Viaţa Sfântului Prooroc Iezechiel (21 iulie)
Sfântul Prooroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminţia lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt.
Sfântul Prooroc Iezechiel a fost robit şi dus în Babilon de Nabucodonosor, împăratul acestei cetăţi, împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului; pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor. Întâi în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numeşte şi Iliachim şi Iehonia, fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz şi al lui Sedechie; iar tatăl lui Iehonia este altul, pe care, după ce l-a legat cu lanţuri, Nabucodonosor l-a dus în Babilon. Tot atunci au fost duşi în robie şi Sfântul Prooroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria şi Misail. Însă după puţin timp, Nabucodonosor l-a liberat pe Ioachim iarăşi în Ierusalim la împărăţie, făcându-l pe el birnic.
Ioachim stând trei ani sub stăpânirea lui, iar după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie, a venit iarăşi împotriva Ierusalimului puterea lui Nabucodonosor, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis şi aruncat afară din cetate, spre mâncarea cîi-nilor.
În locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care, aşijderea se numea Ioachim, după numele tatălui său, şi l-a făcut pe dânsul un alt Iehonia, care era asemenea birnic împărăţiei Babilonului, precum fusese şi tatăl lui. Dar, deoarece acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, Nabucodonosor, după câtva timp, a venit iarăşi în Ierusalim şi a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui. Asemenea a luat o mulţime de oameni însemnaţi şi de bărbaţi viteji. Toţi cîţi erau îndemânatici la război şi toţi cei iscusiţi au fost luaţi; de asemenea au fost luate şi vasele bisericeşti cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului.
În această robie, Sfântul Prooroc Iezechiel, Mardoheu şi Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duşi în robie. Deci, a treia şi cea mai de pe urmă risipire şi pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punînd asupra lui şi dajdie. Când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvîrşire Ierusalimul, trecându-l prin foc şi sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din această vreme a încetat împărăţia Iudeii şi a lui Israil. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris mai pe larg în viaţa Sfântului Prooroc Ieremia.
Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, îşi avea locuinţa sa lîngă rîul ce se numea Hovar. Atunci, în anul al treizecilea al vieţii lui şi în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra – adică în iunie, care este a patra de la martie -, şi într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizîndu-se, iar spre miazănoapte era un vînt foarte tare. De acolo venea un nor mare şi luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur şi arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau nişte jivine, la vedere ca arama curată arsă de foc; fiecare jivină avea câte patru feţe: faţă de om, de leu, de viţel şi de vultur şi aveau încă şi câte patru aripi, iar sub aripi mîini omeneşti; deci, două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două îşi acopereau goliciunea trupurilor lor; şi lumina cea de foc se întorcea între jivine, ieşind şi fulgere din foc.
Apoi se mai vedeau şi patru roţi mari; lîngă fiecare roată era o junică, iar roţile acelea erau la vedere ca tarsisul sau ca piatra de hrisolit, care înflorea ca marea Lazoreului, cea cu strălu-cire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca şi cum în roţile acelea mai erau şi alte roţi. Toate acele roţi aveau putere de viaţă, ca şi cum ar fi fost însufleţite. La roţile acelea se vedeau înjugate patru junice şi când ele mergeau, se învîrteau şi roţile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau şi roţile. Când mergeau ele, din aripile lor se făcea un zgomot ca de ape multe şi ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau şi aripile lor, însă stăteau şi tăceau în acel ceas, când de la înălţimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru junici şi roţi se vedea o tărie în chipul cristalului şi pe acea tărie era un scaun în chipul safirului şi pe scaun o asemănare omenească prealuminoasă şi strălucitoare, şi împrejur se asemăna cu curcubeul ce se vede pe nori în timp de ploaie.
O astfel de vedenie a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care se vedea luminoasa asemănare omenească, după tîlcuirea celor de Dumnezeu înţelepţi şi insuflaţi; căci cea de pe scaun în chipul safirului închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însufleţit al lui Dumnezeu. El S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită pe acel scaun în chipul safirului; pentru că safirul, piatra ce de mare preţ, fiind asemenea cu cerul, prin floarea sa cea luminoasă, are într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele. Safirul este asemenea cu Preasfânta Fecioară Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană şi pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput şi s-a împodobit cu acele daruri dumnezeieşti ca şi cu nişte stele.
Cele patru jivine cu câte patru feţe, închipuiau pe cei patru Sfinţi Evanghelişti, care, scriind viaţa cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu faţă omenească, care se închipuia în jivinile acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul viţelului, iar învierea şi Înălţarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roţi cu mulţi ochi şi în care se vedeau şi alte roţi, închipuiau cele patru părţi ale lumii, care are într-însa diferite popoare, la care, ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minţii la multe popoare, spre cunoştinţa şi vederea lui Dumnezeu. Focul ce se vedea umblînd în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Deci şi alte taine duhovniceşti se închipuiau într- acea minunată şi înfricoşată vedenie, pe care văzînd-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu faţa la pământ. El a auzit un glas de sus, de asemănare omenească, care şedea pe scaun, zicând către dânsul: “Fiul omului, şezi pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!” Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ şi l-a pus pe picioare.
Proorocul stând cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: “Fiul omului, te trimit pe tine în casa lui Israil, la poporul cel care M-a amărît şi încă Mă amărăşte pe Mine. Ei singuri şi părinţii lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi şi sînt mândri şi împietriţi la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânşii ca să le spui cuvintele Mele şi să nu te temi de ei, chiar de se vor răi asupra ta şi te vor înconjura ca nişte scorpii”.
Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul şi într-însa o hîrtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hîrtia şi într-însa era scris: Tînguire, jale şi amar! Domnul a zis către dânsul: Fiul omului, mănîncă hîrtia aceasta şi mergi de spune fiilor lui Israil, cele ce-ţi poruncesc Eu ţie. După aceea, Iezechiel, deschizînd gura, a mâncat hîrtia aceea şi din ceasul acela s-a umplut de proorocescul dar şi duh. După ce a dispărut din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind: Bine este cuvîntată slava Domnului de la locul Lui! Zgomotul aripilor de la jivinile care zburau şi al roţilor care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoşată căruţă a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălţime dinaintea lui şi aşa s-a sfîrşit vedenia aceea.
După aceasta, proorocul, tăcând şapte zile, se gândea întru el la cele văzute şi auzite. Deci, a auzit iarăşi cuvîntul Domnului, zicându-i: Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israil; vei asculta cuvîntul ce- Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! Şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiurea sa şi Eu voi cere sîngele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău!
După aceasta Iezechil a fost scos de Duhul la un cîmp şi iarăşi a văzut slava Domnului ca şi întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa şi să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-şi deschidă gura şi să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui în tăcere, ceea ce avea să se întîmple după puţini ani; adică prădarea şi dărîmarea Ierusalimului de către haldei, pe care nu numai cu cuvîntul să le-o spună poporului, dar şi cu fapta să le-o închipuiască.
Lui i s-a mai poruncit de Domnul să-şi radă capul şi barba şi în trei părţi, desprinzînd perii, cu măsură să-i împartă; o parte să o ardă cu foc în mijlocul cetăţii, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh, arătând prin aceea, că Dumnezeu voieşte ca pe popoarele lui Israil din Ierusalim şi din toată Palestina, care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăinţă şi nu se leapădă de la urîciunile idoleşti, are să le pedepsească în trei părţi cu judecata Sa cea dreaptă; de aceea le-a despărţit, ca fiecare să-şi ia partea sa de pedeapsă.
Deci, o parte de popor la înconjurarea Ierusalimului va muri de foame şi de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor şi a treia, prin toată lumea se va risipi. Deci, toate acestea s-au împlinit, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte mult pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deşi ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoşii lor din Egipt cu mână tare şi cu braţ înalt, însă, deprinzîndu-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărţeau de dânşii, fiind înşelaţi prin praznicele lor cele urîte. Deci, ei nu erau opriţi de nimeni a face toate acele ospăţuri necurate şi toate cele de ruşine fărădelegi, căci, împăraţii, domnii şi judecătorii erau povăţuitori spre păgânătate.
Evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se ţineau şi de păgânătatea închinării de idoli şi pe idoli îi puneau în dumnezeieştile biserici; şi, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfă, după aceea aduceau şi diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului. El socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-şi păzea credinţa bărbatului său cel adevărat, ci şi cu alţii păcătuia. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă şi în Evanghelie despre poporul iudaic: Neam viclean şi desfrânat! Dumnezeu, şi mai înainte, în proorocia lui Ieremia, a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată şi pe acela îl îndemna spre pocăinţă multă vreme prin sfinţii prooroci.
Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-au dat haldeilor pentru a-i risipi desăvîrşit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Dar atunci, deşi Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul şi biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogăţiile şi slavele. Evreii cei eliberaţi din robia Babilonului, deşi se mutaseră iar în pământul lor, însă nu se conduceau de împăraţii lor, ci erau sub jug străin şi greu, slujind împăraţilor de altă limbă; întâi babilonienilor, apoi egiptenilor şi după aceea romanilor, de la care au pierit desăvîrşit. Despre această risipire a Ierusalimului, singur Domnul a proorocit, zicând: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai înainte de haldei, Sfântul Prooroc Iezechiel era înaintevestitor, ca şi ceilalţi prooroci.
Pe vremea Sfântului Prooroc Iezechiel, care petrecea în robia Babilonului în pământul haldeilor, vieţuia în Ierusalim şi Sfântul Ieremia. Amândoi aceşti prooroci, deşi erau depărtaţi cu mult unul de altul, însă prooroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului şi despre alte lucruri, care se arată în cărţile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi proorocii. Astfel, se trimiteau în Babilon de către unii din Ierusalim cuvintele cele prooroceşti la fraţii cei robiţi, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.
Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată proorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata proorocie a lui Iezechiel. Însă acele proorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiţi şi puţini în credinţă, pentru că, abătându-se spre înşelăciunea închinării de idoli, puneau toată credinţa lor în proorocii cei mincinoşi; iar pe sfinţii prooroci, care cu Duhul lui Dumnezeu prooroceau adevărul, îi socotea mincinoşi. Pentru aceea ierusalimitenii chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel, care era în robia Babilonului, îl munceau în legături, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i: S-au dat legături asupra ta şi te vor lega cu ele.
Sfântul Iezechiel era atât de mare înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Pe când era în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim şi le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. Într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger şi dus în Ierusalim şi a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut pe idolii care stăteau înăuntru şi afară, ca o urîciune a pustiirii la loc sfânt, şi slujirile cele spurcate care li se făceau; pe oamenii cei mai mari ai lui Israil, aducând tămîie idolilor; preoţii întorcându-şi faţa de la scaunul lui Dumnezeu şi închinîndu-se soarelui, şi femeile care şedeau plîngând lîngă Tamuza, ce se zice de elini Adonida sau necurata Afrodită, ucisă de un vier sălbatic şi cinstită între zei de cei păgâni şi de evreii cei răzvrătiţi. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la rîul Hovar, care, fiind mâniată, se sfătuia să iasă din biserică, lăsînd-o pustie. El a auzit pe Domnul grăind către dânsul: Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurăţii şi s-au sfătuit să Mă întărite şi să Mă lepede. Deci, le voi face şi izbîndire întru mânia Mea şi nu-i va cruţa ochiul Meu, nici îi va milui; şi când vor striga cu glas mare spre urechile Mele nu-i voi auzi.
Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază şi cu frică către prooroc, zicând astfel: S-a apropiat izbîndirea şi pieirea cetăţii; deci, să aibă fiecare în mîini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieşit şase bărbaţi înfricoşaţi, înarmaţi cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veşminte de in, avînd călimări şi trestie de scris, şi a zis Domnul către dânsul: Treci prin mijlocul cetăţii Ierusalimului şi fă semn în fruntea bărbaţilor şi robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină şi plîng pentru fărădelegi în cetatea aceasta, şi pe cei aleşi ai mei îi vor feri de pedeapsă.
Deci, s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu haine de in şi a făcut semn pe fruntea acelor popoare, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se chema “Tau” şi care se asemăna cu cinstita Cruce. În urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviinţă preoţească şi însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimişi cei şase bărbaţi înfricoşaţi. Aceia închipuiau pe cei şase voievozi ai puterilor haldeieşti şi care erau să vină cu Nabucodonosor, spre pierderea Ierusalimului. Domnul cel mâniat a grăit către cei şase bărbaţi: Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Nu cruţaţi, nici nu miluiţi, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare şi nici pe prunci; ci ucideţi pe toţi, începând de la preoţii cei sfinţi şi de la bărbaţii cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeţi.
Sfântul prooroc a văzut ucişi din amândouă părţile, în răpirea aceea, toată rânduiala şi vîrsta poporului Ierusalimului, precum era să se săvîrşească în faptă. Atunci a căzut cu faţa la pământ, înaintea Domnului, strigând: Amar, amar mie, Doamne, că voieşti să pierzi rămăşiţele lui Israil, vărsînd mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu haină de in, care, întorcându-se la Domnul, a zis: Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Domnul i-a poruncit iar ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roţilor heruvimilor şi să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar şi de foc să se ardă de haldei. După răpirea şi vedenia aceea, proorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit îndată.
Sfântul Iezechiel a proorocit şi asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomitenilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir şi Egipt, care era să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea şi pustiirea Ierusalimului. Împlinindu-se toate acestea, a proorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeieşti, cea asupra evreilor, şi de întoarcerea lor de la Babilon la moştenirea lor, de îngrădirea şi înnoirea cetăţii şi a bisericii; pentru că el a fost al doilea rând răpit de mâna Domnului în pământul Iudeei.
Acum Ierusalimul fiind dărîmat şi pustiit, el a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu şi zidindu-se cetatea şi biserica Domnului şi slava lui Dumnezeu umplînd biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în prooroceasca lui carte. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmaşului şi rânduiala Bisericii lui Hristos, care era să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care proorocul acesta a numit-o uşă încuiată şi de nimeni deschisă, decât numai de Dumnezeu.
Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu şi despre învierea morţilor. El se vedea că era răpit de mâna lui Dumnezeu şi pus în mijlocul unui cîmp, care era plin de multe oase de oameni. Acele oase toate, prin cuvîntul lui Dumnezeu, au primit carne şi, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor şi s-a făcut o adunare foarte mare şi a zis Domnul: Voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate dintr- însele!
Încă şi despre multe alte taine dumnezeieşti, care erau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvîrşire, s-au făcut descoperiri proorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte şi le-a scris în cartea sa; iar cel ce voieşte să le ştie, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvîntul, aceasta o vom pomeni despre dânsul, numai de la acei povestitori vrednici de credinţă, căci şi dânsul a fost făcător de minuni ca şi Moise şi a fost despărţitor de ape. Căci, odată, adunîndu-se la dânsul lîngă rîul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tîlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărţit apa rîului şi a dat calea uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Popoarele evreieşti au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânşii pe aceeaşi cale, au fost acoperiţi de apă şi au pierit. Judecând în Babilon seminţia lui Dan şi a lui Gad şi văzîndu-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locaşurilor lor balauri şi jivine, care mâncau pe copii şi dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana cea aducătoare de moarte a acelora, a izgonit de la dânşii balaurii şi jivinele cu rugăciunea.
Într-o vreme de foamete a înmulţit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, şi pe cei slăbiţi de foame până la moarte, i-a întors la viaţă de la porţile morţii. După aceea, el s-a sfîrşit cu sfîrşit mucenicesc; căci, văzînd pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtăşea la slujirea idolilor cu haldeii şi se obişnuise la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra şi-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânătatea haldeiască, umplîndu-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.
Iar trupul lui cel rupt, adunîndu-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim şi al lui Apfaxis, strămoşii lui Avraam. Acolo se adunau la mormântul lui mulţime de popoare evreieşti, unde săvîrşeau rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.
Vieţile Sfinţilor, iulie
Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, iulie, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viaţa Sfântului Prooroc Iezechiel (21 iulie), Viețile Sfinților
