Viaţa Sfântului Isidor, cel nebun pentru Hristos (14 mai)
Fericitul Isidor era din părţile Apusului, de neam roman şi din ţinutul nemţesc. El, iubind credinţa cea adevărată şi dreptcredincioasă, a ieşit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănîndu-se vechilor sfinţi Andrei, Simeon şi celorlalţi, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decît înaintea oamenilor.
Deci, fericitul Isidor, prefăcându-se a fi nebun, a ieşit din pământul şi patria sa şi s-a dus spre părţile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări şi bătăi. El răbda frigul iernii şi arşiţa soarelui, fiind gol, şi obosea trupul cu ostenelile de zi şi de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat şi, plângând, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scîrbe ţi se cade a intra în Împărăţia cerului, pentru că este silită, şi silitorii sânt puţini care o apucă”. Fericitul, mângîindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, până ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor şi a voit să vieţuiască în ea. Deci, toţi îl socoteau că este nebun şi cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi şi ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulţumire, răsplătind ocărîtorilor şi chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dânşii în mintea sa, zicând către Dumnezeu: “Doamne nu le socoti acestea ca păcat”. Dar nimeni nu ştia îmbunătăţita lui viaţă.
În cetatea aceasta, el şi-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălţii, o colibă de vreascuri neacoperită -unde se află acum şi sfintele lui moaşte. Şi era lui acea colibă casă de rugăciune, şi cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcând nebunii după obiceiul său şi răbdând necazuri de la cei nepricepuţi; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa şi acolo stătea la rugăciune de seara până dimineaţa, înălţînd cu lacrimi şi cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieşea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe uliţele cetăţii în gunoi sau în măturături şi, dormind puţin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pământul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decît numai mult ostenitul său trup şi vreascuri împrejurul lui, dar şi acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfântul pe toate le răbda, şezînd în coliba sa fără acoperământ, ca unul fără de trup. Şi, astfel, petrecea în toate zilele vieţii sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cît a iubit el pe Dumnezeu, pe atît şi Dumnezeu l-a iubit şi l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăţie cea fără de sfârşit, prin răsplătirea bunătăţilor celor negrăite.
Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare şi de neuitare, în acest chip: Nişte neguţători, luându-şi mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, şi, deodată, la un loc, a stat corabia şi nu putea să se mişte de acolo, încît, izbindu-se de valuri, toţi care erau în ea se deznădăjduiseră de viaţa lor şi aşteptau moartea în linişte. Apoi au socotit, să arunce sorţi pentru cine a stat corabia şi este izbită de valuri. Şi sorţul a căzut pe un neguţător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde vieţuia Sfântul Isidor. Deci, au pus pe acel neguţător pe o scândură şi l-au lăsat în mare şi corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scândură, se afla în pragul morţii, neaşteptând ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblând pe mare ca pe uscat şi zicând către dânsul: “Omule, mă ştii pe mine cine sânt?” Iar neguţătorul, abia putând să vorbească, i-a zis: “O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce vieţuieşti în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului şi mă izbăveşte de moartea cea amară”.
Atunci sfântul l-a luat de mână, l-a pus pe scândura aceea, care îi era întocmai ca o luntre şi care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfântul, îndreptând-o, a alergat repede în urma corabiei şi, ajungând-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos şi cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicându-i: “Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adâncurile mării”. Dar cei ce erau în corabie, văzînd pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dânşii viu şi sănătos, s-au mirat şi s-au înspăimântat şi slăveau puterea lui Dumnezeu.
Apoi, după ce s-a întors neguţătorul acela în cetatea sa, a întîmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe uliţele cetăţii, făcând nebunii, şi nu putea să spună cuiva de dânsul, decît numai se închina lui de departe; iar el, iarăşi îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguţătorul acela a păzit aceea în tăcere până la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dânsul şi alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viaţa lui cea îmbunătăţită şi tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot aşa şi facerile lui de minuni se săvârşeau în taină.
Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prînz pe episcop şi, apropiindu-se sfântul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dânsul, ca şi cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mântuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărîtoare. Deci, ospătând voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii şi, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încît slugile s-au înfricoşat şi au spus despre aceea voievodului, care, şi el, mîhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înştiinţîndu-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor şi a cerut să bea, mai mult s-a mîhnit şi se mânia asupra pristavului; căci a înţeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.
Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor şi să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfârşit prînzul voievodului, fiind cuprins de ruşine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeţi, a venit la ei Sfântul Isidor, având în mâini o prescură şi a dat-o episcopului, zicând ca şi cum ar fi nebun: “Arhiereule, primeşte această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mâinile prea sfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia”. Deci, îndată cu venirea sfântului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca şi mai înainte, de care minune toţi s-au mirat foarte mult şi cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.
Însă, această minune s-a făcut înaintea sfârşitului sfântului şi minunat este cuvântul lui, care le-a zis că “în acest ceas am luat prescuri din mâinile preasfinţitului mitropolit al Kievului!” Pentru că nu era mincinos cuvântul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat şi credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev şi, iarăşi, în acelaşi ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întîmplat astfel, după cum odinioară s-a în-tîmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim şi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine din mâinile preasfinţitului patriarh Petru, iarăşi s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut şi cu Sfântul Isidor.
După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neştiind nimeni de sfârşitul lui, deoarece sfântul lui suflet a fost dus de sfinţii îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună şi plăcută mireasmă a umplut toată cetatea şi toţi se minunau cu spaimă de acea neobişnuită şi frumoasă mirosire, zicând unul către altul: “De unde iese această plăcută mireasmă?” Pentru că nu ştiau că murise plăcutul lui Dumnezeu.
Un om, mergând pe lângă coliba sfântului, a simţit mai multă bună mirosire ce ieşea din colibă. Atunci s-a uitat în ea şi a văzut pe sfântul, zăcând la pământ, având faţa în sus şi mâinile strînse în chipul crucii, precum se cade. Şi, cunoscând că de curînd s-a sfârşit, a alergat şi a spus celorlalţi oameni. Deci, mergând nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, care ştiau viaţa sfântului cea plăcută lui Dumnezeu şi aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul şi mult ostenitul lui trup în acelaşi loc, unde a murit.
În acea vreme a alergat şi acel neguţător, pe care sfântul l-a izbăvit de înecare în mare şi, căzînd la mormântul sfântului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormântului fericitului – cu binecuvântarea arhiereului -, o biserică a Înălţării lui Hristos, Care a înălţat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormântul Sfântului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credinţă la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Vieţile Sfinţilor, mai
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, cel nebun pentru Hristos (14 mai), Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, mai, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viaţa Sfântului Isidor, Viețile Sfinților
