Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Serghie, egumenul Radonejului, noul făcător de minuni (25 septembrie)
Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, Kiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pântecele mamei sale, căci intrând oarecând mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfânta Liturghie şi având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sfânta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încât au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. Dease-menea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.
Şi când preotul a glăsuit “Sfintele sfinţilor”, a treia oară glasul pruncului din pântecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înţeles toţi că o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfântul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu, şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de când s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era înce-pătură a înfrânării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârşită. Când a fost de şapte ani, l-a dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni să se dea copilului înţelegerea cărţii. Drept aceea, într-o zi umblând singur prin oarecare dumbravă – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curând înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând în dumbravă şi făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, şi aştepta sfârşitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: “Ce-ţi trebuie fiule?” A răspuns copilul, zicând: “M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul făcând rugăciune l-a binecuvântat pe el, zicându-i: “Iată, de acum fiule îţi dăruieşte ţie Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încât să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”. Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adapă din destul de ploaie şi se face roditor, aşa şi el luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu “i-a deschis lui mintea să înţeleagă scripturile”. Şi creştea copilul împreună cu anii, cu înţelegerea, şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrânarea, fugea de jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea Dumnezeieştilor cărţi şezând, învăţa acea înţelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treaptă în treaptă mergând, creştea spre bărbăţia cea desă-vârşită. După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea mutându-se acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta, la locurile cele lumi-noase şi răcoroase, lăsându-şi toată averea moştenitorului lor Varto-lomeu. Iar el, la moartea părinţilor săi, gândea întru sine, zicând: “Şi eu sunt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi părinţii mei”. Deci, binecunoscătorul copil socotind viaţa aceasta scurtă, a împăr-ţit averea ce rămăsese după părinţi, nelăsându-şi lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămânzi. Apoi s-a dus în pustie, şi făcându-şi o chiliuţă, petrecea într-însa nevoindu-se şi rugându-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rându-ială, având de la naşterea sa douăzeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.
Deci, a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puţine zile, şi după aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile lui Dumnezeu”. Şi a proorocit zicând: “Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi prea mărită”. Şi făcând rugăciune s-a dus. Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul său cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoinţe ale lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşînd pe sfântul şi repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, şi înfierbîntările lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aevea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mânie mare striga: “ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rău!” Şi acestea zicându-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cântând şi lău-dând pe Dumnezeu. Acestea aşa făcându-se, slava despre dânsul a început a străbate pretutindeni şi se adunau la dânsul mulţi din cetăţile şi ţinuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc.
Alţii voiau să locuiască cu dânsul şi să se povăţuiască de către dânsul la calea mântuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dân-sul. Şi a zidit mai întîi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele prea Sfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos. Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia prin hirotonisirea episcopului Atanasie şi păştea binecuvântătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gânditori îi alunga cu rugăciunea. Dar după puţină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfântul. Şi închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui încât chilia era plină de şerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune, şi îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Ducându-se vestea de dânsul pretutindenea, şi mulţi din părţile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducând şi dând-o în mâinile sfântului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfântului. Şi ajutând Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în Cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea slavoslo-vind pe Dumnezeu. Deci, s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, şi erau fraţii în mâhnire mare, petrecând fără de hrană, flămânzi, trei zile. Iar rânduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pâine, ci să-şi pună nădej-dea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată suflarea, şi de la Acela cu credinţă să-şi ceară cele trebuincioase. În timpul acela nu era viaţă de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci, fraţii fiind strîmtoraţi de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: “Până când ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţă vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din vieţile sfinţilor părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le grăia lor cuvintele lui Hristos. “Căutaţi la pă-sările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 6,26). Şi dacă hră-neşte păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puţină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fă-ră de lămurire aurul nu se săvârşeşte!” Şi a proorocit, zicând: “Acum puţină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineaţă va fi în-destulare de toate bunătăţile”. Şi s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulţime de pâini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curând gătite de la un om neştiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dânsul”. Deci, rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânşii bucate, iar ei n-au vrut, spunând că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii, văzând mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare dumnezeiască este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu. Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: “Vedeţi fraţilor şi vă minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi până în sfârşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt şi pe ro-bii Săi cei ce locuiesc într-Însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea”.
Încă se cade a pomeni şi aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălăşluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducând apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar când cu voia lui Dumnezeu s-au înmulţit fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Şi pentru acea pri-cină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au făcut atîtea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfântul le răspundea: “Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atîtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită, numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă.
Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorît apă din piatră în pustie, cu atît mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!” Iar odată luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorît în valea cea de sub mănăstire şi nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfântul, aflând într-o groapă puţină apă strânsă din ploaie, şi-a plecat genunchile şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Şi îndată un izvor mare s-a arătat, care şi până astăzi este văzut de toţi; şi scot dintr-însul la toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţă. Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atîta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a în-viat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tânguia după el tatăl lui nemângâiat. Deci, văzând Cuviosul Serghie tânguirea omu-lui aceluia, i se făcu milă de el şi, făcând rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, ajungând ei la sfântul, fugeau dintr-înşii necuratele du-huri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau, şi în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfântul cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi cuviosul Serghie, şi mulţi, dorind a vedea cin-stita lui faţă, şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăţi şi ţinuturi se adunau la dânsul, şi mulţime de călugări lăsându-şi mănăstirile lor veneau la dânsul, dorind să vieţuiască cu el şi să fie povăţuiţi de dânsul. Domnii şi boierii şi oamenii cei de rând alergau cu sârguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de demult, sau ca pe unul din prooroci. Un ţăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri prea depăr-tate, auzind de Sfântul Serghie, a vrut să-l vadă şi mergând în mî-năstirea cuviosului, întreba de dânsul unde se află. Se întâmplase că atunci cuviosul era în grădină şi săpa pământul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergând în grădină, a văzut pe sfântul în haină proastă, ruptă şi mult cârpită, săpând pământul, şi i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfântul în mare slavă. Şi întorcându-se în mănăstire iar întreba, zicând: “Unde este Sfântul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el”. Iar ei i-au zis: “Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut”. După aceea, ieşind sfântul din grădină, l-a văzut ţăranul şi îngreţoşîndu-se de el, şi-a întors faţa de la dânsul şi nu vrea nici să caute la fericitul. Şi se defăima în sinea lui, zicând: “O, câtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ”. Deci, sfântul înţelegându-i gândurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mândrul de laudă şi de cinste se bucură, aşa se bucură cel smerit, cu gândul, de necinstire şi de defăimare. Şi luând pe ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: “Să nu te mâhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea”. Iar, când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi, sculându-se sfântul, a ieşit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi. Şi văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul şi apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvân-tare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergând amândoi împreună, stareţul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.
Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: “Cine este, stăpâne, stareţul cel ce şade cu voievodul?” Şi i-a spus lui acela că este sfântul Serghie. Apoi, a început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicând: “O Doamne, cât m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte, şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţii sfântului, cuprins fiind de ruşine?”. După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul, şi ru-şinându-se a privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: “Să nu te mâhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi că sunt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, părându-le că sunt mare”. De aici, s-a arătat aevea în câtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ ce se în-greţoşa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod. Oarecând fericitul, după obiceiul său, într-o seară târziu, stând la citirea rugăciunilor şi rugându-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: “Serghie!”. Iar el, mirându-se de neobişnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugă-ciune şi a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Şi, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încât s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: “Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugă-ciunea ta este primită. Caută şi vezi numărul călugărilor celor adu-naţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Ci, căutând sfântul, a văzut mulţime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăs-tire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezând şi cântând cântări îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicându-i: “În ce chip ai văzut păsările acestea, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Şi vrând să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobişnuita chemare a stareţului, a alergat degrab la dânsul şi nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Dar sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu. După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfântul de prea sfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la Patriarh binecuvântare şi daruri: o cruce, un parai-man, o schimă şi scrisoare care avea în sine scris aşa: “Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea Pa-triarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu şi împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace, şi a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită, şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, aceea că n-aţi cîş-tigat viaţa cea de obşte. Căci ştii, cuvioase, că şi singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul şi împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai “a locui fraţii împreună”. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţă de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Această scrisoare a Patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Prea sfinţitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, şi, arătându-i scrisoarea, îl întreba zicându-i: “Tu, Prea sfinţite stăpâne, cum porunceşti?” Iar Mitropolitul a răspuns stareţului, zicând: “De vreme ce de atîtea bunătăţi te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cât şi în ţările cele depărtate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, încât a toată lumea marele Patriarh te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rânduială”. Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a aşezat viaţa de obşte în locaşul său, poruncind ca să se păzească statornic rânduielile vieţii de obşte: nimic să nu cîştige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obşte să le aibă, după poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, în singurătate.
Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăstirea sa neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Mergând ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de râul ce se numeşte Cârjaci, şi acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi, fraţii, vă-zându-se părăsiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu de-adinsul îl căutau pretutindenea. După câtăva vreme, s-a aflat de fraţi locul şi, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din ucenicii lui lăsând lavra, s-au aşezat cu dânsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare neputând a vieţui fără de părintele lor, şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânşii, au mers la prea sfinţitul Mitropolit Ale-xie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintîi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriţi, rugându-l ca să asculte şi să mângâie pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dânşii, ca nu cumva supărându-se, fără de dânsul să se risipească şi la locul sfânt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintîi, unde s-au mângâiat fraţii foarte mult de venirea lui. Episcopul Permului, sfântul Ştefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curând, grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Şi când era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruţa sa, şi citind “Cuvine-se să te fericim” şi făcând obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu faţa spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicând aşa: “Pace ţie duhovnicescule frate!” Şi s-a întâmplat că atunci feri-citul Serghie mânca la masă. Şi înţelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă şi stând puţin, şi rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicându-i: “Bucură-te şi tu păstorule al turmei lui Hristos şi pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine”. Iar fraţii s-au mirat de acel lucru neobişnuit, şi au înţeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfârşitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicând: “În acel ceas episcopul Ştefan, mergând pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, şi s-a închinat Sfintei Treimi, şi pe noi păcătoşii ne-a binecuvântat”. Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredinţare s-au înştiinţat că adevărat aşa a fost lucrul şi se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor. Şi înflorea locaşul cuviosului cu bărbaţi îmbunătăţiţi, şi mulţi dintr-înşii, pentru bunătăţile lor cele mari, erau luaţi în alte mănăstiri ca egumeni, iar alţii erau ridicaţi la scaune arhiereşti. Şi toţi aceia au sporit întru bunătăţi şi în urmarea celui desăvârşit învăţător, şi iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecând viaţa. Pentru care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvârşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar şi s-au spăimântat văzând po-doaba lui negrăită. După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bă-trâneţe şi văzând că se apropie de sfârşit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie şi luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: “Iartă-mă, stăpâne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrâneţe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: “Ştiu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, şi să pri-meşti de la noi binecuvântarea ce ţi se dă”. Şi aşa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: “Să ştii fericite, pentru ce te-am chemat şi ce voi să rânduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredinţîndu-mi, am ţinut Mitro-polia Rusiei, pe cât El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfârşit, numai nu ştiu ziua sfârşitului meu, şi doresc ca în viaţa mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă ştiu cu încredinţare că şi marii stăpânitori, domni, şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, până la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primeşte rânduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”. Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduială ca aceea. Şi a răspuns către arhiereul: “Iartă-mă stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu păcătosul şi mai smeritul decât toţi oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfântul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: “Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”.
Iar arhiereul văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Şi mângâindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi, Alexie mitropolitul, s-a dus din viaţă, şi fericitul Serghie era silit prin ru-găminte de domnii cei mari stăpânitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfântul ca un diamant tare a rămas neînduplecat. Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfinţenie a se îmbrăca în veşminte arhiereşti, şi a-şi pune camilafcă albă. Încă începuse şi asupra Sfân-tului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutându-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: “Mihail, lăudându-se împotriva locaşului acestuia, împotriva sme-reniei noastre, nu va cîştiga ceea ce doreşte, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărătească nu va vedea”. Şi s-a împlinit proorocirea sfântului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească şi s-a sfârşit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian. În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, şi i-a proorocit biruinţă, zicând: “Să ieşi împotriva barbarilor, lepădându-ţi toată în-doiala, şi Dumnezeu ajutându-ţi, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului şi prin rugăciunile sfântului, a mers făcând război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini tovarăşi a scăpat Mamae. Iar Cuvio-sul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi stând cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa, când era război între creştini şi între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari şi care din ostaşii creştini a fost ucis în război, aducând jertfe lui Dumnezeu pentru dânşii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întor-cându-se izbînditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulţumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.
Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi adeseori pri-vind la icoană, zicea: “Preacurată, Maica Hristosului meu, apără-toare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfântului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai cîştigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti tuturor nădej-de de mântuire şi adăpostire”. Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţu-mire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezeşte-te şi priveghiază, de vreme ce o cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta”. Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: “Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe sfântul, şi îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru şi cu Ioan, strălucind într-o negrăi-tă lumină. Când a văzut-o sfântul, a căzut cu faţa la pământ neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: “Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, şi pentru locaşul tău să nu te mai mâhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai până ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică şi de cutremur mare, şi venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frică, ca mort, şi l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicând: “Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atît: “Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie”. Şi se află tăcând şi mirându-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului său: “Fiule, chiamă la mine pe Isaac şi pe Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreună au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Prea curate. Slujind oarecând Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârşit în viaţă, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, încon-jurând Altarul şi pe Serghie când slujea. Şi stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc şi învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul pahar, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, sfântul Serghie. Vieţuind Cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrânare şi osteneli, şi făcând multe minuni, a ajuns la bătrâneţe adânci. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. Apoi, cu şapte luni mai îna-inte, şi-a văzut mutarea sa către Dumnezeu şi a chemat fraţii, în-credinţînd egumenia ucenicului său cu numele Nicon, care deşi era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa ur-ma învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească, şi cunoscându-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi destul, dându-le binecuvântare şi iertare; iar în ceasul din urmă, s-a îm-părtăşit singur cu Preacuratele Taine, dându-şi astfel sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Faţa lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încre-dinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar şi până acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în viaţa sa, aşa şi după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin. Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se afla şi aceasta: “După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea lati-nească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă şi era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mâhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcându-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreaptă şi zicându-i: “Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat paşilor apostoleşti?” Iar el a răspuns: “Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am bine-cuvântat de dânsul”. Apoi stareţul a zis: “Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sunt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: “Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deşteptându-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul aco-perământ şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei. Ajutorul şi arătarea sfântului povestind, au propovăduit cele auzite de la dânsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa. Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfânta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stâlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu. În această zi, mai facem şi pomenirea cuvioasei Eufrosina, care era fiica sfântului mucenic Mihail, voievodul Cernigovului, şi prin arătarea şi făgăduinţa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dăruit copila lor şi s-a botezat în Biserica cea mare a Pecerschii. Iar în vârstă venind, şi fiind cu Mina, voievodul Sujdalului, prin voia părinţilor, s-au rugat cu lacrimi Preacuratei Născătoarei de Dumne-zeu, ca să i se păzească fecioria ei neînstrăinată. Şi a văzut arătându-se cereasca Împărăteasă, poruncindu-i ca să asculte pe părinţii săi, şi să meargă la Sujdal, de nimic îndoindu-se. Deci, fiind ea pe cale şi încă neajungând la Sujdal, logodnicul ei a murit. Iar ea, aflând mănăstirea de fecioare, cu hramul “Pune-rea veşmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, s-a călugărit într-însa şi s-a nevoit bine. Apoi i s-a dat ei de sus darul prooro-ciei, chiar a tămădui boalele, şi făcea multe minuni. Iar în vremea năvălirii păgânului Batus, hanul tătarilor, locaşul său l-a păzit întreg de robia mahomedanilor cu rugăciunile sale. Apoi a trecut la Domnul la 25 septembrie, zi în care îşi făcuse mai înainte făgăduinţa sa lui Dumnezeu, îmbrăcându-se în chipul îngeresc.
Viețile Sfinților, septembrie
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, egumenul Radonejului, noul făcător de minuni (25 septembrie), Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, preot Petru Munteanu, septembrie, Sfinţii zilei, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Serghie, Viețile Sfinților
