Hai cu noi nr. 70 noiembrie 2019

Simţind de mic mare înclinare spre cele ale duhului, şi voind a ieşi din lume, la vârsta de şaptesprezece ani Maxim a părăsit pe părinţii săi şi s-a dus la muntele ce se zice Ganu, unde a luat haina monahicească, supunându-se unui bătrân şi iscusit lucrător de fapte bune, numit Marcu, care-i dădea învăţăturile cele de cuviinţă unei asemenea vieţi.
Aşa de aspră viaţă petrecea, că uneori stareţul său îi ţinea de rău. Petrecând o asemenea viaţă, el întrupa în sine toate faptele cele bune, asemenea cum ceara cea moale primeşte chipurile peceţiilor.
S-a dus mai pe urmă la Constantinopole, unde, mai ales, a petrecut vreme bună şi de folos în biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Aflând despre învăţătura şi bunele sale purtări, împăratul Andronic Paleologu 1-a chemat la palatul său şi a stat de vorbă cu el în faţa mulţimii. Şi toţi se mirau de tot ceea ce el grăia, arătând o mare pricepere întru cele duhovniceşti.
De acolo s-a dus la Tesalonic ca să se închine marelui Dimitrie, izvorâtorul de mir.
Iar pe urmă s-a oprit la muntele Atonul, punându-se în smerită ascultare, spre a se asemăna întru totul cu cer mai dinainte sfinţi ce se nevoiseră din greu acolo. A început mai întâi slujbele cele proaste şi de jos, după cum e obiceiul. Apoi a fost rânduit să cânte la strană, având mereu inima pururea aprinsă de focul darului dumnezeiesc care sălăşluia într-însul.
Precum muntele Sinai a chemat pe Moisi, Carmelul pe Ilie, iar pustia pe Ioan, tot în asemenea chip pe cuviosul Maxim l-a chemat Atonul, floarea munţilor, ca să înflorească dreptul în el, cum zice psalmistul, ca un finic, şi să rodească rodurile Sfântului Duh.
Şi într-o vedenie de atunci i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, având în braţe pe Domnul, şi i-a zis: „Urmează-mi, prea credinciosule Maxim, şi suie-te deasupra Atorului, ca să iei darul Sfântului Duh, după cum ţi-e dorinţa.”
După şapte zile, urmând porunca, Maxim s-a urcat pe creştetul muntelui în Sâmbăta Rusaliilor.
Şi a stat acolo trei zile şi trei nopţi în rugăciuni către Domnul Iisus Christos şi Maica Sa.
Văzând acestea, vrăjmaşul 1-a ispitit în toate chipurile. Fulgere şi trăsnete se învolburau deasupra Atonului, despicând şi fărâmând pietrele şi stâncile. Glasuri sălbatice şi tulburări mari se auzeau, ca şi cum o oaste necuprinsă năvălea cu suliţe şi cu arcuri spre a goni pe cel din vârful muntelui.
Având în sine darul Sfântului Duh, Maxim nu se spăimânta, ci rugând pe Domnul şi pe Născătoarea de Dumneaei, a stătut cu vrednicie, neclintit.
Şi i s-a arătat atunci Maica de Dumnezeu Născătoare, – lumină albă şi dulce, spunându-i:
— Primeşte dar asupra diavolilor, cinstite pătimitor, şi locuieşte în muntele Atonului, căci aceasta este voia Fiului meu, spre a fi multora spre mântuire.
I-a dat pe urmă pâine cerească, spre întărire şi hrană, fiind nemâncat de atâtea zile.
Când s-a dat jos şi a spus fraţilor cele întâmplate sus pe munte, ei l-au crezut nebun. Şi el a primit a fi zis nebun, ca să piardă părerea cea trufaşă şi să rodească smerită cugetare, care păzeşte în om darul Sfântului Duh.
Întru aceasta, el s-a desfăcut de toate lucrurile. Nu ţinea pentru sine nimic, iar de locuit se adăpostea în cine ştie ce colibă făcută din frunze şi iarbă pe care o ardea pe urmă şi-şi făcea alta aiurea şi mai mică şi mai neînsemnată. De aceea i s-a zis şi cavsocalivitul, ceea ce tălmăcit înseamnă arzător de colibe.
Şi necontenit se îndulcea cu rugăciunea.
El era ca o pasăre a cerului, care, cum spune învăţătura: „Nici seamănă, nici seceră, şi Tatăl din ceruri le hrăneşte pe ele.”
Pentru viaţa lui aspră dar dulce în Domnul, mintea lui vedea descoperirile tainelor dumnezeieşti.
Atunci văzură şi ceilalţi fraţi laolaltă trăitori cu el că nu-i nebun, ci mai cu osebire întru toate înţelept şi următor în fapte plăcute lui Dumnezeu.
Şi i-au zis lui: cinstitul Maxim, luminătorul cel prea strălucit.
Venind într-acel timp la Aton cuviosul părinte Grigorie Sinaitul şi auzind de viaţa cea sfântă pe care o ducea Maxim, l-a chemat la sine spre a sta de vorbă împreună.
Avându-1 în faţă, dumnezeiescul Grigorie, fiind numai cu el, l-a întrebat:
— Care-ţi este petrecerea şi lucrarea duhovnicească?
Şi Maxim la început s-a dat în lături, nevoind şi spună o asemenea viaţă slabă, iar Grigorie cerându-i din nou, el i-a arătat toate câte a făcut şi câte a pătimit din tinereţea sa, râvna dumnezeiască pentru cele plăcute Domnului, fugirea de lume, supunerea, primirea părerii altora că-i nebun, înfricoşata vedere a Maicii Domnului, cum ispitele cele diavoleşti de pe vârful Atonului.
Iar dumnezeiescul Grigorie, luând cuvânt, i-a zis:
— Spune-mi, te rog, prea cinstite părinte, rugăciunea minţii.
Zâmbind puţin, cuviosul i-a răspuns:
— Nu voi ascunde de tine, părintele meu, minunea pe care a făcut-o cu mine Maica Născătoare de Dumnezeu. Din anii tinereţii mele, aveam multă credinţă în Ea, o rugam cu lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă. Mergând într-o zi în biserica ei, după cum îmi era obiceiul, am rugat-o din nou cu putere, şi când i-am sărutat cu dragoste sfânta ei icoană, îndată am simţit în inimă o fierbinţeală care nu mă ardea, ci mă răcorea şi mă îndulcea, pricinuind sufletului meu o mare umilinţă. De-atunci mintea mea a început a zice neîncetat rugăciunea, inima învelindu-mi-se cu pomenirea lui Iisus şi-a Prea Curatei Maicii Sale. De-atunci, nelipsită este sufletului şi cugetului meu rugăciunea: „Iartă-mă, părintele meu!” Şi-a zis din nou preacuviosul Grigorie:
— Spune-mi, sfinte, când se înalţă mintea ta, ce vede cu ochii cei gânditori? Şi poate atunci mintea împreună cu limba să grăiască rugăciunea? Iar Maxim a răspuns:
— Nu poate, căci când vine darul Sfântului Duh în om, rugăciunea încetează, fiindcă mintea-i stăpânită în toate de darul Sfântului Duh. Unde voieşte sfântul, acolo o duce, şi-i dă vedeniile care vrea… Că atunci când darul acesta vine în cineva, nu-i arată cele obişnuite, nici cele simţite ale lumii acesteia, ci îi arată ce nu a văzut niciodată. Iar mintea acelui om învaţă de la Duhul Sfânt taine înalte şi ascunse, pe care, după cum spune dumnezeiescul Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu poate să le înţeleagă de la sine vreodată. O pildă îţi voi da. Ceara când este departe de foc este tare. După ce-o pui în foc se topeşte şi se aprinde toată ca o făclie… Aşa şi mintea omului… Când se apropie de Duhul Sfânt, este stăpânită cu totul de această dumnezeiască lumină, făcându-se ea însăşi lumină, nemaipufind să gândească cele trupeşti.
Arătându-şi preafericitul Grigorie o îndoială asupra acestor minunate lucruri, care pot fi luate uneori drept rătăciri, cuviosul Maxim i-a răspuns:
— Nu poate fi asemănare între semnele înşelării şi cele ale darului. Unele smintesc pe om, sălbăticindu-1, întărindu-i trupul şi tulburându-i creierul, pe câtă vreme semnele darului se arată altfel: adună mintea omului, îl face să fie luător-aminte şi smerit, îi aduce înainte pomenirea morţii, a păcatului şi a judecăţii viitoare, făcându-i sufletul mai lesne umilitor. Îi îmblânzeşte ochii şi i-i umple de lacrimi… Îi face văzută puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu şi-i împodobeşte cugetul cu lumina Sfintei Treimi… Şi atunci când mintea omului se înalţă la această dumnezeiască lumină, inima lui se face blândă, izvorând în ea toate rodurile Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia, iar sufletul lui primeşte o bucurie cu neputinţă de arătat prin vorbe…
Auzind acestea Grigorie, şi-a zis, în uimire, că ele nu vin de la un om, ci de la un înger pământesc, şi-i da sfaturi lui Maxim de cruţare şi de-a nu-şi mai arde coliba, ci să stea mai îndelung la un loc, spre a da roade multe şi de folos celor din jurul său.
De atunci, cuviosul Maxim, aflând o peşteră aproape de aceea a lui Isaia, şi-a făcut din ea chilie în care îşi petrecea viaţa lui cea obişnuită, mângâiată de trudă şi de sărăcie.
Diavolii, văzând o asemenea viaţă curată şi sfântă, făceau război sfântului, sârguindu-se să-l gonească din sihăstria lui. Dar rugăciunea cea fierbinte a cuviosului îi gonea, risipindu-i ca într-un fum. Având la sine o asemenea dumnezeiască putere, Maxim vindeca pe mulţi cu cuvântul său, şi-i trimitea pe urmă la locurile lor, sfătuindu-i să ducă o viaţă curată, lipsită de stricăciune.

Alte fapte şi minuni ale cuviosului Maxim

Era acolo un ucenic al unui stareţ şi ucenicul era supărat rău de un diavol. Întâlnindu-1 într-o zi cuviosul şi aflând pricina suferinţei sale, i-a poruncit să păzească o ascultare desăvârşită către bătrânul său stareţ şi să se depărteze de băutură beţivă precum şi de orice necurăţie, şi va căpăta astfel tămăduire în numele lui Iisus Christos.

Mergând ucenicul după porunca cuviosului Maxim, s-a tămăduit întru totul.

În altă zi, au venit la el nişte monahi pentru a lua de la dânsul sfaturi, iar împreună cu ei a venit şi un mirean. Deşi nu-1 mai văzuse până atunci, cuviosul Maxim, privind spre acel mirean, l-a gonit, spunându-i că-i eretic, şi oricât se apăra el că nu-i, totuşi Maxim i-a spus să se ducă, de vreme ce duhul său îi spunea că mireanul străin este un îndărătnic eretic.

Şi, în adevăr, s-a aflat pe urmă că aşa era: mireanul acela venise numai întru păcătoasă ispitire.

Altă dată, un monah dintre cei pe care cuviosul îi cunoştea şi-i iubea voia să călătorească cu un caic la Constantinopole. Maxim, având puterea de vedere peste timp, l-a sfătuit să nu plece cu acel caic, că e primejdie dc moarte. Monahul a ascultat de sfat şi n-a plecat, iar peste trei zile a venit veste că acel caic s-a scufundat cu toţi oamenii din el.

Atâta de bogat era fericitul Maxim prin darul Sfântului Duh, încât şi cele ce erau departe le vedea, ca şi cum ar fi fost aproape, iar cele ce aveau să se întîmple el le cunoştea şi le spunea mai înainte, ca şi cum ar fi fost de faţă. Într-o zi, el a spus:

— Împăraţii grecilor vroiesc să vină la mine, ca să audă proorocie şi să ia încuviinţare de cele ce vor să fie.

După puţin timp, au venit la el Ioan Cantacuzin şi Ioan Paleologul, care împărăţeau atunci împreună.

Lor le-a proorocit cuviosul toate câte aveau să li se întâmple, povăţuindu-i să îndure toate neplăcerile ce aveau să vină asupra lor.

După ce le-a dat învăţături de folos, împăraţii au plecat, primind proorocirile lui Maxim de ce se vor întâmpla cu ei. Aşa, lui Ioan i-a proorocit că va ajunge monah, ceea ce întocmai s-a îndeplinit.

Venind la el într-o zi un sihastru zis Metodiu şi privind spre el, s-a oprit în loc, cuprins de mirare: în jurul cuviosului strălucea o lumină dumnezeiască. Şi n-a îndrăznit să se apropie de dânsul până ce nu i-a poruncit cuviosul.

Se povesteşte despre fericitul Maxim încă un lucru minunat, şi anume că primea pâine cerească. Aşa se spune, pe temei de adevăr, că într-o iarnă căzuse o zăpadă atâta de năpraznică, încât chilia în care stătea sfântul fusese acoperită peste tot, închizându-1 pe el acolo ca într-un mormânt. Peste câteva zile, bolnicul lavrei, zis Grigorie, porni, împreună cu un alt frate, având cu ei lopeţi şi cazmale, să ajungă la chilia lui Maxim, ca să-l scoată de sub zăpadă şi să-i ducă de mâncare şi de băutură. Cu mare trudă ajunseră la el, dar când intrară în chilie, miraţi au fost, văzând pe masa cuviosului o pâine caldă şi curată, din care ieşea un miros prea plăcut, care îmbălsăma toată cuprinderea colibei. Cercetând, nu aflară nicio urmă de foc.

Căzură atunci la picioarele sfântului şi-i cerură să le dea şi lor măcar o fărâmă din această pâine cerească.

Şi Maxim le-a dat, ca să se bucure şi ei de-o asemenea învrednicire cu totul rară.

Şi le-a dat şi apă rece, răcoritoare trupului şi sufletului-mărturisindu-le sfântul că atât pâinea, cât şi apa îi veniseră din mâna nevăzută a lui Dumnezeu.

Şi aşa, după ce-a petrecut cuviosul părintele nostru Maxim paisprezece ani în peştera aceasta, a ieşit de acolo

şi a venit aproape de sfânta lavră, numai spre a auzi sfintele clopote. Şi acolo şi-a făcut o colibă, în care a stătut până la săvârşirea lui din viaţa aceasta.

Şi-acuma, după ce-am povestit viaţa şi faptele acestui prea cuvios părinte, se cade să arătăm cum şi care i-au fost cele de pe urmă ceasuri ale pământeştii lui petreceri.

Într-o zi, un monah, chemat Nicodim, a venit la el spre a-i lua un sfat. Văzându-l, sfântul i-a zis:

— Frate Nicodime, eu voi muri degrabă… şi i-a arătat lui ceasul şi ziua când avea să se petreacă această trecere dincolo.

Şi când a venit ziua aceea, cuviosul Maxim a adormit în Domnul, fiind de nouăzeci şi cinci de ani, iar mormântul îi fu făcut aproape de coliba sa.

Sfintele lui moaşte erau şi ele făcătoare de minuni, aducând multora din cei care se atingeau de ele tămăduire de toate sau căpătare de vedere sau de auz.

Şi aşa a trăit şi a adormit în Domnul prea cuviosul schivnic Maxim, cel căruia i s-a mai zis şi Cavsocalivitul.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I

Share000

Tags: cel ce-a pustnicit în sfântul munte al Atonului, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Ed. Artemis, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, în anii 1320 de la Hristos, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viaţa Cuviosului Părinte Maxim Cavsocalivitul, Viețile Sfinților, vol. I