Viaţa Sfântului Grigorie, de Dumnezeu cuvântătorul, Patriarhul Constantinopolului
Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, s-a născut în cetatea Nazianz, de aceea i se mai zice şi Nazianzinul. Tatăl său, Grigorie, era de bun neam, dar la început trăia în necredinţă, — iar mama sa, fericita Nona, era creştină drept credincioasă, crescută în frica lui Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Ea l-a adus la credinţă şi pe bărbatul ei, împlinindu-se vorbele apostolului că se va sfinţi bărbatul necredincios prin femeia credincioasă. Întâmplându-se să treacă pe acolo sfântul Leontie, episcopul Cesareei Capadociei, în drum spre soborul de la Niceea fericita Nona l-a rugat şi-a botezat pe bărbatul ei Grigorie! După aceea, au început a trăi viaţa cea curată, plăcută lui Dumnezeu. Sporind tare în credinţă, a ajuns mai pe urmă cum vom vedea, în scaunul episcopal din Nazianz. Dorind să aibă copil de parte bărbătească, ei se rugau cu smerenie lui Dumnezeu, făgăduindu-i mai dinainte de a-l hărăzi slujbei lui Dumnezeu. Domnul, care ascultă rugăciunile drepţilor, le-a împlinit cererea, arătându-le în vedenie cum va fi fiul lor. Şi Nona a născut prunc, căruia i-au spus Grigorie, aşa precum îl chema în vedenie. Nu l-a botezat de îndată, că era pe atunci obiceiul ca să se boteze creştinii la vârsta când a primit botezul însuşi Mântuitorul, — obicei care a fost îndepărtat mai pe urmă pentru pricini bine socotite. Aşa că au amânat botezul până va împlini anii Domnului Christos.
De mic a fost cu mare tragere de inimă la învăţătură fiind isteţ la minte, deştept şi sârguitor. Ajungând mai vârstnic, mama sa a început a-l învăţa dreapta credinţă şi alte multe învăţături bune, spunându-i şi lui că mai înainte de a-l fi zămislit, l-a hărăzit slujbei lui Dumnezeu. Bunul tânăr punea cu tot dinadinsul cuvintele maicei sale la inimă şi şi-a pus în gând să-şi păzească fecioria până la sfârşitul vieţii.
Voind să se deprindă cu vorbirea frumoasă şi cu alte învăţături de folos, s-a dus mai întâi în Cesareea Capodociei, unde a petrecut mai multă vreme cu dascăli aleşi, de la care a învăţat minunate lucruri. A plecat pe urmă în Palestina, unde a avut dascăl pe retorul Fepsepie. Iar de acolo s-a dus la Alexandria, unde multă comoară de înţelepciune a adunat.
Vroind să meargă la Atena, s-a urcat într-o corabie, în care se aflau mulţi necredincioşi. Pe drum s-a stârnit o vijelie cumplită — şi toţi se tânguiau că pier. Numai Grigorie se ruga lui Dumnezeu să-l izbăvească de înecare, nefiind încă botezat. Dumnezeu vroind să-l păzească spre folosul altora şi întru întărirea bisericii, a certat furtuna şi valurile şi a făcut linişte pe mare. Atunci, toţi cei de pe corabie au preamărit pe Christos Dumnezeu.
După aceea, plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, unde a fost întru uimirea tuturor pentru ascuţimea minţii sale şi pentru viaţa sa plină de înţelepciune.
Acolo s-a întâlnit cu sfântul Vasile şi au rămas toată vremea buni şi nedespărţiţi prieteni. Una le erau casa şi masa, aceleaşi le erau duhul şi obiceiurile. În puţină vreme, amândoi au întrecut în învăţături şi în înţelepciune pe dascălii lor. Cu ei dimpreună învăţa şi Iulian, cel ce-a fost mai pe urmă împărat — şi s-a depărtat de la Dumnezeu. Deseori, spunea Grigorie despre el, privindu-l:
— O, ce răutate hrăneşte pământul Romei şi al Greciei!… căci vedea mai dinainte ce-avea să fie.
Petrecând Grigorie şi cu Vasile ani destui în Atena, şi prinzând desăvârşit toată învăţătura din acea vreme, Vasile s-a dus în Egipt la părinţii cei insuflaţi de Dumnezeu ca să înveţe înţelepciunea cea duhovnicească , — iar Grigorie s-a întors la Nazianz, unde tatăl său fusese înălţat episcop.
Din mâinile lui a primit sfântul Botez, fiind ajuns în anii Mântuitorului Christos, şi vroia să plece de îndată în pustie, dar l-a oprit tatăl său.
Pe urmă tatăl său l-a rânduit preot dar el dorind liniştea monahicească a fugit în taină şi a plecat la prietenul său, sfântul Vasile, care acuma era şi el preot şi avea în Pont o mănăstire cu mulţime de monahi. Au început aşadar a vieţui împreună, ca la Atena, unul pe altul avându-se ca îndreptar de fapte bune.
Împreună au scris pustnicescul aşezământ al monahilor şi alte lucruri spre slava lui Dumnezeu.
Murind Chesarie, fratele lui Grigorie —şi tatăl său chemându-l cu lacrimi să vină să-l ajute la bătrâneţe, fericitul Grigorie cu grea hotărâre s-a rupt din Pont şi a plecat din nou la Narianz, unde ajuta tatălui său în treburile bisericeşti şi-i întărea credinţa împotriva eresului lui Arie de care şi bătrânul se vătămase puţin.
După moartea împăratului Constantie, a luat împărăţia Iulian — şi s-a împlinit atunci prorocia lui Grigorie, — că nelegiuitul Iulian, lepădându-se de Christos, a început prigonire mare asupra Bisericii lui. Atunci sfântul Grigorie i s-a împotrivit cu mulţime de scrisori înţelepte.
Murind Iulian, i-a urmat Jovinian, sub care a înflorit din nou credinţa lui Christos. După Jovinian a venit Valentie arianul, şi iar a tulburat Biserica, fiindcă acum şi arhiepiscopul Evsevie începuse a se clăti cu mintea, îndoindu-se de dreapta credinţă. Atunci Grigorie a scris lui Vasile să facă pace cu Evsevie, întru întărirea Bisericii. Vasile s-a întors atunci în Cesareea Capadociei şi când Evsevie s-a sfârşit, a fost ridicat Vasile la scaun, chiar peste voia lui. Şi astfel arienii au fost ruşinaţi. Şi fiindcă se ridicaseră unele dezbinări între cetăţi, sfântul Vasile a socotit să aşeze un scaun episcopal la Sasim, iar în el să pună pe Grigorie, ca astfel să se potolească certurile, dar Grigorie n-a vrut cu nici un chip. Vasile s-a sfătuit cu episcopul Grigorie, tatăl lui Grigorie, să-l silească a primi. Şi numai aşa, cu de-a sila, a fost pus Grigorie episcop în cetatea Sasimului. Dar Anitim, mitropolitul Tianului, care ţinea că Sasinul e pe locul eparhiei sale, a ieşit cu oaste ca să nu lase pe Grigorie la scaun. Văzând aceasta, Grigorie s-a lăsat şi a purces într-o mănăstire, unde slujea bolnavilor, iar după aceea s-a sălăşluit în pustie, aşa precum îi era voia dintr-un început. Dar iar l-a chemat tatăl său, care era acum bătrân de tot, şi Grigorie a trebuit să vină din nou la Nazianz. Tatăl său vroia să-l aşeze episcop în locul său, dar Grigorie nu s-a lăsat înduplecat.
Curând, au murit părinţii săi, bătrâni de câte o sută de ani fiind fiecare, iar după ce i-a îngropat, Grigorie s-a dus în taină la Seleucia şi petrecea lângă biserica sfintei celei dintâi muceniţe Tecla.
Dar Vasile, care orânduise nişte case pentru străini şi pentru bolnavi, l-a chemat la el, ca să le fie îndrumător. Şi Grigorie a venit, făcându-se hrănitorul săracilor, slujitorul bolnavilor şi odihnitorul străinilor.
Fiind atunci tulburată Biserica de eresul arienesc şi de cel al lui Machedonie, sfântul Vasile a îndemnat pe Grigorie să meargă în Vizantea întru biruirea învăţăturii creticeşti, el fiind bărbat înţelept şi puternic în cuvânt. Mai înainte de a pleca acolo, îmbolnăvindu-se sfântul Vasile, s-a dus la Domnul. Grigorie l-a plâns mult, cinstindu-l cu cuvânt frumos.
Pe urmă a plecat şi, ajungând la Vizantea, a fost primit cu bucurie de drept credincioşi.
Găsind acolo mare pustiire între credincioşi, din pricina eresului arienesc, Grigorie înarmându-se împotriva ereticilor cu praştia cuvântului lui Dumnezeu — precum odinioară David împotriva Filistenilor, a început a le birui întrebările şi dogmele rupându-le ca pe nişte pânze de păianjen. Aşa că, în fiecare zi, întorcea pe mulţi la dreapta credinţă, împlinindu-se cele scrise în sfânta Scriptură: „Casa lui David se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul se slăbea”.
Atunci s-a ridicat un nou eretic din Siria, zis Apolinarie. Fiind vorbăreţ şi iscusit în cartea grecească, pe mulţi i-a înşelat cu eresul său. Şi a început sfântul Grigorie lupta şi cu el. Iar ucenicii lui Apolinarie au început a-l cleveti. Poporul fiind nepriceput, a pornit împotriva sfântului prigoană, socotindu-l pe el eretic şi lup care sfâşie oile. L-au lovit cu pietre, ca odinioară Iudeii pe întâiul sfânt mucenic Ştefan. Dar Dumnezeu l-a acoperit, ferindu-l de primejdie. Pe urmă, ca nişte fiare s-au repezit asupra lui şi l-au tras în judecată înaintea mai-marelui cetăţii, ca pe un tulburător şi pricinuitor de gâlceavă.
Iar el cu chip blând şi smerit cu inima, mergea în mijlocul lor şi se ruga: „În numele Tău, Christoase, de voi merge chiar prin valea umbrii morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”.
Mai marele cetăţii, ştiindu-l drept şi nevinovat, l-a liberat. Şi-aşa, sfântul Grigorie luptând lupta cea mare cu ereticii şi strălucind prin puterea graiului său, a fost chemat de toată sfânta Biserică cu un nume nou: Cuvântător de Dumnezeu.
Aşa că era foarte iubit de cei drept credincioşi şi toată mulţimea vroia să-l aibă patriarh. Chiar Petru, patriarhul Alexandriei, i-a scris încredinţându-i scaunul cetăţii lui Constantin, iar din cauza vicleşugurilor unuia Maxim meşter în răutăţi şi credincios făţarnic, a fost împiedicat.
Pe urmă, sfântul Grigorie fiind cuprins în Vizantea de-o suferinţă trupească, a vrut să se ducă la casa părintească de la Nazianz. Iar poporul, ridicând glas de rugare să nu-l lase, sfântul Grigorie le-a făgăduit să petreacă cu ei până ce va fi vremea episcopilor, întru alegerea unui bărbat vrednic la patriarhie.
Şi-a venit ziua când episcopii s-au adunat în Vizantea, ca să aleagă pe patriarhul cetăţii împărăteşti — şi al doilea, ca să dea anatemei eresurile. S-au adunat de toţi o sută cincizeci, în fruntea lor fiind Meletie Antiohianul şi au aşezat în scaunul patriarhiei pe Grigorie, care nu vroia — fiind suferind cu trupul.
După puţine zile, Antiohie s-a dus la Domnul. Atunci, au venit episcopii din Egipet şi din Macedonia şi nu îngăduiau aşezarea lui Grigorie, zicând că a fost ales fără dânşii şi că nu e pus de patriarhul Alexandriei. Şi s-a făcut tulburare şi zarvă între episcopi, unii zicând că e pus cu dreptate, alţii că nu.
Atunci sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a ţinut în sobor o cuvântare, zicând: „Eu, păstori sfinţiţi şi cinstiţi, n-am râvnit la ceea ce mi s-a dat, ci dragostea turmei cuvântătoare şi judecata arhiereilor m-a silit să primesc scaunul. Acum aud că unii nu mă primesc. Să ştiţi că nu caut nici bogăţii, nici scaun înalt şi cinste — şi nici patriarh al Constantinopolului nu doresc să mă numesc. Iată: fără mâhnire voi ieşi din episcopie. Voi sfătuiţi-vă şi faceţi cele plăcute vouă. Mie de mult mi-i dragă pustia, pentru că cei care mă lipsesc de scaun, nu mă pot lipsi de Dumnezeu.”
Zicând aceasta a plecat, căzând în rugăciune către Dumnezeu, ca să rânduiască cum e mai bine după voia Sa.
Şi iarăşi adunându-se mai mulţi episcopi şi făcându-se o gîlceavă şi mai mare, fericitul Grigorie, stând în mijlocul soborului, a zis: „Bărbaţi şi împreună păstori ai sfintei turme a lui Christos!… Urât şi cu totul trist ar fi, dacă învăţând pe alţii pace, voi înşivă aţi ridica război unii către alţii. Vă rog aşadar, pentru prea sfânta şi cea de-o fiinţă Treime, să vă uniţi unii cu alţii în bine şi cu pace. Iar dacă eu sunt pricină neunirii voastre, din scaun scoateţi-mă, din cetate goniţi-mă, numai adevărul şi pacea le iubiţi. Fiţi sănătoşi, sfinţi păstori, şi pomeniţi ostenelile mele în Biserica lui Christos.”
Atunci ei s-au ruşinat de cele auzite. Iar sfântul ieşind din sobor, şi cugetând să se întoarcă în patria sa, a mers la împăratul să ceară voie a se duce întru ale sale. Şi a zis:
— Pentru toate binefacerile pe care le-ai dăruit Bisericii, o, împărate, să-ţi răsplătească Christos în ziua cea mare, — iar darul pe care îl cer acum de la tine este să faci să înceteze ostenelile mele, ca să aibă pace şi episcopii. Potoleşte, împărate, războiul arhiereilor, tu, care ai potolit îndrăznirea barbarilor. Acest dar desăvârşit să-mi arăţi mie.
Împăratul s-a minunat de cele grăite şi a lăcrimat, asemenea şi mai marii care erau cu dânsul. Şi nu voiau să-l lase. Dar sfântul Grigorie punând înainte bătrâneţile şi suferinţele bolilor, precum şi dezbinările ce se făceau pentru dânsul între episcopi, l-a rugat mult pe împărat, înduplecându-l.
Aşadar fiind liberat, a sărutat pe toţi — şi pace dând oilor sale, a ieşit din cetate, petrecându-l tot poporul şi cu mare tânguire plângând.
A mers pe urmă în ţara Capadociei, s-a sălăşluit în satul părintesc, care se chema Arianz — şi se odihnea acolo, fiind foarte slab. Dar patria sa, Nazianzul, aflându-se cotropită de eretici, sfântul Grigorie a ieşit din nou la luptă împotriva lor, biruindu-i cu cuvântul şi cu scrisul.
Stând acolo, în bună linişte blagoslovită de Dumnezeu, sfântul Grigorie a alcătuit multe scrieri folositoare, trăind până la adânci bătrâneţe.
Pe urmă, cu cinste şi cu pace a trecut la Domnul şi a fost îngropat în cetatea Nazianz.
După mulţi ani, drept credinciosul împărat Constantin Porfirogenetul i-a mutat cinstitele lui moaşte din Nazianz la Constantinopol, aşezându-le în biserica sfinţilor Apostoli, spre ajutorul şi apărarea cetăţii, întru slava Domnului Christos, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul sfânt e slăvit în veci.
Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, de Dumnezeu cuvântătorul, Dumnezeu, Ed. Artemis, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, patriarhul Constantinopolului, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viaţa Sfântului Grigorie, Viețile Sfinților, vol. I
