fiecare în parte. Aceasta se poate realiza dacă avem în vedere dimensiunea dinamică a sobornost-ului pe temeiul unei perihoreze de tip treimic, adică fiecare, persoană umană poate purta plinătatea tuturor şi a toate . Din această perspectivă a persoanei umane, aşa cum vom remarca, poate fi privită şi percepută unitatea Bisericii.
2. Ipostasul divin – uman al lui Hristos sau fiinţa Bisericii. Unitatea Bisericii din perspectivă hristologică
Dimensiunea triadologică a Bisericii nu poate fi înţeleasă în afara Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat, a Domnului nostru Iisus Hristos. Hristos, în chip tainic, este una cu Biserica Sa, Biserica fiind inima iconomiei dumnezeieşti . Biserica, mărturiseşte arhimandritul Sofronie, este o prelungire a divino-umanităţii lui Hristos, spaţiu în care Hristos şi-a arătat divino-umanitatea Sa, Biserica este, aşadar, realitate teandrică. Fiind întemeiată de Hristos Dumnezeu-Omul, Biserica are o constituţie divino-umană. Spre deosebire însă de Hristos, care este Dumnezeu şi Om desăvârşit , Biserica experiază în planul ei uman o anumită creştere. Biserica nu se află încă în starea de preamărire şi desăvârşire a lui Hristos Dumnezeu-Omul, deşi în ea umanul este intim legat cu divinul. Din această perspectivă, Biserica are un caracter nedeplin, drept urmare şi unitatea acesteia este nedesăvârşită.
Pentru cuviosul Sofronie, Biserica are ca menire realizarea unităţii „după chipul Treimii” a ipostaselor care constituie Biserica, fapt ce se poate împlini prin asemănarea lor la nivel ipostatic cu Ipostasul divino-uman al lui Hristos. Fiecare mădular/ipostas al Bisericii trebuie să ajungă la plinătatea asemănării cu Hristos, pentru a se înfăptui unitatea Bisericii după asemănarea unităţii Sfintei Treimi . Realizarea unităţii Bisericii ţine, prin urmare, de actualizarea şi unitatea ipostatică a membrilor ei în Hristos.
Premisa esenţială a unităţii constă în aceea că firea noastră este unită cu Hristos în Biserică, care este Trupul Său. Hristos, ca Ipostas al Trupului Său – Biserica, devine şi Capul acestui Trup adunat de la marginile universului, astfel încât toţi fiii Bisericii devin mădularele Sale şi, ca atare, devin una, fiind cuprinşi în Ipostasul Său .
Teandrismul Bisericii nu presupune şi nici nu implică doar realitatea ipostatică umană, ci şi întreaga lume creată. Prin faptul că este teandrică, Biserica se află în centrul lumii, umple cu realitatea ei întreaga existenţă creată, pe care o transformă în existenţă teandrică după har . Acest fapt îl arată şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, când spune: „Ne-a făcut cunoscută taina voii Sale (…) ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ (…). Iar pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri (…). Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, (…) plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 9-10.20-23).
Prin Biserică, după cum sesizează arhimandritul Sofronie, purtăm în conştiinţa noastră chipul lui Hristos cel răstignit şi înviat, al Celui ce plineşte şi desăvârşeşte toate în toţi. Biserica este, prin urmare, mediul unităţii tuturor membrilor ei în jurul Persoanei divino-umane a lui Hristos . în acest sens, Biserica este germenul prin care întreaga creaţie, potrivit teologului şi filosofului rus V. Soloviev, se desăvârşeşte şi devine o realitate unitară divino-umană: „După ce a apărut mai întâi ca un mic germen sub forma comunităţii reduse, ea creşte pentru a cuprinde la sfârşitul timpurilor întreaga natură într-un singur organism divino-uman universal…” .
Biserica este cu atât mai importantă, cu cât aceasta are ca ipostas al ei fundamental Ipostasul divino-uman al lui Hristos. Biserica este o taină a ipostasului – dumnezeiesc şi omenesc. Biserica nu are ipostas propriu, pentru că subzistă în Ipostasul lui Hristos. Ea este, cum subliniază V. Lossky, firea noastră recapitulată de Hristos, cuprinsă în Ipostasul Său – Capul ipostatic al firii noastre . În această calitate de purtătoare a firii noastre îndumnezeite în Ipostasul lui Hristos, Biserica se poate defini ca fiind „extensiunea trupului lui Hristos îndumnezeit spre umanitatea ca întreg”, aşa cum evidenţiază părintele D. Stăniloae . Ipostas al firii noastre prin întrupare, Hristos devine şi Ipostas fundamental al nostru în Biserică . Biserica devine un Trup tainic ce cuprinde în ea toate ipostasurile umane centrate pe Ipostasul fundamental al lor, care este şi Cap al acestui Trup. Şi pentru că acest Trup tainic al lui Hristos, în mulţimea ipostatică a mădularelor Sale, este nedesăvârşit, rezultă faptul că Biserica, în aspectul ei subiectiv-ipostatic, este nedesăvârşită. Acest aspect hristologic constituie, cum vom remarca, temelia teologiei actualizării şi creşterii ipostasului uman în gândirea părintelui Sofronie.
Prin urmare, aşa cum Biserica are ca model al unităţii ei unitatea Sfintei Treimi pentru a atinge starea de desăvârşire, şi omul, ca membru al ei, se desăvârşeşte într-un proces de creştere ca ipostas după chipul desăvârşirii Logosului întrupat . Această împlinire a ipostasului uman se realizează, potrivit arhimandritului Sofronie, atunci când fiecare membru/ipostas al Bisericii devine purtătorul întregii plinătăţii soborniceşti ecleziale . Iar pentru ca acest fapt să se realizeze trebuie să privim realitatea creată împreună cu cea necreată în Ipostasul unic al lui Hristos şi în lucrarea Sa ipostatică peste umanitate prin Duhul Sfânt. Numai în Hristos şi în Duhul Sfânt ipostasul uman poate deveni asemenea Ipostasului divino-uman al lui Hristos, putând ajunge după har la măsura deplinătăţii fiinţării Ipostaselor treimice. în Biserică, ipostasul uman poate să se asemene şi poate experimenta taina deşertării şi a smereniei lui Hristos , ca experienţă vie a unităţii. De altfel, creştinii, ca mădulare vii ale Bisericii, sunt chemaţi să participe la taina deşertării de Sine a lui Hristos, la trăirea iubirii Sale chenotice, cale ce duce la plinătate priri asemănarea noastră cu El. În acest chip, persoana umană poate să fiinţeze teandric după har şi poate cuprinde în sine, asemenea lui Hristos, toată firea umană creată şi toată fiinţarea necreată dumnezeiască.
3. Biserica sau actualizarea principiului personal în fiinţa umană. Unitatea Bisericii din perspectivă antropologică
După cum ne încredinţează arhimandritul Sofronie şi după cum se poate înţelege din cele de mai sus, unitatea Bisericii este strâns legată de antropologia creştină: „Dacă nu avem în vedere ce este omul, în ce sens şi în ce măsură este El după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi, nu vom putea rezolva problema unităţii noastre” .
Unitatea Bisericii nu poate exista în afara unităţii dintre persoanele ce o compun. Iar câtă vreme vorbim de o unitate nedesăvârşită între persoanele umane, vorbim şi de o unitate nedesăvârşită în ceea ce priveşte Biserica. Şi aceasta întrucât ipostasul uman este marcat de consecinţele căderii lui Adam. Din această perspectivă, aşa cum remarcă cuviosul Sofronie, deşi Dumnezeu ne-a descoperit misterul privitor la persoană şi om, noi ne-am născut şi vieţuim ca o mulţime nedefinită de indivizi, cărora iubirea de sine le este proprie . Căderea a rupt unitatea ce exista în firea umană şi astfel urmaşii lui Adam moştenesc o fire coruptă . Persoana umană există şi se manifestă mai mult ca individ; aceasta pentru că în urma ruperii sale de Dumnezeu s-a distanţat faţă de propria-i fire care subzista unitar în Dumnezeu . Iar câtă vreme ipostasurile umane nu depăşesc mărginirile ce aparţin individualismului, vor fi, cum bine spune arhimandritul Sofronie, ipostasuri neuniversale, ipostasuri omeneşti, incapabile de a atinge unirea atotcuprinzătoare cu semenii lor.
Pentru aceste motive, persoana umană va trebui să se arate în mod autentic chip desăvârşit al lui Dumnezeu. Iar aceasta se va întâmpla atunci când va şti să renunţe la limitările individuale pentru a redescoperi natura comună cu a tuturor persoanelor umane, spre realizarea şi propăşirea propriei sale persoane. Desigur că unitatea Bisericii având temei dumnezeiesc, adică Sfânta Treime şi Persoana teandrică a lui Hristos, nu poate avea un caracter relativ şi subiectiv, determinat de starea fiinţială a persoanelor umane; însă din perspectivă antropologică, unitatea se desăvârşeşte deopotrivă cu desăvârşirea membrilor ei.
Prin urmare, omul, în concepţia arhimandritului Sofronie, în calitatea sa de ipostas, este chemat să crească până la măsura în care va aduna în sine întreaga fiinţare dumnezeiască şi omenească. Astfel, persoana umană este chemată să devină om deplin, dar şi dumnezeu deplin după fiinţare, iar nu după fiinţă . Acest lucru este posibil datorită faptului că ipostasul uman, fiind „după chipul” lui Dumnezeu, este o realitate care poate cuprinde în sine infinitul .
Tot acest proces de creştere a persoanei umane, aşa cum subliniază arhimandritul Sofronie, se realizează în Biserică. Şi aceasta pentru că oamenii, prin constituţia lor, au sădită în ei necesitatea de a căuta starea fiinţială a Bisericii, ca starea lor firească, locul unde pot afla viaţa desăvârşită, după chipul Sfintei Treimi . Pentru noi toţi, Biserica, fiind o realitate divino-umană veşnică, este atât mediul creşterii ipostasului uman, dar şi chezăşia existenţei veşnice. Biserica, aşadar, este cea care garantează viaţa veşnică a persoanei umane.
În acest drum de creştere, Dumnezeu stabileşte cu fiecare persoană umană o relaţie unică , acest fapt constituind esenţa comuniunii ecleziale. Relaţiile unice ce au loc în Biserică constituie temelia unităţii ei, urmare a faptului că acestea presupun întotdeauna ceva nou şi unic. Prin urmare, pe temeiul principiului personal ce se află în adâncul nostru şi se activează în viaţa noastră ca urmare a vieţii ascetice şi duhovniceşti , Biserica poate fi înţeleasă şi ea din perspectiva acestui program spiritual prin care se realizează unitatea ei în plan uman.

4. Dimensiunea ascetică şi duhovnicească a Bisericii sau „calea unităţii”
Relaţiile ipostatice din cadrul Bisericii, atât cele interumane, cât şi cele dintre om şi Dumnezeu, nu sunt lesne de realizat. Legăturile ipostatice stau tot timpul sub semnul coruperii şi al destrămării, ca urmare a patimilor firii căzute moştenite de toţi fiii lui Adam. Pentru a se realiza şi întări, aceste relaţii au nevoie de timp. Ele presupun o anumită creştere ipostatică, creştere ce reprezintă consecinţa unei vieţi şi lucrări duhovniceşti ascetice susţinute. Persoana umană trece printr-un proces de coacere duhovnicească, ce poate dura zeci de ani, dacă nu chiar toată viaţa. Acest proces implică şi Biserica, ce se înscrie şi ea, cum frumos menţionează arhimandritul Sofronie, pe o „cale a unităţii”, unitate ce va atinge punctul culminant la finalul istoriei când Dumnezeu va fi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „toate în toţi” .
Ca atare, persoana umană va trebui, după cum subliniază arhimandritul Sofronie, să parcurgă un drum anevoios ce echivalează cu obiectivarea şi actualizarea însuşirilor şi proprietăţilor ipostatice ale fiecărei persoane umane în parte. Acest proces constituie, totodată, şi mijlocul de asumare şi experiere a întregii plinătăţi umane.
Aşa cum evidenţiam ceva mai sus, persoana umană a suferit în urma căderii ruperea de totalitatea firii umane din care face parte. Procesul spiritual duhovnicesc reprezintă modalitatea de realizare a unităţii între cele două, fire şi ipostas. În acest sens, arhimandritul Sofronie remarcă faptul că noi, ca persoane, ne aflăm într-o tensionată contrazicere cu unele din manifestările firii noastre. Persoana umană trăieşte un adevărat conflict între determinarea de sine ipostatică şi cerinţele firii noastre căzute. Şi aceasta, după cum remarcă acelaşi arhimandrit Sofronie, pentru că persoana umană nu a enipostasiat deplin firea umană din care face parte . Toată această tensiune tradusă în actul spiritual este echivalentă cu lucrarea ascetic a poruncilor lui Dumnezeu, ce vizează maturizarea persoanei umane. Această maturizare reprezintă nivelul ei maxim de unitate, internă şi interpersonală, cu Dumnezeu şi cu semenii.
Calea ipostatică a unităţii este, prin urmare, una de participare la slava lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos, cale ce implică deşertarea noastră personală, nevoinţa ascetic-duhovnicească şi participarea la Sfintele Taine . Fiind mădulare vii ale Bisericii lui Hristos, persoanele umane vor trebui să participe la viaţa ei liturgic-sacramentală, pentru că numai astfel vor reuşi să participe în chip tainic la taina lor ipostatică şi la cea a unităţii Bisericii. Unitatea Bisericii este, aşadar, strâns legată de viaţa spirituală a omului . Biserica experiază o dinamică a sfinţeniei ce ţine de împlinirea de către membrii ei a poruncilor lui Dumnezeu şi de dobândirea Duhului Sfânt .
Aşadar, câtă vreme vorbim de un proces ascetic duhovnicesc de sfinţire a fiinţei umane ce are ca ţintă unitatea tuturor după chipul unităţii Sfintei Treimi, vorbim şi de o dimensiune ascetică şi spirituală a Bisericii. În acest sens, Biserica este mediul în care omul poate să crească şi să se întărească în Duhul (Lc. 2, 40), pe temeiul legăturii de iubire cu Hristos şi a unirii cu El .
Biserica, dincolo de tot cadrul ei sacramental-liturgic, pune la îndemâna creştinilor nevoitori mijloace şi daruri duhovniceşti ce sunt daruri ale unităţii. Dintre aceste daruri, rugăciunea are o însemnătate aparte. Chemat să participe la întreaga cultură ascetică şi spirituală a Bisericii, creştinului i se împărtăşeşte, potrivit cuviosului Sofronie, clarul rugăciunii pentru întregul Adam sau al rugăciunii ipostatice, rugăciune prin care se realizează unitatea Bisericii la nivelul fiinţei umane. Rugăciunea ipostatică, spune cuviosul Sofronie, este rugăciunea pentru toată lumea, pentru întreaga creaţie, prin ea ni se dă a trăi întreaga omenire ca pe un Singur Om. În această rugăciune ni se dă a cunoaşte în mod viu „persoana”, şi de aici, implicit, taina unităţii Bisericii.
Tot efortul ascetic şi duhovnicesc desfăşurat în Biserică conduc pe nevoitorul creştin la ridicarea sa în sfera ipostaticităţii treimice.
Rugăciunea ipostatică este poarta de intrare a omului în relaţie deplină cu Ipostasele treimice. Aceasta pentru că prin rugăciunea ipostatică se produce unitatea dintre natură şi ipostas asemenea celei din cadrul Sfintei Treimi. Cel puţin aşa ne încredinţează părintele Sofronie când spune: „în rugăciunea pentru întreaga lume ca «însuşi pentru sine», asemenea rugăciunii lui Iisus din Grădina Ghetsimani, omul trăieşte real întreaga omenire ca pe o singură viaţă, o singură fire într-o mulţime de persoane. Astfel se săvârşeşte unitatea multi-ipostatică, chip al Unimii Sfintei Treimi” . Aşadar, prin această rugăciune se răsfrânge peste noi asemănarea cu Persoanele Dumnezeirii, dar şi chipul vieţii şi unităţii dinlăuntrul Sfintei Treimi .
Prin urmare, viaţa ascetică constituie una dintre însuşirile fundamentale ale Bisericii şi una din condiţiile, cele mai de seamă, prin care se realizează unitatea oamenilor între ei şi între ei şi Dumnezeu, precum şi participarea activă la taina unităţii Sfintei Treimi. Biserica se arată astfel ca un nucleu divino-uman ce promovează şi păstrează în lume calea şi principiul unităţii şi al relaţiilor soborniceşti. Ea este o cultură a duhului vieţii, ce încearcă să zădărnicească în lume şi societate răul, moartea şi întunericul.

5. Unitatea Bisericii şi societatea umană. Cultura seculară şi/sau cultura duhului
Observaţia arhimandritului Sofronie, simplă şi tristă în acelaşi timp, cu privire la realitatea socială actuală, este aceea a depărtării de Dumnezeu: „În epoca noastră, lumea se îndepărtează tot mai mult de Hristos” . În accepţiunea acestuia societatea umană este, din ce în ce mai mult, marcată de corupţie şi moarte spirituală. Obştea socială, desacralizată şi lipsită de repere duhovniceşti şi teologice, cultivă şi promovează aproape fără nici o îngrădire păcatul capital al lui Adam: îndumnezeirea de sine . Din nefericire, lumea actuală îşi revendică şi îşi întemeiază tot mai mult dinamica şi mersul ei pe acest păcat. Nefericirea ar rămâne la acest nivel, dacă ar rămâne la simpla cultivare a acestei căi. Societatea actuală cultivă şi promovează tot mai mult acest viciu, întemeindu-l greşit pe seama libertăţii şi al dreptului fundamental al omului la autodeterminare. În viaţa socială – în ansamblul ei – se regăsesc din ce în ce mai puţine principii şi adevăruri creştine. Revelaţia lui Dumnezeu a fost înlocuită pe nesimţite cu mitul civilizaţiei umane autosuficiente şi profund seculare. Realitatea socială panglobală de astăzi, cu tulburările ei din ce în ce mai acute, îşi are fundamentul, cum lesne se poate înţelege, în lepădarea căii revelaţiei dumnezeieşti şi urmarea drumului reprobabil al unei civilizaţii autonome lipsite de orice deschidere spre dumnezeire.
Efectul imediat următor al acestor realităţi îl reprezintă destructibila traumă socială a depersonalizării. Pentru arhimandritul Sofronie, civilizaţia contemporană este marcată tot mai mult de individualism şi izolare. Se cultivă între oameni individualismul în toate manifestările sale pătimaşe. Din păcate, societatea actuală se clădeşte tot mai intens pe această temelie. Mergând în această direcţie, lumea contemporană se prezintă în mişcarea ei ca fiind o adunare de indivizi, o lume destructurată, ce se confruntă cu tragismul ei fără ieşire.
Civilizaţia contemporană este, aşa cum sesizează arhimandritul Sofronie şi cum putem lesne înţelege şi noi, una a problemelor economice, a problemelor de clasă socială, de naţionalitate, de rasă şi altele asemenea . Plecând de la aceste evidenţe, cuviosul Sofronie consideră civilizaţia contemporană o nefericită şi autodestructivă „cultură a căderii” . În această lume, remarcă acesta, împărăţesc ura, fratricidul şi egoismul. Societatea umană formată astfel nu este altceva decât un cult al izolării de sine şi al morţii, dat fiind faptul că viaţa în lume se fondează tot mai mult pe forţă şi violenţă .
Civilizaţia umană, în special cea apuseană, cultivă preponderent şi în mod autodestructiv materia. Urmarea acestui fapt îl reprezintă puternicul duh secular caracterizat de monotonie şi plictiseală, ce pune treptat stăpânire pe realitatea socială panglobală . Lumea actuală, remarcă cuviosul Sofronie, trăieşte în akedie, iar aceasta se întâmplă din două motive principale: pierderea din vedere a ascezei creştine şi a tainei persoanei. Temeiul pentru a argumenta acest adevăr este constatarea apăsătoare a arhimandritului Sofronie, potrivit căreia „lumea tehnologică în care trăim nu are nevoie de persoană pentru a se dezvolta” .
Cum se poate sesiza şi cum simţim din realitatea curentă, lumea contemporană se află în criză. Societatea umană, remarcă arhimandritul Sofronie, a făcut un progres colosal în ceea ce priveşte tehnica, dar nu şi în ceea ce priveşte cultura inimii, în sensul creştin al inimii deschise întregii omeniri, şi în timp, şi în întindere .
Sesizată şi prezentată destul de tranşant şi de categoric, dar lucid şi obiectiv în acelaşi timp, situaţia socială actuală nu reprezintă, în viziunea arhimandritului Sofronie, o stare ce se impune în chip fatal întregii realităţi umane. În aceste condiţii de criză, fiinţa umană are ca prim reper Evanghelia mântuiri? . Recursul la poruncile lui Dumnezeu este primul pas ce trebuie făcut pe drumul ce readuce fiinţa umană în casa părintească a Tatălui ceresc. Al doilea reper, ce reprezintă de altfel concretizarea mesajului evanghelic, este Biserica.
Biserica lui Hristos, cum am văzut pe parcursul acestui studiu, fiind un sobor de persoane în relaţia lor vie cu Dumnezeu Treime, este sarea pământului şi lumina lumii (Mt. 5, 13-14). în actul şi lucrarea ei sacramentală, didactică şi profetică, Biserica este adevăratul remediu şi alternativa autentică la lumea actuală depersonalizată şi secularizată. Biserica, fiind chipul viu de existenţă şi fiinţare umană după modelul unităţii ipostatice a Sfintei Treimi , este cea care propune o altfel de cultură şi civilizaţie: cultura şi civilizaţia duhului, în accepţiunea arhimandritului Sofronie, pentru a depăşi materialitatea şi legile constrângătoare ale creaţiei, dar şi criza în care se află lumea actuală, creştinul trebuie să aibă în vedere şi trebuie să se angajeze în practicarea culturii duhului lui Hristos trăit în Biserică , ce nu este altceva decât reîntoarcerea la principiile evanghelice ale iubirii şi jertfei creştine. Pe de altă parte, această cultură a duhului nu poate fi decât o trăire vie şi concretă a culturii unităţii şi comuniunii trăită în chip plenar în Biserica slavei lui Dumnezeu.
Cultura unităţii Bisericii ce ar putea să se extindă spre lume este calea ce poate duce la ieşirea din criza actuală. Fiind singura care ne pune la îndemână cultura adevărată, iar „adevărata cultură este cea care poate restaura în urmaşii lui Adam chipul lui Hristos distrus prin cădere” , viaţa şi taina Bisericii trebuie să se afle în centrul atenţiei şi preocupărilor curente ale fiinţei umane contemporane.
Pentru participarea la cultura duhului despre care vorbeşte arhimandritul Sofronie trebuie avute în vedere două importante lucrări: rugăciunea dimpreună cu asceza şi trăirea duhovnicească a revelaţiei cu privire la taina persoanei. Acestea două, dimpreună cu participarea la întreaga viaţă sacramental-liturgică a Bisericii, pot ajuta fundamental la depăşirea problemelor de ordin social, filosofic şi psihologic ale lumii de astăzi . Aceasta pentru că, aşa cum ne încredinţează cuviosul Sofronie, cel ce atinge duhul adânc al rugăciunii ipostatice depăşeşte orice lucrare din sfera politică, ştiinţifică sau a artei . Pe de altă parte, trăirea în plan duhovnicesc a teologiei persoanei, dezvoltată cu atâta dedicare de arhimandritul Sofronie, este remediul concret al unificării şi unităţii societăţii depersonalizate în care trăim.

Concluzii
În acest studiu am încercat să analizăm din perspectiva gândirii teologice a părintelui Sofronie Saharov problematica unităţii Bisericii. Ne-am oprit atenţia asupra fundamentelor teologice ale acestei unităţi, precum şi la consecinţele şi implicaţiile acestui dar sfânt pe care Dumnezeu l-a făcut lumii în planul vieţii concrete â fiinţei umane.
Urmând scrierilor arhimandritului Sofronie, am evidenţiat pentru început aspectul treimic al unităţii Sfintei Biserici. Unitatea ei este chip al unităţii Sfintei Treimi. Sfânta Treime este Cea care oferă, prin unitatea Persoanelor treimice, suport şi temei unităţii şi existenţei Bisericii. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce Biserica este o nouă lume creată de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, lume în care omul este chemat să se sfinţească şi să se unească cu Dumnezeu şi cu semenii. Ea este realizarea unui plan iconomic de recreare a lumii în forma Bisericii.
Din această perspectivă, Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin lucrarea Sa în lume şi prin înfăptuirea unirii umanului cu dumnezeirea în Persoana Sa, constituie temelia unităţii Bisericii în însuşi Trupul Său. Unitatea Bisericii este o realitate ce se constituie şi se întreţine prin relaţia vie cu Persoana Domnului Iisus Hristos. Numai din această perspectivă, Biserica se arată a fi vie, departe de orice abstracţiune. Fără Hristos, Biserica nu există. Fiind o lume nouă, Biserica cheamă omul să se adapteze la noul mod de viaţă propus de Hristos. Astfel, acesta intră şi se conformează cu viaţa în unitatea divino-umană a Bisericii, această conformare reprezentând, aşa cum subliniază arhimandritul Sofronie, o obiectivare şi actualizare a însuşirilor personale ale omului. în Hristos se realizează unitatea Bisericii, din perspectiva fiinţei umane personale.
Iar dacă unitatea Bisericii din perspectivă dumnezeiască are un caracter deplin, definit şi neschimbabil, din perspectivă umană ea este subiectivă şi instabilă. Din acest motiv, fiinţa umană este chemată să realizeze în Hristos unitatea ei personală cu Dumnezeu şi cu semenii, unitate care ar avea drept urmare unitatea Bisericii şi în plan uman. Această nevoie şi exigenţă se realizează, cum remarcă arhimandritul Sofronie, numai din perspectivă ascetică şi duhovnicească, urmând o aşa numită cale a unităţii. Unitatea Bisericii implică devenirea şi desăvârşirea spirituală a fiinţei umane.
în consecinţă, unitatea Bisericii ca lume nouă creează o tensiune între aceasta, ca realitate divino-umană, şi lumea veche a păcatului, între societatea umană lipsită de legătura cu dumnezeirea şi Biserică apar diferenţe şi conflicte. Prima, aservită materiei centrată pe o cultură a lumii în afara lui Dumnezeu, produce individualism, izolare şi corupţie, pe când Biserica, promovând o cuitură a duhului lui Dumnezeu, aduce în lume viaţă autentică, iubire si unitate. Din acest motiv, fiinţa umană este chemată să aleagă între o cultură seculară şi o cultură a duhului care îl împlineşte şi îi mijloceşte participarea la taina unităţii Bisericii.

Teologie şi viaţă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2015

ShareShare on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0