Hai cu noi nr. 70 noiembrie 2019

De mic copil, sfântul Benedict strălucea în curăţia inimii nesupunându-şi sufletul la nicio voie trupească.
El a răsărit ca un luceafăr de dimineaţă, în Nursia, cetatea Romanilor.
Lăsându-şi casa părintească şi averile cele multe, a iubit chipul sfintei şi monahiceştii vieţi şi s-a făcut monah, trăgându-se departe, într-o peşteră din pustie, unde ducea o viaţă preacurată de rugăciuni şi de post.
Dar Ispititorul n-a stat în nelucrare, văzînd o asemenea curată viaţă, şi i-a trimis acolo năluciri de femei, din cele pe care sfântul le cunoscuse mai înainte, tulburându-i duhul atât de tare, încât puţin a lipsit să nu se întoarcă în lume.
Dar întărindu-l darul cel mîntuitor al lui Dumnezeu, Sfântul Benedict a biruit pe cel ce-1 ispitea. Căci, dezbrăcându-se, el a început a se tăvăli prin urzicile şi spinii care erau în preajmă, sângerându-şi trupul şi răbdând cu vitejie durerile.
Şi de atunci diavolul desfrânării n-a îndrăznit să-l mai supere, iar sfântul Benedict a rămas netulburat în cuget şi, încălzindu-şi mai cu putere inima de darul Sfântului Duh, a crescut în roade bune şi prea plăcute lui Dumnezeu.
Era, aşadar, o mănăstire în apropiere, al cărei egumen plecase la Domnul. Auzindu-se de faptele sfântului Benedict, monahii acestei mănăstiri au venit la el şi l-au

poftit să le fie egumen. El a zis că nu-i vrednic de aşa însemnată slujbă, dar fraţii rugându-1 cu mare putere, el a primit.
Fericitul păzind aşezarea mănăstirii şi neîngăduind fraţilor să-şi facă voile, ei, cum au văzut sfinţenia cuviosului, precum şi pustnicia lui cea cu tot dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei, părându-le rău că şi-au ales asemenea egumen.
Aşa că, sfătuindu-se unii din ei, au pus nişte otravă într-un pahar şi pe când stăteau la masă, i-au dat sfântului Benedict să bea.
Atunci Benedict, făcînd semnul crucii deasupra paharului, de îndată paharul s-a sfărâmat.
Sculându-se de la masă, sfântul Benedict a spus fraţilor:
– Mult dreptul Dumnezeu să vă răsplătească pentru ce aţi vrut să faceţi… Duceţi-vă şi vă căutaţi alt părinte. Eu vă las…
Şi sfântul Benedict a purces iarăşi în peştera sa de la început, unde a strălucit prin dumnezeieşti fapte bune, că mulţi au purces spre el, venind din locuri depărtate, ca să fie păstoriţi de darul său.
Cu duhul plin de puterea lui Christos, sfântul Benedict a început pe urmă a întemeia în jurul acestei peşteri o mulţime de mănăstiri, douăsprezece la număr, având fiecare câte douăzeci de monahi. Şi mulţi oameni, chiar din cei de bun neam, de la Roma, veneau de se călugăreau în acele mănăstiri. Trei din aceste douăsprezece mănăstiri se aflau pe vîrfuri şi pe răspiteni de munţi. Aşa că monahilor le era foarte anevoios să se pogoare la pârâu să aducă apă. Au mers atunci la sfântul Benedict şi i-au cerut să mute mănăstirile de acolo. Sfântul i-a ascultat şi pe urmă i-a trimis la mănăstire, spunându-le să aştepte.
Când a înnoptat, fericitul Benedict s-a dus pe vârful muntelui şi s-a rugat. Pe urmă a pus în acel loc trei pietre şi s-a întors la chilie.
A trimis apoi răspuns monahilor să meargă pe vârful muntelui unde pusese el cele trei pietre şi să sape.

Monahii au mers şi, săpând puţin, au dat de apă, din care au luat, îndestulându-se. Şi aşa, n-amai fost trebuinţă să mute mănăstirea.

* * *

În altă zi, pe când Benedict stătea în chilia sa, monahul Plachida s-a dus la râu să ia apă şi, scăpând vasul în râu, a vrut să-l prindă, dar apa l-a luat şi pe dânsul şi se lupta cu înecul.
Aflând grabnic despre aceasta, fericitul Benedict a chemat pe un alt monah, Mavru, şi i-a zis: Du-te şi scapă pe Plachida!
-Dar nu ştiu să înot…
-Du-te, că vei putea…
Mavru a intrat în apă, iar sfântul Benedict stătea pe mal şi se ruga cu putere.
Mavru a mers pe ape cu uşurinţă şi, ajungând la Plachida, l-a scos de la înec.

Strălucind astfel sfântul cu nişte fapte bune ca acestea, mulţi veneau la el şi, pentru dragostea Domnului Christos, părăseau deşertăciunea vieţii şi se făceau pustnici.
Dar acestea nefiind pe placul urâtorului de Dumnezeu, diavolul, el a început a zavistui împotriva sfântului.
Aşadar, intrând prin gaura trufiei în sufletul lui Florentie, preotul bisericii din apropiere, l-a îndemnat a ocărî şi a ponegri faptele sfântului.
Văzând că nimic nu-i putea face, ba mai ales duhul de sfinţenie se învârtoşa în sufletul lui Benedict, a cugetat să-l ucidă, otrăvindu-l.
Aşadar, a plămădit pâine, a pus în ea otravă, a copt-o şi a trimis-o sfântului ca de binecuvântare.
Sfântul având vedere duhovnicească, a înţeles ticăloasa alcătuire şi, cum la el venea mereu spre seară un vultur, i-a dat pâinea otrăvită şi i-a poruncit:

– Du această pâine şi arunc-o într-un loc pustiu. Şi vulturul aşa a făcut. Văzând Florentie că nici aşa nu poate strica nimic, a cugetat să se lege de ucenicii sfântului şi, pe când ei lucrau în grădină, le-a trimis şapte femei desfrânate goale, să joace înaintea monahilor.
Sfântul Benedict aflând prin duh de această rea năzuinţă a lui Florentie şi temându-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, i-a trimis pe toţi după alte treburi, aşa că alcătuirea lui Florentie s-a nimicit.
N-a trecut mult şi ticălosul Florentie şi-a primit pedeapsa, căci căzând dintr-un foişor, şi-a sfărâmat trupul şi a murit.

* * *

Ieşind din locul acela, Benedict s-a dus în ţara Campaniei, la locul zis Casin, unde se afla un vechi templu idolesc, pe care l-a prefăcut în biserică, chemînd la credinţă pe cei din preajmă.
Văzând această rîvnă, întunecatul s-a abătut din nou asupra sfântului, arătîndu-i-se chiar în chipul lui cel obişnuit, slobozind pe gură văpăi arzătoare şi zicându-i:
– Benedicte, Benedicte, de ce mă asupreşti astfel!, şi aceste cuvinte le auzeau toţi cei ce erau de faţă.
Într-o zi, trei călugări vrură să ridice o piatră dintr-un loc, ca să o ducă spre a fi folosită la clădirea unei chilii. Dar nu puteau, iar când priviră mai bine, văzură pe dânsa stând chiar diavolul.
Mergând, au spus aceasta lui Benedict, care a venit şi a făcut o rugăciune. Atunci cei trei fraţi au ridicat cu mare uşurinţă piatra.

* * *

Altădată, fraţii ridicau un zid şi diavolul a mers la Benedict şi i-a spus:

“Mă duc la cei ce zidesc să le ajut…” Sfântul a trimis veste celor ce zideau să se ferească, dar ajungând mai degrabă diavolul, a surpat zidul care a strivit pe unul din fraţi.
Aflând sfântul, a zis să aducă la el pe fratele mort şi, stând în chilie numai cu el, a căzut în rugăciune, cerând lui Dumnezeu minunea învierii acelui frate.
Când a isprăvit rugăciunea, fratele acela stătea pe picioarele sale, întreg şi sănătos.
Şi aşa, diavolul a rămas de ruşine.

* * *
În vremea Goţilor, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfântului, a purces să vie la mănăstire.
Trimţând veste sfântului că ar vrea să vie să-l vadă, el i-a răspuns: „Să vie!”
Totila, îndoindu-se că sfântul ar putea să aibă darul prorociei, a vrut să-l cerce. L-a îmbrăcat aşadar cu hainele sale pe unul din oştenii lui, zis Rigon, poruncindu-i să se înfăţişeze sfântului şi să-i spună că-i Totila.
Ajungând Rigon la sfântul Benedict, acesta, încă de departe văzându-l, i-a strigat:
-Leapădă, fiule, hainele ce porţi, că nu-s ale tale.
Ruşinat, Rigon şi-a mărturisit cu mâhnire fapta şi a rugat pe sfânt să-l ierte.
Întorcându-se, a povestit aceasta lui Totila care, cuprins şi el de părere de rău pentru fapta sa, a purces de îndată la sfântul Benedict şi, căzându-i la picioare, i-a cerut iertare.
Benedict, ridicîndu-l, i-a spus:
– Mari şi multe sunt răutăţile tale. Depărtează-te de dânsele şi pocăieşte-te. Află că vei intra în Roma, nouă ani vei împărăţi, iar în al zecelea te vei sfârşi.
Aflând aceasta, Totila s-a spăimântat şi, crezînd în vorbele sfântului, şi-a schimbat neomenia şi asprimea.
Iar proorocirea sfântului Benedict s-a îndeplinit
minunat.
Venind într-o zi la sfântul Benedict episcopul bisericii Comisiei, îi spunea că Roma va fi pustiită de craiul Totila. Atunci sfântul i-a răspuns:
– Roma nu va fi pustiită de păgâni, ci de nevoi, de gâlceve şi de neîmpăcări.
Şi asemenea s-a întâmplat precum sfântul Benedict a prorocit.
* * *
Într-o zi, în ceasul când sfântul gusta puţină mâncare, un monah îi ţinea sfeşnicul să-i lumineze, fiind seară.
Diavolul mândriei cuibărindu-se în duhul acelui monah, l-a făcut să cugete aşa: „Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, nu este el, oare, un om ca şi mine?”
Atunci sfântul, văzîndu-i în duh, i-a zis de îndată:
– Închide-ţi inima, frate, să nu intre în ea gânduri de mândrie…, şi a chemat pe alt frate să-i ţină sfeşnicul.
Ieşind acest monah afară, a stătut şi a plâns de mâhnire, făcând legământ cu sine a nu se mai trufi altădată.

Făcându-se în părţile Campaniei o foamete mare, era lipsă şi în mănăstirea sfântului. Într-o zi, nu se aflau în cămara mănăstirii decât cinci pîini. Pentru aceasta, fraţii stăteau trişti.
Văzându-i, astfel, sfântul Benedict i-a încurajat, spunându-le:
– De ce staţi aşa? Mîine vom avea tot ce ne trebuie… A doua zi, la poarta mănăstirii fraţii au aflat mai mulţi saci cu făină, pe care, din îndemnul lui Dumnezeu, i-au adus acolo credincioşii din preajmă.
Slăvind pe Dumnezeu, fraţii s-au învăţat a nu se mai întrista la nevoi, ci mai vârtos a nădăjdui.

Într-o zi, a venit la el un om care, căzându-i la picioare, i-a zis:

– Sunt dator cu doisprezece galbeni şi nu am, iar cel căruia îi datoresc mă asupreşte. Rogu-te, dă-mi aceşti bani.
Sfântul Benedict i-a răspuns:
– Iartă-mă, frate, că nu am, dar să vii peste două zile. Acela s-a dus şi în vremea aceea cuviosul s-a rugat cu putere.
A treia zi a venit acel om sărac şi, ieşind înaintea lui cuviosul Benedict, a aflat afară pe-o ladă treisprezece galbeni.
Benedict i-a luat şi i-a dat săracului, zicîndu-i:
– Iată, cu doisprezece galbeni să-ţi plăteşti datoria, iar celălalt ce-ţi rămâne să-l ai pentru nevoile tale…
Plecând, omul i-a mulţumit.

* * *

Fiind acea secetă mare în Campania, sfântul Bendict s-a ostenit, dând ajutor celor lipsiţi.
Dând la săraci tot untdelemnul, a mai venit la el într-o zi un om lipsit de toate şi l-a rugat să-i dea puţin untdelemn.
Sfântul a poruncit chelarului să-i dea untdelemnul ce-l mai aveau şi ei pe fundul unei sticle.
Chelarul a spus că-l va da, dar nu 1-a dat, zicînd că rămân fraţii fără nici o picătură de untdelemn.
Aflând sfântul despre aceasta, s-a supărat şi a dojenit pe chelar. Apoi s-au strîns laolaltă la rugăciune. Şi era acolo un vas mare, gol.
Şi pe când se rugau, vasul acela a început să se umple cu untdelemn, iar când s-a isprăvit rugăciunea, el era plin.
A zis Benedict fraţilor:
– Luaţi aminte, fraţilor, agonisiţi credinţă neclătinată şi ascultare vrednică făgăduinţei monahiceşti…
Toţi au ascultat, smerindu-se, iar fratele chelar s-a îndreptat în cugetul său, după care a dus untdelemnul fratelui aflat în lipsă.
Pe vremea craiului Totila al Goţilor, despre care am mai povestit, era un oştean zis Ţilas, care asuprea rău pe creştini, omorându-i.
Într-o zi Ţilas, găsind pe unul din aceştia, îl asuprea cu putere, cerîndu-i să-i dea nişte lucruri. Omul, ca să scape, i-a zis că lucrurile acelea le-a dat sfântului Benedict.
Legând atunci cu curele pe om de calul său, Ţilas i-a poruncit să meargă la sfântul acela Benedict, având în cuget gândul să-şi bată joc de el.
Ajungând la sfântul Benedict, Ţilas i-a poruncit să-i dea acele lucruri.
Sfântul s-a întors cu privire grea la el şi a tăcut. Pe urmă a privit spre cel legat de cal.
S-a făcut atunci o minune. Numai privind, legăturile s-au desfăcut şi omul acela a fost slobod.
Văzând aceasta, Ţilas s-a smerit şi, crezînd, a căzut la picioarele sfântului, cerându-i iertare.

* * *

În altă zi, unui lucrător de pămînt, pe cînd era la cîmp, i-a murit pe neaşteptate copilul.
Luându-l în braţe, l-a dus în grabă la poarta mănăstirii la sfântul Benedict şi striga cu durere:
– Îndură-te, sfinte, şi dă-mi pe fiul meu viu… Sfântul Benedict, cu sufletul întristat a grăit:
– Nu sînt eu vrednic de-o putere aşa de mare… Nu putem noi purta sarcini aşa de grele…
Dar tatăl acela aştepta şi ruga cu lacrimi pe sfânt să nu-l lase.
Atunci sfântul, fiindu-i milă, a mers cu fraţii la poarta mănăstirii, unde se afla mortul.
Plecându-şi genunchii, a căzut în rugăciune zicând:
– Doamne, Dumnezeule, nu căta la păcatele mele, ci la credinţa omului acestuia, aşadar trimite, Doamne, în trupul acesta, sufletul ce-ai luat…

Atunci trupul copilului s-a cutremurat şi, căpătând din nou viaţă, s-a înviorat.
Toţi cei de faţă, minunîndu-se, au adus slăvire lui Dumnezeu, care se milostivise de tatăl acela prea întristat, şi-l bucurase cu această întoarcere la viaţă a fiului mort.

* * *

Într-o altă vreme, a venit pentru cercetare la sfântul Benedict diaconul Servant.
Deci, adăpându-se cu cuvintele pline de miere ale veşniciei, se împărtăşea cu această prea dulce mîncare, stând de vorbă într-un foişor cu sfântul Benedict.
Şi când sfântul Benedict a rămas singur în foişor, a stătut la fereastră şi s-a rugat cu neostenire lui Dumnezeu. Atunci, fără de veste, în noapte s-a arătat din cer o lumină mare, încât întunericul a pierit, făcându-se noaptea zi plină de lumină. Şi sfântul a văzut lumea întreagă şi pe toţi oamenii pământului adunaţi sub lumina strălucitoare a soarelui. Căutând la ele, Benedict a văzut sfântul suflet al lui Gherman, episcopul din Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinţii îngeri.
Atunci cinstitul părinte Benedict, voind a-l face părtaş al acestei vedenii pe Servant diaconul, a strigat cu glas tare să vină să vadă şi el.
Venind spăimântat în foişor, a văzut Servant o parte din strălucirea aceea.
A doua zi, cercetând, sfântul Benedict a aflat că în ceasul acela când sufletul lui Gherman suindu-se la cer, s-a făcut şi sfârşitul lui.

* * *

Sfântul Benedict a strălucit, nu puţin, şi cu învăţătura cuvântului. A rînduit canoanele şi pravilele monahilor în desluşire aleasă şi cu vorbe pline de lumină.
El, după cum a trăit, astfel a şi învăţat, şi după cum a învăţat, aşa i-a fost viaţa, ceea ce regulă mai presus de toate câtă a fi pentru viaţa cea adevărată a unui creştin cu adevărat.
Iar în anul în care avea să plece din viaţa aceasta, plecând de-a pururi la Domnul, a vestit ucenicilor lui despre ziua sfârşitului său.
Aşa, mai înainte cu şase zile de sfârşitul său, a poruncit să i se deschidă mormântul. Pe urmă, a fost cuprins de-o grea fierbinţeală, împuţinându-i-se puterile sufletului.
A şasea zi, a cerut să fie ridicat şi dus la biserică, unde s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge.
Şi stând în mijlocul ucenicilor săi, fiind cu totul slab, s-a întors spre răsărit şi înălţând mâinile la cer şi rugându-se sfinţitul şi prea curatul său duh s-a suit la cer dimpreună cu rugăciunea şi s-a dat Domnului.
În clipele acelea, la doi fraţi care se aflau departe li s-a arătat o descoperire. Au văzut un drum de la chilia sfântului până la cer, aşternut cu mătăsuri, iar spre răsărit ardeau mii de făclii, în nesfârşită rânduială. Şi iată că un bărbat îmbrăcat în alb şi luminos la faţă stătea în faţa lor şi-i întreba:
– Ştiţi al cui este acest drum? Iar ei au răspuns că nu ştiu.
– Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer, le-a răspuns îngerul.
Şi ei au înţeles că tot în clipa aceea era sfârşitul sfântului Benedict.
Cinstitul lui trup a fost îngropat în biserica sfântului Ion Botezătorul, pe care Benedict o zidise în locul templului idolesc al lui Apolo.
Şi aşa a fost viaţa sfântului Benedict, ceea ce, tălmăcit, însemnează Binecuvântat.

Vieţile Sfinţilor, Editura Artemis, vol. III

Share000

Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Părintele Benedict, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viaţa Cuviosului purtător de Dumnezeu