Stiri »

1 decembrie 2019 – 18:56 | Comentariile sunt închise pentru Hai cu noi nr. 70 noiembrie 201920 views

Share000

Citeste mai multe »
evenimente
Social - Filantropice
Sănătate pentru toți
Zâmbiţi cu noi
Editorial
Home » Articole

Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor

Submitted by on 9 aprilie 2016 – 7:58No Comment | 132 views

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu.
(Ioan Ianolide)8 - Copy
Valeriu Gafencu (1921 -1952) s-a născut la Sângerei – Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, deputat în Sfatul Ţării şi mare luptător pentru unirea Basarabiei cu România, şi-a educat fiul în duhul credinţei şi al dragostei de neam. În 1940, când Basarabia este ocupată de Armata Roşie, Valeriu trece Prutul şi se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În scurtă vreme devine şeful Frăţiilor de Cruce din oraş, străduindu-se din toate puterile să formeze elevilor o conştiinţă creştină şi naţională. În 1941 este arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru “uneltire împotriva ordinii de stat”. În închisoare Valeriu îşi alege “partea cea bună”, dedicându-se cu totul vieţii isihaste de rugăciune şi trezvie. Dragostea lui permanentă de aproapele şi grija de a nu-i răni conştiinţa, arderea de tot pentru Hristos, smerenia şi înţelepciunea lui duhovnicească îl vor face iubit de toţi deţinuţii, care-l vor numi, fără reţineri, “sfântul închisorilor”.9 - Copy (2)
Valeriu stă la Aiud şi Galda până în 1948. Este dus apoi pentru o scurtă perioadă de timp la Piteşti şi îmbolnăvindu-se de plămâni, este trimis la penitenciarul- sanatoriu Târgu-Ocna, unde după trei ani de suferinţă se mută la Domnul, pe 18 februarie 1952.9 - Copy (3)

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea, cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe (sub regimul Antonescu încă nu fuseseră interzise slujbele în închisoare – n.n.) se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească. Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în duhul, potrivit învăţăturii creştine.
Prin 1943 Valeriu a fost izolat în Zarca cu regim sever. Aici s-a dedicat în întregime rugăciunii inimii, spunând neîncetat “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Îndrumătorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată “Pelerinul rus”. Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii.
Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse un rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.9 - Copy
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Poezie
Valeriu Gafencu

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită

de-atâta priveghere şi-aşteptare,

mi-e inima bolnavă, istovită

de grea şi îndelungă alergare

şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine

puteri să urc Golgota până sus,

o voce, un ecou din adâncime îmi spune blând:

“Viaţa e lisus!

Mărgăritarul preţios e-n tine!”.

Privesc la dimineaţa minunată

a învierii Tale din Mormânt,

cu Magdalena, ca şi altădată,

îngenunchez ‘naintea Ta, plângând;

şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Îl văd pe Valeriu la Galda, seara, pe dealuri, cântând, culegând nori, unind albastrul cerurilor, îl văd ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în sine, pregătindu-se de spovedanie, îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Îl aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Îl văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Îl aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

În anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-L ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.
– Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.
– Libertatea mea este în sufletul meu!
– Îţi vei putea face studiile.
– Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!
– La noi Biserica este liberă.
– Biserica este în sufletele oamenilor!
– Dar aici vei rămâne în temniţă!
– Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!
– Deci nu te recunoşti cetăţean sovietic?
– Sunt cetăţean român şi doresc să rămân în România. în curând şi România va aparţine Sovietelor!
– Viitorul este al Iui Dumnezeu!
– Deci rămâi aici?
-Da!
Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)
Valeriu era o fire entuziastă. Făcea parte dintre aceia despre care frecvent se spune că “umblă cu capul în nori”. Nu era o fire practică, nu l-am văzut cosând cu acul, nu împletea lână, nici rufele nu ştia să şi le spele, mai mult le morfolea, dar în realităţile spirituale era prezent şi avea o conştiinţă trează. Era o fire de poet.
În colonie la Galda, duminica, se scula cu noaptea în cap şi se ducea pe câmp să adune flori. Venea cu picioarele ude de rouă şi cu braţul plin de flori. Ca să le ducă la biserică. Mă-ndemnase să fac şi eu la fel. Adunasem şi eu maci roşii, dar eu mă simţeam parcă jenat să merg cu braţul de flori prin satul acela. El nu. El făcea lucrul acesta foarte natural.
(Marin Naidim în Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România)

Mama mea iubită,
Te simt atât de mult! Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine!
Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, fără minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-0 iubesc cu dragoste unică.
Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era să devin un om de mare valoare, care să joace un rol covârşitor în istorie. Voiam să fac mult bine în lume. Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte.
Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur Ia Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal.
În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsându-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inimă, care se aştepta umplut.
Şi iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convigere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă.
Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu: “Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”…
La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nici o clipă. încet – încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.
Încet – încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-L umple iubirea iubitei mele, L-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, că mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.
Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…
Galda, 7 martie 1946

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin

 

ShareShare on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

Tags: , , , , , , , ,