Hai cu noi nr. 69 octombrie 2019

Este un lucru drept şi tuturor creştinilor bine primit – după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele propovăduitor -, a ne împărtăşi de pomenirea sfinţilor, precum zice şi acel vers al lui David: Pomenirea drepţilor cu laude şi celor drepţi li se cuvine laudă. Nu numai atît, dar este cuvios lucru şi dorit a avea pururea întru pomenire nevoinţele şi isprăvile sfinţilor, cele cu vitejie făcute. Tot aşa este cuvios şi drept lucru a scrie în cărţi faptele lor, pentru că prin vedere şi prin auzire ne suim către fapta bună şi către dumnezeiasca râvnă, în care se împlineşte acea Scriptură ce zice: Arată-mi faţa Ta şi fă-mă pe mine să aud glasul Tău. Căci amândouă se văd ca prin icoană şi prin cuvântul cel scris se fac auzite. Vederea icoanei se pricinuieşte de la cei ce au cu meşteşug acea ştiinţă. Iar cuvântul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc şi prin învăţătura cunoştinţei, cu taină au învăţat cele dumnezeieşti.
Deci eu, fiind neîmpărtăşit de acestea amândouă, mă tem şi sunt fără îndrăzneală ca să deschid gura şi să întind mâna, ca nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al mândriei când voi grăi. Căci cursă mare sunt bărbatului chiar buzele lui, precum este scris, şi se prinde cu graiurile gurii lui fiecare şi răsplătire pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare şi iubit este Cuviosul Mucenic Ştefan, care întâi începe această prăznuire şi multă este nimicnicia săracei mele minţi şi puţina-mi iscusinţă. Şi de unde voi începe cununa laudelor vieţii lui şi cum voi povesti strălucirea şi osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep, iubiţilor. Sau cum voi pune buna îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare, pentru că minunile săvârşite de dânsul prin darul cel de sus, având minunată povestire, îmi tulbură gândul, îl înspăimântă şi îl silesc a se depărta din hotarele sale. Însă cât va ajunge puterea minţii mele, nu voi înceta a grăi, căci nu este osîndă a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osîndă a nu grăi după putere.
De aceea, având deopotrivă cuvântul şi înţelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva de acest fel, cu toată puterea mea îndemnându-mă, am început a scrie, având în minte neascultarea cea strămoşească a Evei şi pe robul cel leneş care a îngropat în pământ talantul; ca nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în uitare o viaţă ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ştefan.
Pentru că, precum norul ascunde soarele, aşa şi vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Şi măcar că patruzeci şi doi de ani sunt de când a suferit sfinţitul sfârşit prin mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ştefan; însă, fiind îndemnat, am adunat de la bărbaţi iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergând ici şi colo, şi adunând din tinereţe şi până la bătrâneţe, povestirile naşterii şi ale morţii, preaveselitoare şi minunate; adunând ca dintr-un adânc, din vremea cea lungă şi din uitare culegându-le, ca şi albina cea iubitoare de osteneală, care din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.
Astfel am fost povăţuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credinţă înţeleg, şi cuvânt al celor ce se zic şi tuturor toate este şi se face; Cela ce dă lumină de învăţătură spre a cunoaşte când se cade a spune cuvânt căci arătarea cuvintelor Lui luminează şi înţelepţeşte pe prunci. Dar ca să nu întindem cuvântul prin lungi cuvântări, ţinându-mă de începutul ce este înainte, voi face început acestei vieţi plăcute lui Dumnezeu.
Şi voiesc cu rugăciunile voastre să-mi ajutaţi, făcând milostiv pe Dumnezeu pentru viaţa mea înrăutăţită şi cerând cuvânt pentru deschiderea gurii mele, ca nu cumva să mă osîndesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit şi vrednic de cuvânt aducând, care, nici după neputinţa mea s-a făcut, nici a urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lângă darul cel de sus, care împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună şi toată dăruirea cea desăvârşită de sus este, pogorându- se întru cei vrednici ai Duhului, spre acelaşi început al vieţii, precum am zis, voi veni, aflând bun şi degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.
Dar tu, o, sfinţită prăznuire a creştinilor şi cîţi aţi gustat din filosofia cea după Hristos cu vârful degetului, sârguiţi-vă cu fierbinţeală în adevărată credinţă, să puneţi urechile minţii. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate şi cu trupească sporire şi slăvire, ca la elini.
Deci, acest bogat hrănitor şi aducător de bucurie al sfintei ospătări şi al vostru al tuturor celor împreună chemaţi la ascultare, cel cu numele întâiului mucenic şi cu lucrul de un nume şi de un chip -, nu era străin de bizantini, nici înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru este acesta cu naşterea, creşterea, jertfa cunoscută părinţilor noştri şi ardere de tot văzută. Pentru că în anii lui Artemie şi Anastasie Augustul (nu acela care a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăţiei lui, iar de la zidirea lumii, şase mii două sute douăzeci şi doi (714), era în Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviţi în vrednicii, nici din cei îmbelşugaţi cu bogăţie din păgânătate, ci din cei ce vieţuiesc în îndestulare, apostoleşte zic, şi din lucrul mâinilor sale se hrănea; din care şi pe cei lipsiţi îi împărtăşea cu îndestulare.
Acesta locuia în partea uliţei împărăteşti cea de obşte, care se zice Locul Crucii, spre partea cea din vale, unde sunt case mari ce se numesc ale lui Consta. Acolo locuind bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip şi amândoi hrănindu-se cu dreapta credinţă, li s-au născut două fiice. Deci, născându-se ele şi la vârstă venind, hrăneau părinţii pe fiicele lor din Scriptură şi în dreapta credinţă, asemenea lor.
Şi dreptcredincioasa lor mamă, văzând vremea curgând şi că nu avea copil de parte bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credinţă neîndoită, şi gândind la Sara, Ana şi Elisabeta, şi Scriptura aceea în mintea ei luînd-o, că cel ce caută află şi celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei de un nume, pentru că Ana îi era numele.
Şi precum aceea în cortul Legii, aşa şi aceasta nu contenea înconjurând cinstitele locaşuri ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din Vlaherna, în fiecare zi mergând şi fiind nelipsită de la privegherea cea de toată noaptea spre vineri, aducând cereri rugătoare şi stând aproape înaintea sfântului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtând în braţe pe Fiul şi Dumnezeul nostru, mântuirea cea de obşte a neamului nostru, vărsa lacrimi şi grăia unele ca acestea:
“Acoperământul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora şi părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mântuitor al celor afundaţi în mâhnire în noianul vieţii şi al celor ce în deznădejde pe tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor şi podoaba fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osînda strămoaşei Eva în îndrăzneală veselitoare prin naşterea ta cea dumnezeiască; miluieşte-mă şi pe mine şi mă auzi, şi rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale – adică a Anei când te-a născut pe tine -, şi arată-mă cu solirea ta cea de maică, a naşte şi eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău şi Dumnezeu!”
Această rugăciune îndoind-o şi întreind-o femeia, punând obişnuita plecare de genunchi, a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecând mila Fiului său, pe femeia ce se mâhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un chip ca acesta: Stând lângă femeie în acelaşi ceas Preacurata Fecioara Maria, cu asemenea chip ca şi a icoanei celei zugrăvite, şi coastele acesteia lovindu-le, a sculat-o, zicându- i: “Du-te, femeie, bucurându-te, că vei avea fiu!” Iar ea sculându-se şi tulburându-se în sine, a aflat către sfârşit privegherea; şi întorcându-se acasă cu cântări de laudă, a zămislit în pântece.
Atunci, în vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman, părintele nostru cel de obşte, prin hotărârea lui Dumnezeu, i s-a încredinţat cârma cetăţii împărăteşti. Şi de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă s-a aşezat, nu sub obroc, ci în sfeşnicul patriei, ca să strălucească la toată lumea, ca într-o casă. Iar la aşezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea de sub soare alergând într-una, şi toată vârsta, de la bătrân până la prunc, parte bărbătească şi femeiască. Şi îngerii coborându-se către acea veselitoare aşezare în scaun, împreună cu toţi s-au adunat cum şi aceste două stâlpări bine roditoare ale dreptei credinţe.
Dar cinstita Ana, văzând mulţime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea poporului şi pentru îmbulzeală, ca nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără de vreme să lepede pruncul şi să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult decât alţii, poruncind să se ţină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele bisericii celei mari. De acolo a intrat în foişorul bisericii, în care suindu-se, aştepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfinţite. Pentru că multe cu adevărat făcându-se de către dânsul, atrăgea pe toţi ca să-l vadă cu ochii.
Apoi arhiereul, făcând intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe o văpaie de foc şi îndată a strigat: “Binecuvintează, preasfinte, pe fiul meu cel din pântece”. Iar luminătorul întorcând ochii cu linişte şi pe femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mişcat, cel plin de taine a zis: “Rodul pântecelui tău, după credinţa ta, femeie, să-l binecuvinteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale lui Ştefan, întâiul mucenic”.
Cu adevărat, credinţa cea bună, are şi mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a auzit odată pe Mântuitorul Hristos: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti, aşa şi aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta în sine tot pe Hristos şi încă mai mult, primind şi numele pruncului ce avea a se naşte.
Sfârşindu-se obişnuita învăţătură de taine, cuminecându-se toţi cu dumnezeieştile şi Preacuratele Taine ale lui Hristos şi cu mergerea în pace acasă, toţi depărtându-se, după câteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a numit cu numele întâiului mucenic Ştefan, după mai înainte vestirea cinstitului părintelui nostru Gherman.
Trecând cele opt zile şi ducând pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel mai înainte hotărât. Asemenea şi în Postul Mare, ducându-l în braţele sale maica sa, precum a adus Ana cea vestită pe sfinţitul Samuil, au ajuns la Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul său, în care făcându-şi rugăciunea, şi-au luat cererea şi înaintea acelei dumnezeieşti icoane iarăşi stând, cu lacrimi mulţumind, zicea:
“Bucură-te, întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea naşterii de copii, de parte bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mâhnirea mea în bucurie. Bucură-te grabnică, mântuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu ticăloasa căutându-te, te-am aflat pe tine şi mai mult am luat, nu numai fiu, ci şi numele lui l-am primit de la slujitorul tău şi păstorul nostru”.
Apoi ridicând mâinile şi la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune lipindu-l, iarăşi striga: “Primeşte, o, Stăpână, odrasla mijlocirii tale celei de maică, primeşte pe fiul care s-a rânduit mie mai înainte de zămislire; primeşte împrumutătoare, datoria datornicilor”.
Iar bărbatul ei cel iubitor de Dumnezeu, pentru întârzierea rugăciunii şi pentru vărsarea lacrimilor femeii, făcându-se fără glas şi de spaimă uimindu-se, arătând către dumnezeiasca icoană, a zis: “Aceasta îmi este, preadulce femeie, chezăşuitoare, părtinitoare şi ajutătoarea naşterii lui Ştefan”. Apoi plecându-şi amândoi capetele şi închinându-se acelui sfânt pământ şi mulţumind ajutătoarei tuturor creştinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să mărturisească pentru icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, precum mai pe urmă se va face cunoscut.
Ajungând sfânta şi purtătoarea de viaţă Învierea Mântuitorului, pe cel sfinţit din pruncie luîndu-l părinţii, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sîmbete şi pe sfinţitul prunc îl aduc la baia naşterii celei de a doua, şi se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de viaţă, de însuşi preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu dumnezeiescul Mir, căzând la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul păstorilor, mama lui striga: “Binecuvintează, cinstite părinte, pe cel ce din pântece numele i-ai cunoscut”.
Iar cinstitul Gherman, socotind că nu este de trebuinţă să facă altă rugăciune, după ungerea mirului, apucând capul tatălui cu o mână şi cu cealaltă arătând pe prunc cu degetul, a zis: “Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume, să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat”. Astfel, după binecuvântare, au mers acasă.
Acestea s-au petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ştefan. Acestea pentru zămislirea, naşterea, numirea şi luminarea lui, sunt preaveselitoare şi adevărate povestiri. Să începem dar şi cuvântul isprăvilor lui, celor mai de pe urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea uşilor sunt unele ca acestea, cu mult mai vârtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin duhovniceasca naştere de a doua, născându-l cinstita maica noastră a tuturor, ca dintr-un sîn l-a alăptat cu lapte tainic şi, ca o hrană tare, i-a pus înainte cunoştinţa dumnezeieştilor gânduri.
Aceasta, precum am zis, l-a odrăslit şi ca o maică l-a hrănit şi din dumnezeieştile cugetări l-a învăţat. Viaţa acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumuseţat şi la înălţime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, şi l-a primit pe acesta, care venise din nefiinţă, şi când s-a mutat din cele de aici, iarăşi l-a primit ca pe un străin, Care şi martor al vitejiei lui are să i se facă, când Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.
Dar am greşit în aceste cuvinte, căci, lăsînd cele ce trebuia să grăiesc mai întâi, am făcut ca cei care încep întâi acoperământul casei să-l săvârşească. Deci, de aici ţinta cuvântului meu va fi iarăşi către cele dinainte. Părinţii acestui preasfinţit copil, văzând că vârsta copilului trece şi ajunge vârsta de şase ani, l-a dat la învăţătura cărţii şi a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit desfătându-se în ştiinţe, a covârşit pe toţi, nu numai în acestea, ci şi de toată fapta bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfinţita sa maică, mergând noaptea la obişnuitele privegheri ce se făceau şi la pomenirile sfinţilor. Şi un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încât în vremea catismelor, citirea săvârşindu-se, stătea înaintea sfintei uşi şi luînd aminte la citeţ, din ascultare el a învăţat cele ce se citeau şi în gură le avea, ori mucenicie, ori viaţă, ori învăţătură a vreunui părinte, dar mai ales ale părintelui celui cu gură de aur şi curgătoare de miere; căci zicea că mai mult doreşte de dumnezeieştile lui învăţături.
Astfel, cel din pruncie sfinţit şi al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învăţătorului celui de obşte urmând în toate, pe cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: Cugetând ziua şi noaptea la legea Domnului, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor. Căci ştia, că nu după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ştefan învățând, pe mulţi din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puţină vreme, prin iubirea de Dumnezeu şi prin iubirea de învăţătură, pentru că era osârdia lui mai presus de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-au născut, zicând că, cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta.
Deci, într-acestea sfinţitul tânăr se învăţa, făcându-şi mintea curată, luminată şi cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învățând dumnezeieştile Scripturi, dorea să se facă râvnitor al sfinţilor bărbaţi, care pomeneau de
dânsele. Şi acestora urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deşartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.
În vremea învăţăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părţile Răsăritului, s-a sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecând că nu este un lucru bun a face război creştinii între ei, l-a făcut pe păgân a se linişti. Dar îndată tiranul a venit la împărăţie; cîinele la cele sfinte şi porcul spre mărgăritar. Şi ca o vulpe cu vicleşug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întâiul şezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.
Dar după al zecelea an al stăpânirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în Biserică. Şi pe poporul cel de sub dânsul adunându-l în mijlocul tuturor, ca un leu răcnind fiara cea neîmblânzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos, ca din muntele Etnei foc şi pucioasă, zicând: “Idolească meşteşugire este închipuirea icoanelor şi nu se cade a se închina acestora”. Iar iubitorul de Hristos şi dreptcredinciosul popor tulburându-se şi suspinând, de aici înainte pierzătorul îndată a tăcut, şi către altă socoteală a întors cuvântul. Cu adevărat mormânt deschis era gîtlejul lui şi perete văruit inima sa.
Cunoscând aceasta Gherman, propovăduitorul buneicredinţe, şi stând împotriva tiranului, îi zise: “Împărate, Stăpânul Hristos şi Mântuitorul nostru Dumnezeu, întrupându-Se din preacuratul sînge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi desăvârşit arătându-Se ca noi şi scris împrejur, toată slujirea idolească a pierit şi tot chipul idolesc s-a trimis focului şi întunericului. Iar de la petrecerea Lui împreună cu noi şi de la învăţătura de lume mântuitoare a Apostolilor Lui, până acum sunt şapte sute treizeci şi şase de ani.
Iar părinţii cei drepţi care au petrecut în aceşti ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva de acest fel. Pentru că din început, după înălţarea lui Hristos la cer, s-a închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sînge, pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mântuitorului pe stâlp; precum şi cea nefăcută de mână în cetatea Edesa.
Apoi şi icoana zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din Ierusalim s-a trimis lui Teofil. încă şi sfintele şase soboare aflându-le pe acestea, au rânduit a ne închina şi a nu le depărta pe dânsele. Şi să ştii, împărate, că dacă aceasta vei ţine, pentru sfintele şi cinstitele icoane sunt gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiaşi sfânt cu care în trup S-a arătat şi cu oamenii împreună a petrecut. Drept şi sfânt lucru este a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinsteşte icoana Lui, împotriva lui Hristos trimite necinstea”.
Acestea auzindu-le împăratul cel fără de lege şi răcnind ca un leu, a trimis slujitori şi purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfântul de acolo în pumni şi cu ocări. Coborându-se Sfântul Gherman şi vieţii celei singuratice părtaş făcându-se, era jale a vedea toată cetatea înălțând plângere pentru el, căci se păgubea de învăţătura părintelui cea curgătoare de miere. Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tânguire, vaiete peste vaiete, după cum zice proorocul.
În aceste zile triste, păgânul Anastasie, cu mână de păgânătate, i-a luat arhieria cu ostaşi, iar nu cu hotărârea buneicredinţe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a dat împăraţilor.
Deci în aceste vremi, tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfânta şi stăpâneasca icoană a lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra uşii împărăteşti, care se zice sfânta Halchi (adică de aramă) şi să o dea focului; care lucru l-a şi făcut. Iar în vremea coborârii, cu râvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite şi cu vitejie sărind înlăuntru şi apucându-se de scară, iar pe surpătorul spătar aruncându-l şi târându- l la pământ, l-au dat morţii.
Şi îndată alergând, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios Anastasie şi zicând: “Prea necuratule şi vrăjmaşule al adevărului, pentru aceasta ai râvnit preoţia, ca să răstorni sfintele podoabe?”
Deci aceasta nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la faţa dreptcredincioaselor femei şi la tiran alergând, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte; care lucru cu adevărat s-a şi făcut. Şi pentru icoana lui Hristos pătimind, au luat răsplătire de la Hristos în împărăţia cerurilor, împreună veselindu-se cu toate sfintele purtătoare de nevoinţe.
În acea vreme Constantinopolul era în eres. Şi mâhnindu-se nu puţin cei ce locuiau într-însul cu bună credinţă, plecând nu puţini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzând şi părinţii fericitului Ştefan, căutau mântuirea. Însă erau ţinuţi vrând să împlinească făgăduinţa copilului lor; şi socotind că nu este cu putinţă ca el să petreacă în mănăstirile Bizanţului pentru tulburarea tiranului, fiind mişcaţi de Dumnezeu şi de înger povăţuindu-se – precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la faţa lui Irod, ucigaşul de prunci -, tot aşa şi aceştia împreună cu Ştefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie şi intrând în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele şi purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, şi credinţa a luminat-o, arătând multă vitejie împotriva celor necredincioşi Dioscor şi Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.
Acest munte este în sînul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, şi este foarte veselitor celor ce voiesc a se mântui; înalt mai mult decât toate vârfurile, rece, uscat şi, ca să zic aşa, atingând de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfântă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greşi deloc; căci unde este loc de mântuire, acolo, pe drept cuvânt, este Ierusalimul cel adevărat.
Deci, în acest sfânt munte, de la Sfântul Axentie până acum, părinţii se închideau în peşteră şi după moarte aflau raiul. Astfel, după sfârşitul vieţii dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peşteră; după acesta, al treilea purtător de semne şi care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrânat şi plin de sfintele cărunteţi, iar după dânsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, şi părtaşul darului înainte vederii.
Deci, către Cuviosul Ioan aducând Grigorie şi Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ştefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerând să-l primească şi să-l învrednicească sfinţitului şi îngerescului chip, zicând că este fiu al rugăciunii şi că, mai înainte de naştere, încă în pântece fiind, l-a făgăduit vieţii monahiceşti. Iar cinstitul bătrân, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, şi cunoscând obiceiul bine statornicit al copilului, adică mişcările, liniştea feţei şi aşezarea ochilor, şi mai în scurt, tot sfântul dar care era într-însul, a zis: “Să te binecuvinteze pe tine Dumnezeu, fiule, şi să te facă vas de alegere”. Iar părinţilor lui le-a zis: “Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta”.
Făcându-se obişnuita slujire şi priveghere, sosind dimineaţa, după obişnuita împlinire a canonului, luîndu- l pe dânsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peşteri şi, învățându-l multe, i-a zis:
“Fericit eşti, fiule Ştefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcându-te şi cu a doua străjuire; fericit eşti, fiule, că glasul lui Hristos îl împlineşti astăzi evangheliceşte, lăsînd tată, mamă, surori şi toate cele ce sunt astăzi şi mâine, şi porţi crucea Lui pe umeri, pentru ca să moşteneşti împărăţia cerurilor. Fericit eşti, fiule, că prooroceşte ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locaşurile şi în cetăţile ereticilor celor defăimători de creştini.
Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahiceşti, căci nu este lupta împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor lumii şi întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii pentru cele cereşti, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rânduieşti, să nu ai iarăşi dor de părinţi, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit şi te-a mântuit; iar aceia care i-au iubit, iau pierdut şi i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele
ce ai lăsat, căci şi aceasta s-a scris: Nimeni, punând mâna sa pe plug şi întorcându-se înapoi, este îndreptat în împărăţia cerurilor”.
Deci acestea învățându-l pe dânsul şi mai multe decât acestea, apoi cerând şi luînd din mâinile lui foarfecele, l-a tuns la vârsta de şaisprezece ani şi l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinţii cuviosului, depărtându-se de munte, au ajuns acasă, lăudând şi mărind pe Dumnezeu.
Cinstitul Ştefan începu astfel nevoinţele, purtând grijă de merindele pentru fapta bună, dând lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pântecelui rodul îi era înfrânarea şi când îi veneau gânduri de dezmierdare trupească, iarăşi înţelepciunea îl odrăslea. Iar mânia şi iuţimea atît de mult le-a stăpânit, încât prooroceşte putem zice: “Era ca un surd, neauzind, şi ca un mut, nedeschizând gura sa, rodind dragoste şi răbdare”.
Şi aşa pe toate le-a biruit şi întreitele învăluiri nălucitoare ale gândurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare şi rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blând, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul şi cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată şi neagoniseala cea apostolească.
Apoi ascultarea lui era fără cârtire şi supunerea cu sârguinţă, lucrarea cu răbdare şi ostenelile osârduitoare, încât se minuna de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan şi zicea: “Fiule, încetează cu multa ajunare, pentru asprimea muntelui şi pentru cumplita suflare a vânturilor ca nu cumva să osteneşti la slujire”. Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase şi îi aducea apa de la mare depărtare de loc.
În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc şes şi neted, unde este şi cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuşi l-a lucrat încă trăind, când era în munte, a făcut mănăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ştefan pentru asprimea şi greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vârtoasă şi aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărând apa şi făcând toată trebuinţa în vreme de arşiţă şi de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obişnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osârduitor şi neispitit de patimi şi de diavoli. Apoi, urmând cinstitului său învăţător Ioan, nu lipsea de la dânsul, învățând să se îngrijească de cele spre mântuire.
Cuviosul Ioan era povăţuitorul său, bărbat desăvârşit în toate faptele cele bune şi plin de darul lui Dumnezeu şi de darul proorociei. Odată, ajungând la munte preacinstitul Ştefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lângă fereastra peşterii cu capul plecat şi plângând amar. Cum a intrat, a făcut obişnuita metanie, dar binecuvântare n-a luat, pentru că se tânguia părintele cu amar. Iar el gândea, pentru ce oare va fi plângerea părintelui?
Iar acel blând părinte, de la Dumnezeu cunoscând gândurile sfântului, ridicându-l pe dânsul, a zis: “Pentru tine este tânguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunsocut că în vremea ta va creşte şi se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe”. Iar cinstitul Ştefan suspinând din inimă, a zis cu durere: “O, părinte, poate voi pieri şi eu cu păgânătatea lor, nemântuindu-mă!” Iar Cuviosul Ioan a zis: “Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Şi mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întâmple.
În anul acela, tatăl cinstitului Ştefan şi-a sfârşit viaţa şi venind în cetate era de faţă la îngroparea părintelui său şi după îngroparea lui, vânzând toate averile în Constantinopol, le-a împărţit la săraci, apoi împreună cu mama sa şi cu o soră – fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mănăstire a Bizanţului -, pornind din patrie a ajuns la sfântul munte. Iar cinstitul Ştefan făcând a se binecuvânta mama şi sora sa de sfântul bătrân Ioan şi a se învăţa cuvântul adevărului, le-a coborât pe dânsele în mănăstirea femeiască şi numărându-le împreună cu sfântă obşte, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupeşti şi surorii sale. Şi după împlinirea sfântului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintâi nevoinţă.
În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecând purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace şi de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învăţat pe Sfântul Ştefan. Iar la sfârşit i-a zis: “Mântuieşte- te, fiule, şi vezi sfârşitul primejdiei ce vine asupra ta”. Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ştefan neîntristându-se, ci mai vârtos veselindu-se, a bătut în toacă şi a arătat adormirea părintelui.
Şi era veselie de pustnici din munţii cei dimprejur, din dealuri şi din văi, ca nişte cerbi însetaţi, alergând la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfârşit şi să-l îngroape. Şi astfel trupul lui cel cinstit şi sfânt l-a aşezat în cimitirul părinţilor, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veşnică bucurie.
Dar a merge din slavă în slavă şi de la sfânt la sfânt este lucru potrivit, căci nu lipseşte numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvârşindu-se, era de faţă Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălțându-se, Elisei s-a făcut moştenitor al cojocului şi al darului îndoit. În acest fel şi purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutându-se, cinstitul Ştefan a moştenit locul şi darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moştenit cele dintâi învăţături ale lui şi puţin lipsea Cuviosului Ştefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moşteneşte cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit şi caracterul faptei bune a învăţătorului său.
Deci acesta, locuitor al cereştii mitropolii, Sfântul Ştefan cel desăvârşit între monahi, care după urmare a fost al şaselea cu numărul locuitor al dumnezeieştii peşteri şi de suflete mântuitor, noul Israel, al şaselea fiind de la Adam şi tată al lui Enoh, cunoscându-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că şi el s-a cunoscut al şaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mâhnindu-se, gândea ca un bun următor să împlinească nevoinţa învăţătorului.
Şi precum cei ce obişnuiesc a trece pe mare şi fac îndelungată călătorie – fiindcă firea apelor nu are căi rânduite -, ci la stele luînd aminte, îşi fac calea lor; şi precum, iarăşi, cei ce umblă pe uscat, când voiesc a merge undeva, nu se încredinţează drumurilor necunoscute, temându-se de rătăcire şi îngrozindu-se de pândirile tâlharilor, ci caută drumurile cele împărăteşti şi cu multă întemeiere săvârşesc calea; în asemenea chip a fost şi prea fericitul părinte Ştefan, fiindcă voia a trece noian de viaţă grea şi se sârguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la nişte stele ce-l povăţuiau de sus, căuta la învăţătorii vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi la cuvioşii cinci părinţi dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peşteri, de la Axentie până la Ioan.
Şi ca pe o cale împărătească şi ca pe un drum mare urmând calea cea călcată de aceştia, sârguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuţă strîmtă şi s-a încuiat într-o stâncă de sub pământ la treizeci şi unu de ani ai vieţii sale. Apoi învățând iubirea de linişte, a ajuns desăvârşit, nimic cîştigând din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca şi într-un stup, în peştera muntelui închizându-se Cuviosul Ştefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sârguinţă, aducând-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.
Astfel, iscusindu-şi simţirile ca să se deprindă a cunoaşte pe cel bun din cel rău, a învăţat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meşteşugul pescăresc, precum şi al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vârtos prin ostenelile sale să dea şi celui ce are de trebuinţă. De toată grija pământească lepădându-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni şi în posturi. Nu numai atît, ci şi de toată fapta bună purtând grijă, ca un lucrător de pământ ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curăţind gândurile ce se ridică la cunoştinţa lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Innoiţi-vă vouă înnoiri şi să nu semănaţi peste spini.
În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ştefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând. Şi ce se întâmpla din petrecerea lui cea bună? Mulţi aprinzându-se de dumnezeiasca râvnă pentru Hristos, au alergat acolo şi împreună cu dânsul se rugau ca să dobândească sălăşluirea şi l-au rugat să li se facă povăţuitor al vieţii lor celei după Dumnezeu.
Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcându-se tuturor toate şi învățând a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci şi pe ale aproapelui, ca să se mântuiască. Acolo au mers către dânsul până la doisprezece fraţi deodată, cărora evangheliceşte poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primeşte pe aceştia cu bucurie, ca un învăţător bun de copii, îndemnându-i către nevoinţele pustniciei. Întâi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun şi blând cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan şi după dânsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care şi pe Cristofor şi pe perechea satanei muşcătoare pe ascuns, pe Serghie şi pe Ştefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.
Pentru care, după aceasta voi povesti şi despre alţi şase, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Şi aşa muntele s-a făcut cetate, viaţă de obşte minunată, şi a primit sfinţenie, pregătindu-se cele de trebuinţă prin dăruirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile cuviosului, precum şi alte case trebuincioase şi cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viaţă de obşte dreptcredincioasă, purtând numirea Sfântului Axentie, strămoşul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmăşie către sfântul, surpând locaşul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Aşa se zice de cei împreună următori ai lui până în ziua de astăzi.
Deci starea vieţii de obşte întemeindu-se cu bună cuviinţă, părintele nostru Ştefan lua aminte la ancora cuvântului. Şi din peştera cea de Dumnezeu zidită luminând soborul, îi sfătuia, zicând: “Fiilor, luaţi aminte de voi şi de sufletele voastre şi, lepădând frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trândăvia, să iubiţi mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frica cea rea, ci mărimea de suflet a aşezământului, o face să stea, arătându-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.
De asemenea, mâhnirea şi întristarea lăsîndu-le departe, cu veselie să vă apropiaţi de Dumnezeu, proorocescul vers ţinându-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrăneşte nădejdea precum şi adevărul nu mai puţin.
Deci de vreme ce a sârguitorilor este împărăţia cerurilor, după glasul Domului, şi silitorii pe dânsa o dobândesc, aşa şi noi, fraţilor, după marele propovăduitor şi dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind, goi fiind, flămânzind şi însetând, în pustietăţi rătăcind, în munţi, în peşteri, în prăpăstiile pământului, să trecem scurta nemernicie a vieţii noastre cea mult chinuită cu dreaptă credinţă, şi pe aceea moştenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.
Cu acestea şi cu multe alte cuvinte mângâietoare luminând prea fericitul părintele nostru Ştefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescându-i pe dânşii în rânduiala mântuirii.
Ajungând până la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei şi la toate ale locaşului l-a aşezat prea fericitul întâi. Iar el punea mai aspre nevoinţe pe sine, având dorinţă ca mai cu strîmtorare să se închidă, decât în strîmtoarea peşterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminându-se, avea o rîpă adâncită spre partea de miazăzi în care se afla şi mănăstirea şi peştera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită şi neînviforată de vânturile cele iernatice ale Crivăţului şi ale Liviei.
Pe acest vârf înconjurându-l preafericitul nostru părinte Ştefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime, ca de un cot şi jumătate înălţimea, ca de doi lungimea şi spre partea de răsărit fiind o cămăruţă de rugăciune, având înălţimea numai cât putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperământul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strîmtă şi înfricoşată, încât cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormânt, iar nu locuinţă de odihnă.
Şi să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decât părinţii cei mai dinainte, pentru că învăţa nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Şi era mai presus de ceilalţi părinţi, căci avea mai tânără vârstă, fiind de patruzeci şi doi de ani atunci când s-a mutat în vârful muntelui.
Ucenicii lui necunoscând pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ştefan a chemat la miezul nopţii pe Marin, cel de Dumnezeu întărit şi acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dânsul, ieşind din peşteră, au intrat în acea înfricoşată locuinţă cu chip de mormânt. Iar dimineaţă, după cântarea de psalmi, toţi fraţii, după obicei, punând metanie înaintea uşii peşterii ca să-i binecuvinteze sfântul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculându-se şi în peşteră sărind, nu era acolo cel căutat. Şi părându- li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mâinile la gură punându-le şi, arătând cu degetul, ziceau: “Oile toate fiind de faţă, păstorul cum lipseşte?”
Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsînd lacrimi şi cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simţind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blând şi dulce îi chema cu grăbire la vale. Şi ei, ca nişte peşti ce aleargă după rîmă din aruncarea undiţei, auzind glas, deodată sau întors şi către dânsul alergând şi încă purtând pe obraz rămăşiţele plânsului, cu tânguire şi cu suspinare ziceau către dânsul: “De ce te-ai dat la aspre şi aducătoare de moarte nevoinţe, cinstite părinte?” Iar Cuviosul a răspuns către dânşii, zicând: Fiilor, strîmtă şi cu necazuri este calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află pe dânsa.
Şi îndată, acest cuvânt auzindu-l, s-au liniştit, rugându-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperământul porţilor cerului. Acolo petrecea, vara arzându-se şi iarna înghețând; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare şi de la umeri până la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amândouă părţile şi pe sub braţe cu altă cingătoare de fier. îmbrăcămintea o avea din piele şi chiar sfântul culion şi analavul cel purtător de cruci, asemenea şi sfinţita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învăţătorul lui.
Deci în aceste sporiri petrecând neprihănitul părinte, nu era cu putinţă a se ascunde, precum mai înainte sa zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare şi dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioşilor care locuiau în împărăteasca cetate. Şi mulţi către dânsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăşi se întorceau acasă, lăudând şi preamărind pe Dumnezeu; între care era şi o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul şi bogată, suferind văduvia.
Aceea, auzind în fiecare zi de la toţi despre dumnezeiasca nevoinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan, şi uitând de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebând şi a ajuns la dealul sfinţitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobândească binecuvântare. Iar părintele săvârşind rugăciunea, ea s-a sculat plângând şi a spus sfântului toate ale sale şi văduvia şi nerodirea de fii şi că, dorind să dobândească monahicească viaţă, caută a se mântui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învățând-o pe dânsa cu cuvinte duhovniceşti şi cele pentru mântuire rânduindu-i, a eliberat-o, zicând: “Vezi, femeie, cui te făgăduieşti, ca nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduinţa”.
Cinstita femeie, punând în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primeşte închipuirea peceţii, aşa neclintit îl păstra. Şi ajungând la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi şi toate averile sale vânzându-le în Constantinopol şi împărţindu-le săracilor cele mai multe, temându-se de moartea sufletului, după cuvântul cinstitului părinte, se sârguia să împlinească făgăduinţa.
La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinţi, cunoscuţi, prieteni, rudenii şi vecini şi crucea lui Hristos ridicând, s-a suit în minunatul munte, aducând aur la Cuviosul, ca să se împartă de dânsul mai bine. Iar în preajma chiliei punând obişnuita metanie, a zis: “Binecuvintează, părinte”. Sfântul cu asprime i-a răspuns: “Mântuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuţiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porţi încă rămăşiţele lumii împrejur?”
Iar femeia, spăimântată pentru darul cel înainte-văzător al părintelui şi de mustrarea cea cu asprime, cu ruşinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dânsul: “Nu fiind ţinută de dorul cel stricăcios am adus aici
acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mâinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat”.
Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: “Scânteile greşelilor celor străine nu voiesc a le face cenuşă cu mâinile mele, ca nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzându-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să şi secere!” Iar femeia zise: “Şi ce îmi porunceşti, părinte?”
Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvârşit şi n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mâini. Şi aşa, spălând-o pe dânsa de întinăciunea acestei vieţi, i-a dat sfântul chip monahicesc, schimbându-i numele în Ana. Şi s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mănăstirea cea de jos, dând-o sfintei şi cuvioasei maici proiestoase a acelui locaş, mult rugând pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mântuirea sufletului.
Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti şi despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de ştiinţa mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sunt sărac de cuvânt şi de fapte. Pentru că cu neputinţa acestora obişnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusinţa cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.
Şi cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putinţă este a mi se dărui lesne călătoria. Şi să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creştini defăimători şi de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele. Şi iarăşi zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinereţele mele şi nu m-a biruit.
Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit şi babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime şi cu amar, iar romanii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiţi şi strămutaţi prin toată lumea i-au arătat, “curtea lor făcând-o pustie” iar spinarea lor totdeauna, după cuvântul proorocului, gârbovind-o.
Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu şi cu faţă descoperită Domnului străluceşte, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrân, ca pe un neiscusit dându-l în lături şi întâia binecuvântare părintească a luat-o, cu cuviinţă ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele şi nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmaşi, dar nu l-au biruit şi a lor neputinţă a mustrat-o.
Întâi iudeii au dat război turmei Mântuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dânşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de la oi. Iar după aceştia slujitorii idolilor care sau ruşinat de apărătorii adevărului, şi după aceştia Simon şi ucenicii cei de sub dânsul, Menandros şi Kedron, apoi Marchion şi Valentin. Şi după dânşii Cherint şi Satornic, Vasilid şi Carpocrat, Marcu şi Tatian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie – vidra cea cu multe capete -, Evtihie şi Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat.
Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărând pe apărătorii şi începătorii păgânătăţii, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Şi aceştia toţi deodată, apostoleştilor propovăduiţi dând război, Sfinţii Părinţi i-au izgonit după cuviinţă din Biserică. Şi a petrecut în paşnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război şi de cele mai multe ori a biruit.
Deci, tatăl vicleniei şi aflătorul răutăţii, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzând turma Domnului că biruieşte cu înlesnire pe vrăjmaşii cei arătaţi, a socotit să aprindă văpaia războiului. Şi aflând unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se
socotea că va face multe minuni cu descântece vrăjitoreşti şi va putea amăgi pe oamenii care se înspăimântă de unele ca acestea, având neamul din pământul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întâi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.
Acest eretic arătându-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum şi mai înainte s-a zis, nici atunci duşmanul de obşte al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsîndu-şi viaţa şi făcându-se cheltuială viermelui celui fără de sfârşit şi focului celui veşnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav şi din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrânării şi ucigaşul Mergătorului Înainte.
Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, şi adunând otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut şi a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioşi ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Şi chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioşi i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.
Şi pe tot poporul cel de sub dânsul adunându-l tiranul, l-a făcut a se jura – punându-se înainte de viaţă făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos şi Sfânta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Şi-a întins mâinile pentru noi, precum şi Sfintele şi prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne porunceşte să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfânta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol şi nici nu se vor împărtăşi de la Patriarh şi nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărându-l, să-l lovească cu pietre.
O, ce batjocură! Aflând unealtă de un nărav şi de un glas, şi nu numai atît, ci şi de un nume şi de un cuget, ca şi cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis şi pe Iamvris. Apoi nu cu hotărârea lui Dumnezeu şi a preoţilor, ci cu vicleşug amândoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mâinile împăratului Constantin cel nesfinţit, cu mantie şi cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuşi tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.
O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfinţite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se aşează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cândva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor şi la păgâni nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvântul proorocului: Poporul ca un preot şi nimeni nu era care sfinţea şi care se sfinţea.
Deci, această necurată pereche, împăratul şi patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor şi cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură şi cetate tânguire peste tânguire din partea celor dreptcredincioşi. Iar din partea celor păgâni icoanele cele sfinţite fiind călcate, vasele prefăcându-se, bisericile săpându-se şi cu cenuşă însemnându-se, ca unele care aveau sfinţite icoane.
Şi unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate şi sfărîmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvântătoare şi mai ales hăţuri de cai sataniceşti şi vânători, privelişti ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.
Atunci era drept a se zice: “Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pământ şi nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure şi cu bardă a surpat uşile Bisericii lui Dumnezeu şi cu foc a ars sfinţitorul lui. Iar uşă se zice icoana, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintâi. Precum oarecare uşi, purtând încuietori şi peceţi, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceţilor, aşa şi închipuirea icoanelor, ca pe nişte peceţi arătând prescrierile şi pe arătări ca pe nişte încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gândite.
Căci nu materiei slujim, închinându-ne acesteia – să nu fie -, ci gânditor prin cele simţite, de însăşi pricinile ne apropiem, precum la Cruce şi la sfinţita Evanghelie, la moaşte de sfânt şi la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cereşti, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintâi”. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.
În aceste dureroase lucruri fiind împărţită Biserica lui Hristos, cei mai aleşi dintre monahi care se ţineau de dreapta credinţă, din părţile Europei, ale Bizanţului, ale Tiniei şi ai eparhiei Bitiniei şi cei ce petreceau în peşteri şi cei ce aveau locaşuri în munţi în părţile Prusiei, toţi împreună mergând la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povăţuitor şi doritor de mântuire, la prea fericitul Ştefan, rugându-l pe dânsul să li se facă sfeşnic de mântuire.
Deci, l-au aflat pe dânsul cuprins de mâhnire şi de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi şi au zis către dânsul: “Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plânge gândul nostru şi ne-am cufundat în nedumerire, ca nu cumva frica cea omenească să vândă dreapta credinţă a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte”.
Iar fericitul Ştefan, auzind mulţimea părinţilor şi acea îngerească cărunteţe, a zis:
“O, părinţi cinstiţi şi fraţi, nimic nu este mai tare decât socoteala cea dreaptă şi nimic mai puternic decât sufletul ce nu voieşte a sluji răutăţii; care lucru sunt încredinţat că se păzeşte de către frăţia voastră şi pentru aceasta vă veţi face ai mei sfetnici şi veţi lua binecuvântare. Căci văd înconjurată cu cruzime şi cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigaşul şi iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întâmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup şi care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre şi zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.
Iar acum iarăşi cinstitul trup al Bisericii se ispiteşte a-l strica şi face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora şi război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulţimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sârguindu-se a porni pe unii împotriva altora şi a-i abate din calea cea dreaptă.
Astfel vrăjmaşul Bisericii care a semănat neghinele se bucură şi joacă văzând reaua meşteşugire printr- acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părţile materie la văpaia războiului şi pe ale sale cete împreună ridicându-le – pe elini, pe iudei, pe sirieni şi adunările ereticilor -, ca să facă privelişte mare din toate părţile, făcându-şi veselie şi plăcere din greutăţile noastre. Şi se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospeţele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră şi ne batjocoresc.
Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiţi, fiind mai presus decât aurul, s-au socotit ca nişte vase de lut, lucururi de mâini de olari. Ne-am făcut de râs la tot poporul, sîntem cântare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuţimea Sa Domnul pe fiica Sionului şi a surpat din cer slava lui Israil şi nu şi-a adus aminte de aşternutul picioarelor Sale, din ziua iuţimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creştinătatea).
Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mângâie pe mine şi strig către cel ce bate şi vindecă: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufeltul nostru de ocară şi o dă pe dânsa duşmanilor celor ce sunt îndestulaţi în vremea cea de acum şi celor mândri, prihănitori de creştini. Pentru că au ocărât turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli şi pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoieşte-ne pe noi ca pe o mâncare de dimineaţă. Înmulţească-se credinţa Ta în dimineţi, căci multe sunt suspinele noastre şi inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru şi ne culeg pe noi toţi cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.
Acest pui de leu ne-a muşcat şi ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te şi cercetează această vie şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta şi pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Insă, plângând, tânguindu-mă şi jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori şi peste turmă şi Dumnezeului meu rugându-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credinţe şi închinăciunea sfintelor şi cinstitelor icoane să o aşeze la starea cea dintâi, am uitat făgăduinţa.
Am întins şi tânguirea şi de-abia acum mi-am adus aminte, aflând în rugăciune pe Fiul Omului pe Care Lai întărit şi mântuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire aceşti grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dânşii Domnul şi va pieri pomenirea lor împreună cu toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor şi nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale”.
Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ştefan sfinţitei adunări a monahilor, şi toţi vărsînd lacrimi, bătându-se în piept şi din adânc suspinând, părintele a zis: “Trei fiind ţinuturile noastre care nu s-au împărtăşit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga”. Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpânirea balaurului, nesupus glasului său celui deşert. Iar ei au zis: “Unde sunt oare aceste părţi, părinte?” El le-a răspuns: “Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sunt părţile Sciţiei, ale Goţiei şi părţile Romei şi ale Liviei.
Şi ce se cuvine a zice, pentru întâi şezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului şi ai Alexandriei, care, nu numai au urât şi au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci şi prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgânul împărat, care s-a plecat către aceasta, numindu-l depărtat şi începător de eres; între aceştia este preacinstitul şi preaînţeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta cîine, iar noi îl numim cuvios şi purtător de Dumnezeu.
Acesta n-a încetat a-i scrie şi a-l numi făcător de rele, arzător de icoane şi urâtor de sfinţi; iar pe episcopii cei de sub dânsul i-a numit întunecaţi şi robi ai pântecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai şi pe iubitorii de privelişti, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait şi pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe nişte noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana şi Datan, şi pe cei de sub dânşii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.
Acestea grăind Cuviosul Ştefan şi alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinţii, făcând rugăciune tânguitoare şi mai pe urmă pregătindu-se de plecare şi pe sfântul sărutându-l, s-au dus către locurile cele mântuitoare, nu de mucenicie temându-se, ci de vicleşugul tiranului, având frică de neiscusinţa lor, căci nu este lucru puţin neiscusinţa. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămureşte aurul în cuptor. Şi se putea vedea Bizanţul dezbrăcându-se de cinul monahicesc şi de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gândea a se duce către Roma şi aşa înstrăinându-se de ale lor mănăstiri, erau străini şi fugari.
Iar tiranul împărat, săpând cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereţi cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, până la tot felul de minuni şi până la înălţarea Lui, precum şi Pogorârea Sfântului Duh. Şi aşa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereţi copaci şi păsări de tot felul, animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni.
Şi dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică şi, încredințându-se că sunt adevărate, împreună cu sfinţitul prooroc David să zică: “Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfântă; pus-au Ierusalimul cel gândit Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioşilor Tăi mucenici şi monahi, cinstitele moaşte le-au dat fiarelor, focului şi fundului mării”.
Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat şezând împreună cu cel de un nume vânzător al turmei lui Hristos şi cu cei de sub dânsul robi ai pântecelui, episcopi eretici au ţinut sinodul cel necurat şi vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după naşterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăţiei lui Copronim; şi era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul
patriarh al Constantinopolului, ereticul şi cel de un gând cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.
După multe vorbe şi pricini, împăratul a silit pe toţi episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulţi dintre dânşii, deşi vedeau luminos rătăcirea împăratului şi a patriarhului şi năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temându-se de mânia împăratului şi a patriarhului şi de nevoia care se făcea celor dreptcredincioşi.
Deci, se plecau la credinţa cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al şaptelea, ce s-a făcut în împărăţia lui Constantin cel tânăr şi a maicii sale Irina, s-au lepădat şi cu pocăinţă mărturisindu-se, s-au întors către buna credinţă; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului şi patriarhului.
Aceste dogme rău credincioase şi urâte de Dumnezeu, au fost aşezate atunci acolo astfel: Întâi, ca sfintele icoane să fie de toţi numite idoli; al doilea, toţi cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întâi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizaţi, au afurisit pe omul cel sfânt şi drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvântat pe dânsul, încât s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvânta.
Al treilea, au hotărât ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinţii după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinţi pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare şi pe toţi cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfârşit s-a zis ca să fie sinodul acela numărat cu cele şase sinoade care fuseseră mai înainte şi să se numească sinodul al şaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, şi ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele şi rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuţi şi credincioşi ascultători, când numai le-aş cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmaşului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înţelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!
Cea mai de pe urmă faptă şi cât toate mai rea, necuraţii aceia şi nesfinţiţi babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieşit-a fărădelege de la preoţii Babilonului şi păstori mulţi au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pământ, după cum zice paremia, şi au adunat cu mâinile nerodire; cei ce între sfânt şi între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tânguire au lucrat. Aceştia sculându-se împreună cu tot poporul şi mâinile la înălţime ridicându-le, au strigat ticăloşii într-un glas şi au zis: “Astăzi este mântuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli”. O, glas dureros!
Atunci cerul s-a întunecat şi pământul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat şi toţi cei de acolo sau înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întâi începător al păgânătăţii este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deşartă s-a făcut întruparea lui Hristos şi zadarnică învăţătura Apostolilor.
Şi dacă, precum voi ziceţi, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor şi de blestemul idolilor, care de voi se numeşte al treisprezecelea apostol; şi dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezaţi, ci, ca să zic ceva de râs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezaţi în Pastila, în Tricacav şi în Cavalon, în învăţătorii lui şi ai voştri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină şi prea cinstita dogmă din Biserica Sa. Aceste bârfeli lăsîndu-le, vremea cerând, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcându-ne să vorbim despre fericitul Ştefan.
Acestea astfel săvârşindu-se şi toată gura mărturisind cele despre Sfântul părintele nostru Ştefan, iar tiranul înştiințându-se, a chemat un cuvântător dintre cei slăviţi, Meghistani ai lui şi iscusit în a grăi şi a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar şi la eresul lui desăvârşit fiind învăţat, l-a trimis pe dânsul, zicând: “Mergi la dealul lui Axentie şi pe unul cu numele Ştefan, care este sălăşluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniţilor, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicându-i: “Fiind mişcaţi de prietenia către tine, pentru cucernicia vieţii tale, dreptcredincioşii şi preamăriţii noştri împăraţi, Constantin şi Leon, poruncesc să te iscăleşti în hotărârea preamăritului nostru sinod”. Dându-i finice, smochine şi altele care
sînt îndemânatice pentru hrana pustnicului; pentru că ştia şi însuşi tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrânată şi plăcută lui Dumnezeu.
Calist îndată mergând la munte, i-a adus sfântului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutăţitul să iscălească şi să laude hotărârea împăraţilor. Iar cinstitul Ştefan, cel asemenea celui dintâi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu şi nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:
“Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărârea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ştefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Şi pe lângă aceasta, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavând nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede”.
Apoi a zis: “Înţelege dar, că-mi voi vărsa sîngele pentru icoana lui Hristos. Iar mâncările cele trimise de dânsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu şi din mâncările ereticului să nu se îndulcească gîtlejul meu”.
Acestea auzindu-le boierul acela şi întorcându-se iarăşi, a ajuns la palat şi arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mânie ca un leu, şi mare strigare ieşind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori şi ostaşi purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte şi îndată să ridice pe sfântul din chilie.
Apoi a poruncit să-l păzească în mănăstirea cea de jos, până ce îl va judeca. Iar el mergând la munte şi ajungând la mănăstire, ca nişte fiare săltând, cu lovituri de picioare băteau în uşi şi sărind în sfânta peşteră au scos afară pe sfântul, ca dintr-o cămară duhovnicească, târându-l afară. Căci din multă înfrânare şi din prea strîmta locuinţă, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mişca.
Acei bărbaţi purtători de paveze, văzând lucrul minunat al părintelui şi multă milostivire arătând spre sfântul pentru vederea cea de spaimă, înjugându-se doi şi pe umerele lor punând mâinile cuviosului, iar cu mâinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfântului Axentie, în care închizând pe sfântul împreună cu obştea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dânsul, aşteptau hotărârea împăratului. Iar Sfântul Ştefan n-a încetat cântând înăuntru cu obştea sa: “Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule…” şi celelalte.
După aceasta a cântat şi slava: “În tâlharii gândurilor mele căzând, m-am prădat eu ticălosul, de minte…”, şi celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea uşilor, auzind acestea cântându-se de dânşii, mişcându-şi capetele, unii către alţii, ziceau: “Vai nouă, că pe drept sîntem socotiţi ca nişte tâlhari de către nişte monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptăţit, dar ei rău pătimesc”.
Trecând şase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închişi, împreună cu sfântul. Şi în ziua a şaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să aşeze pe sfântul în mănăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciţilor. Iar oastea aceea, cerând binecuvântare de la sfântul, a mers în cetatea cea împărătească, şi împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciţilor.
Prea răul Calist, luînd pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dându-i aur şi făgăduindu-i încă şi mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, şi împotriva învăţătorului său să se într- armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean şi moştenitor al spânzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcându-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărţindu-se de sfinţitul staul şi alergând către începătorul de vameşi şi strângătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el şi părtaş al pierzării sale.
Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ştefan, a zis într-însa aşa: “Serghie anatematiseşte pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numeşte sirian de neam şi sapă gropi împotriva ta, şezând în munte”. Şi cu multe alte ocărându-l pe dânsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înşelând pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie şi o are în mănăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dânsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.
Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le şi lepădând toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfântului s-a făcut, luînd îngerescul chip.
Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera şi o vor însoţi pe dânsa cu oarecare din cei ai palatului, au învăţat-o să grăiască împotriva stăpânei sale şi a sfântului. Şi făcând ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mâinile împăratului, care citind-o şi gândind fărădelege, ca unul ce îmbrăţişase vreme potrivită, cu tărie trimițând cîţiva slujitori credincioşi către cel ce stăpânea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:
“Ca unul care împlineşti poruncile noastre cu mulţumire, fiind ca un prieten iubit şi slugă mulţumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ţi-am şi încredinţat vrednicia cea dinaintea feţei noastre, poruncim degrab să mergi la mănăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrânate, care se făţărnicesc că sunt drept-credincioase. Şi răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, şi prin aceşti slujitori credincioşi trimițând-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de faţă; fii sănătos”. Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvârşit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mănăstire cu mulţime de ostaşi.
Acolo au aflat pe sfinţitele femei săvârşind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca nişte cai îndrăciţi, au înfricoşat pe fecioarele lui Hristos, scoțând săbiile tâlhăreşte şi în văzduh cu strălucire întorcându-le. Deci, făcându-se tulburare şi cântarea de laudă tăcând, femeile se tânguiau lui Dumnezeu. Şi una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicând sfinţitul acoperământ al prestolului, se ascundea sub sfânta masă; alta fugea către munte, de mâinile păgânilor.
Această năpădire cunoscând-o cinstita bătrână şi proiestoasa mănăstirii, care se liniştea în chilie, a ieşit la dânşii cu suflet netulburat şi a zis: “O, creştini, dacă aveţi nădejde către Dumnezeu, de ce faceţi semnele de biruinţă ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?”
Iar ei spăimântându-se de îndrăzneala sfinţitei bătrâne şi înştiințându-se că aceasta este proiestoasa, schimbând chipul cel de fiară cu blândeţe, au răspuns: “Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ştefan, căci împăratul are trebuinţă de dânsa în oaste”. Iar ea, chemând pe nume pe aceasta şi împreună cu dânsa pe alta, anume Teofana, a zis către dânsele: “Mergeţi, cinstite fiice, la împăratul, şi cu înţelepciune să-i daţi răspunsurile, ca nu cumva să vă înşele pe voi. Mergeţi în pace, mergeţi şi Domnul să fie cu voi”.
Iar acele cinstite femei, luîndu-şi mantiile, punând metania cea obişnuită şi luînd binecuvântare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Şi o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!
Fiind aduse ele în oaste şi făcându-se împăratului arătate cele despre dânsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemând pe duhovniceasca fiică a Sfântului Ştefan, cea căutată, a zis către dânsa: “Mă plec să cred că adevărate sunt cele grăite către noi despre tine, pentru că ştiu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ştefan, să părăseşti strălucirea părinţilor şi de acest chip întunecat să te apropii? Negreşit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Şi ce frumuseţe are acesta care te-a amăgit pe tine?”
Iar cinstita femeie, auzind aceste urâte graiuri, cu adevărat ca o a doua Suzană înţeleaptă, uitându-şi neputinţa femeiască, a răspuns cu minte către dânsul: “Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, munceşte- mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei şi ce îţi place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decât numai adevărul; căci nu ştiu pe omul acesta aşa cum zici tu, ci precum îl ştiu eu voi grăi: sfânt şi drept îl ştiu pe dânsul, învăţător de folosul sufletului şi povăţuitor al mântuirii mele”.
Iar tiranul făcându-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, muşcându-şi degetul cel mic al mâinii şi cealaltă mână întorcând-o în văzduh, şezând cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dânsa, iar sora ce era împreună cu dânsa să fie dusă, chiar nevrând, la a sa mănăstire.
Aceea ajungând la mănăstire, pe toate le-a povestit sfinţitei egumene şi surorilor şi nu numai atît, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ştefan, îl ruga să se roage pentru dânsa, mai ales că pentru dânsul era luptată. împăratul făcând adunarea oastei şi mergând la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfântului s-o ţină în temniţa cea mai întunecată în obezi, vrând în ziua următoare să-i facă întrebare.
Iar printr-un famen care avea rânduială împărătească la palat i-a zis acestea: “Cruţă-te, femeie, şi tu vei trăi bine cu împăratul, lepădând această îmbrăcăminte întunecată şi să spui mâine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ştefan, căci iată şi slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci aceasta şi vei rămâne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăţi de carne din trupul tău, despărţite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta şi vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste şi de daruri”.
Dar cinstita femeie, auzind acestea şi plângând în adâncul inimii cu durere şi plecând capul, a zis către dânsul: “Du-te de la mine, omule, du-te şi voia Domnului să se facă!”
Împăratul, adunând de dimineaţă mulţime de popor înaintea târgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dânsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulţime de vine de bou punând înaintea ochilor ei, a zis: “Toate acestea le voi aduce pe spatele tău şi pe pântece, de nu vei scoate la arătare desfrânările tale făcute cu Ştefan”. Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoşînd-o şi numind-o desfrânată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbaţi tari, luînd-o de amândouă mânile, o băteau pe pântece şi pe spate fără cruţare, iar ea zicea: “Nu ştiu pe omul acela precum tu spui”. Apoi striga: “Doamne miluieşte”.
Şi a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învăţat-o, ridicându-şi mâinile asupra stăpânei sale şi scuipând-o în faţă. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgânătăţii, plecându-se la urechile ei, o învăţau să zică cele plăcute împăratului şi să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Şi dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă şi părându-i-se că a murit, a intrat ruşinat în palat şi a poruncit ca s-o arunce într-una din mănăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după câtăva vreme a murit în pace şi s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfântul.
În ziua aceea, chemând împăratul pe unul din tinerii cei supuşi ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubeşte şi i-a zis: “Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?” Iar el a zis: “Nemărginită, stăpâne”. Iar împăratul a zis către dânsul: “Cu înlesnire îţi va fi a muri pentru dragostea mea?” Iar el plecându-se la pământ şi punând mâinile la piept, se jura cu osârdie, că pentru dânsul îşi dă şi viaţa.
Împăratul, pe acesta sărutându-l, a zis: “Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ţi lipsească, ci numai aceasta, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă şi pe tine numărat cu cei de sub dânsul şi de un chip. Şi dacă aceasta o vei dobândi, degrab să te întorci la noi”.
Iar fiul şi slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvântul, învățând multe vicleşuguri, s-a suit în munte şi în loc cu tufişuri dese ascunzându-se, a ieşit la miezul nopţii din acea pădure, a mers la mănăstire şi înaintea uşilor stând, cu glas jalnic zicea: “Miluiţi-mă, o, creştinilor care locuiţi în locaşul acesta, ca să nu mă mănânce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea”.
Şi alte cuvinte zicea şi diavoleşte se tânguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ştefan, auzind tânguirea şi plângerea, strigând pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tânguia.
Intrând el, a pus metanie bătrânului, zicând: “Binecuvintează, părinte”. Pe acesta sfântul binecuvântându-l, l-a ridicat şi cunoscându-l pe dânsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după faţă precum şi după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: “Cu adevărat tu, frate, nu eşti din palatul împărătesc?”
Iar el răspunse: “Aşa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credinţă stăpâneşte, am rătăcit toţi, şi către primejdie sufletească ne-am plecat. Şi abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povăţuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Şi acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obştea ta cea de suflet mântuitoare şi să dobândesc chipul cel îngeresc”.
Iar cinstitul Ştefan i-a zis: “Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, ca nu cumva înştiințându-se, să-ţi robească sufletul tău de la mântuire şi cu cursele cele vechi te va împletici pe tine”. Iar el iarăşi căzând, zicea: “Cuvânt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde”.
Dar sfântul i-a zis: “De ar fi fost fără primejdie aş fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispita”. Zicând aceasta şi învățându-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc şi l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Şi astfel au trecut trei zile.
Iar tiranul împărat, adunând poporul în priveliştea alergării de cai, stând deasupra, a strigat acestea: “Să n- am parte de viaţă cu ceata nepomeniţilor celor de Dumnezeu urîţi”. Iar poporul, plângând şi încercând a face tulburare, a zis: “Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpâne”. Apoi cu iuţime a strigat: “Nu voi mai putea suferi bântuirile lor, pentru că pe toţi cei de sub mine pe ascuns i-a atras şi întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulându-se, iată şi pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din braţele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră şi El îl va arăta pe dânsul degrab, numai rugăciune să facem”. Şi toţi au zis: “Cu adevărat inima ta este în mâna lui Dumnezeu şi rugându- te, negreşit o va auzi Domnul”.
După a treia zi, Cuviosul Ştefan, învățând multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns şi l-a îmbrăcat pe dânsul cu sfântul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfântul. Şi apucând vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineaţă, toate vârstele, de la bătrân până la prunc, bărbaţi şi femei, în tăcere a se aduna la priveliştea alergării de cai; şi toţi s-au adunat, nenumărată mulţime îngrămădindu-se.
Iar tiranul, stând pe trepte înalte, a strigat mai întâi aceasta: “A biruit poporul meu şi Dumnezeu a auzit rugăciunile mele”. Iar poporul striga: “Oare când Dumnezeu nu te ascultă pe tine?”. Şi împăratul, veselindu-se şi rîzând, a zis: “Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat şi, de voiţi, vi-l voi arăta”. Iar mulţimea cu urlete grăia: “Munceşte-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta”. Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulţimea s-a tulburat, văzându-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc şi a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: “Ia-L, ia-L răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu!”, aşa şi aceştia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfânta mantie şi a aruncat-o la popor, asemenea şi sfinţitul culion şi s-au călcat în picioare.
Apoi, după ce a scos şi analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luîndu-l în mâinile lui, se întorcea în toate părţile întrebând: “Ce să fie oare?” Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: “Aruncă-l şi pe acesta, împărate, să se calce funia spânzurării sataniceşti”. Asemenea a aruncat şi cureaua. Apoi patru bărbaţi, plecându-se la pământ şi apucându-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos şi ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.
Apoi, aducând o vadră plină cu apă au turnat-o peste dânsul spre lepădarea botezului. Atunci punându-i coif pe cap şi îmbrăcăminte ostăşească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mâini, l-a rânduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulţime nenumărată de ostaşi, la dealul Sfântului Axentie.
Alergând toată mulţimea şi risipind pe ucenicii Sfântului Ştefan, le-a ars mănăstirea şi biserica până la temelii, făcându-le cenuşă. Iar pe sfântul, luîndu-l din peşteră au plecat către pogorîşul mării.
Ce cuvânt de tânguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfântului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alţii îl împingeau către pogorîşul rîpii, alţii cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alţii umpleau cu scuipat faţa sfântului, iar alţii frângând beţele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stâlpări de dafin jucând înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind şi cuvinte urâte zicându-i şi chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punându-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrânării, au ajuns la mănăstirea cea sfântă a lui Filipisc, care se afla la marea cetăţii Hrisopoli şi acolo, închizând pe sfântul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dânsul.
Înştiințându-se împăratul despre ocara şi stricarea desăvârşită a mănăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemându-i la bârfirea lui Ştefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi şi pe cel cu acelaşi nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, şi cu Vasile Tricacavul, precum şi pe cei ce covârşeau în cuvânt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masara cel cugetător ca saracinii.
Pe aceştia i-a trimis către cel de un nume şi un obicei cu dânsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dânşii călătorie, către mănăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor şi vânzător, ştiind cunoştinţa şi dreapta credinţă a sfântului şi prea fericitului părintelui nostru Ştefan, s-a lepădat a merge împreună cu dânşii, zicând: “Duceţi-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ştefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvânt numai, iar la dânsul împreună cu cuvântul este şi puterea dumnezeiescului Duh; vedeţi ce veţi auzi de la dânsul”.
Iar ei, luînd hotărârea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mănăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrând în sfânta biserică au făcut rugăciune şi către scăldătoare întorcându-se, au şezut pe treptele ce erau acolo şi au poruncit să aducă îndată pe sfântul. Şi s-a adus sfântul, fiind ţinut de doi, pentru că nu putea umbla, având picioarele închise în obezi de fier.
Văzându-l, urâtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dânsul: “Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici şi a cugeta mai presus decât împăraţii, arhipăstorii şi episcopii şi decât toţi creştinii? Au dar noi toţi neguţătorim paguba sufletelor noastre?” Iar sfântul cu glas lin a zis către dânşii: “Luaţi aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu şi casa tatălui tău. Pentru că nu sunt eu acela ce tulbur, ci voi ce aţi călcat învăţătura cea de demult a părinţilor şi aţi învăţat nouă glăsuire deşartă în Biserică. Pentru că ceea ce covârşeşte cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înţelept a zis: “Cele nou glăsuite de voi toate sunt deşarte şi de la Dumnezeu înstrăinate, şi nu numai atît, ci şi minciuni stricătoare de Biserică. Învăţaţii pământului şi boierii împreună cu păstorii şi cu vânzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetând cele rele şi zadarnice”.
Deci grăindu-se acestea de sfântul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul şi cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfântul, care şedea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfântul Eliazar. Şi unii din cruzii purtători de săbii şi lănci, sărind l-au lovit cu picioarele şi a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ştefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci şi pe celălalt.
Iar Calist şi Convoconom fiind sinclitici, pe nesfinţitul Constantin făcându-l să tacă, au zis sfântului: “Două pricini sînt: sau te pleci şi iscăleşti, ori dacă nu morţii să te dai ca unul ce grăieşte împotriva părinţilor şi a împăraţilor care de la Dumnezeu au învăţat legea”. Iar sfântul a zis: “Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos şi a muri pentru sfânta lui icoană îmi este dobândă şi slavă. Că o dată şi de două ori ţi-am zis, arătând palma, că oricât sînge vieţuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărârea sinodului vostru, şi voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.
Constantin al Nicoliei, deschizând îndată cartea, a citit acestea: “Hotărârea sfântului şi a toată lumea al şaptelea sinod”. Iar sfântul amenințând pe acesta să tacă, a zis:
“O, ce minune! De la minciună începând şi prin toată deşarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luînd-o, întru minciună aţi încetat voi defăimătorii de creştini! Cum este sfânt şi a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de nişte bărbaţi iubitori de Hristos că a călcat un sfânt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstita icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, si a Mergătorului-înainte?
Iar voi, lăsînd vina călcării, pe acesta l-aţi primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-aţi afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urât decât acesta? Au nu aţi adus sfintele acoperăminte şi le-aţi rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfânt? Au nu aţi înstrăinat sfinţenia de la toţi sfinţii, drepţii, apostolii şi mucenicii, şi aţi dogmatisit, zicând: “Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde şi la care? La mucenicul Teodor şi la mucenicul Acachie şi la cei ca aceştia. Nu sunt acestea învăţături ale voastre?
Şi cum aţi alcătuit sfânt sinod, voi care aţi necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-aţi numit a toată lumea când nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sunt cărţile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Şi cum se zice al şaptelea cel ce n-a urmat pe cele şase mai înainte de el? Iar voi călcând predaniile celor şase, cu ce chip l-aţi numit al şaptelea sinod, nu mă dumiresc”.
Iar Tricacavul zicea: “Şi ce am călcat noi din sfintele şase sinoade a toată lumea?” Sfântul a zis: “Nu s-au adunat în sfinţitele biserici, sfintele şase sinoade? Cel dintâi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al şaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfinţitul palat, unde se numeşte trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!”
Iar el zicând că aşa este, atunci ochiul drept spre cer ridicându-l şi din inimă tare suspinând, mâinile întinzând, a zis: “Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema şi să se numere cu aceia care au strigat: “Ia-L, ia-L! Răstigneşte-L pe El!” Aceştia înspăimântându-se de îndrăzneala Sfântului şi el mai vrând să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind ruşinaţi, şi s-au întors la împărăţie. Împăratul, întrebându-i ce au făcut, episcopii vrând a ascunde biruirea, a răspuns Calist: “Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvântul şi cu îndrăzneala morţii”. Iar el, fierbând de mânie, a scris îndată izgonirea lui în laturile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.
Sfântul a stat nemâncat şaptesprezece zile în locaşul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăşi o întorcea către dânsul. În zilele acelea, egumenul mănăstirii înbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzându-se cu totul lipsit, trimițând soli la Cuviosul pe cei dintâi al locaşului unde el era închis, îl ruga să vină la dânsul, sau măcar să se roage pentru dânsul, zicând: “Cu trupul ne despărţim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruţi a mea neputincioasă smerenie; căci doar până la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să ţină sufletul meu”.
Sfântul, auzind acestea, a poftit să meargă. Şi vorbind cu cel ce bolea şi apucând pulsul, a zis: “Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre cel ce a ridicat neputinţele noastre şi bolile le-a purtat, cu puterea Lui cea vindecătoare cercetându-te, să te scoale pe tine”. Şi îndată s-a uşurat egumenul de boală. Şi i-a zis Sfântul: “Nu voieşti să bei vin neamestecat?” Iar el a zis: “Da, părinte”. Cinstitul Ştefan, umplând un pahar cu vin neamestecat, i-a dat egumenului să bea. Când a băut îndată asudând foarte, spre sănătate s-a întors. Iar sfântul, luîndu-şi ziua bună, i-a zis: “Roagă-te pentru mine şi fă pomenire de smerenia mea; dacă vei avea trebuinţă vreodată de ceva, să te apropii la deal”.
Apoi de acolo pornind şi suindu-se în corabie, a ajuns la insula cea de mai înainte pomenită, şi prin locurile lui pustii trecând, a venit la un loc prăpăstios şi înfricoşat dinspre mare. Apoi înconjurând prăpăstiile ce se aflau mai sus de marginea mării, pentru iubirea de linişte, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat o locuinţă cu chip de peşteră foarte veselă şi minunată, în prăpastia cea spre miazăzi a insulei, care se numea Chisuda, întru care era zidită o biserică în cinstea Sfintei Ana. Şi bucurându-se fericitul, ca şi cum de Dumnezeu era locul pregătit, a locuit într-însul, hrănindu-se cu ierburile care se găseau.
Ucenicii Sfântului cei izgoniţi din munte, auzind de izgonirea învăţătorului, au venit la Proconis şi au mers la sfântul ca nişte oi ce sunt adunate de fluierul păstorului. Numai doi au fost robiţi din sfinţita obşte, care au luat chip lumesc: Serghie, cel mai înainte spus, care, scriind hârtia cea ocărâtoare asupra sfântului, a trimis-o împăratului în oaste, şi Ştefan cel rău credincios, care, fiind sluga lui Calist cel de multe ori pomenit, a fost îmbrăcat de Cuviosul în sfântul chip, adică monah şi preot în locaşul muntelui.
Acest ticălos Ştefan, depărtându-se împreună cu Serghie de la Dumnezeu şi de chipul îngeresc, s-au dus la corbi; şi de împărat fiind îmbrăcat cu haină mirenească, întorcându-se ca un cîine la stârv a zis: “Astăzi, stăpâne, din gîtlejul satanei prin tine fiind răpit, cu lumină m-am îmbrăcat”. Pe acesta tiranul, fiind atras de ticălosul său glas, l-a îndrăgit. Şi luîndu-l pentru lăcomia gîtlejului său şi pentru călcarea de poruncă a lui Dumnezeu, în palatul lui, unde îi făcea necuratele lui alaiuri, slujitor al zeiţei Sofia pe dânsul l-a aşezat, şi popă al bucuriei l-a numit, pe cel vrednic de multe lacrimi.
Aceştia doi singuri au lipsit, precum odinoară din cei doisprezece apostoli, Iuda, şi din patruzecimea mucenicilor, cel ce s-a topit ca un căzut; toţi ceilalţi fraţi, însă, păstorindu-se de Cuviosul, au alcătuit mănăstire în Proconis. Dar încă şi mama sfântului, din mănăstirea Trihinareilor pornind, împreună cu sora lui la insulă au ajuns şi către sfântul au mers. Iar sfântul zidind o mică închidere în chip de stâlp, loc care şi până acum se află, a intrat într-însa la vârsta de patruzeci şi nouă de ani, ţinându-se de viaţa petrecerii celei mai dinainte.
Deci acum este vreme să vorbesc şi pentru grădina minunilor celor din insula Proconis, după cât îmi este cu putinţă; ca întru aceasta cu iubitorii de Dumnezeu şi iubitorii de sărbătoare împreună prăznuind, să zicem într-adevăr: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi şi nimeni să nu fie necredincios, fraţilor. Mai ales că şi Domnul zice: “Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face, şi mai mari decât acestea va face; nu cu puterea lui izvorând facerea de bine, ci cu numele Meu şi cu chemarea Mea, pentru că Eu sunt cel ce toate întru toţi le lucrez, cu stăpânirea Mea.
Deci acestea a urmat marele părintele nostru Ştefan, cel cu adevărat om al lui Dumnezeu, cel cinstit cu sufletul şi cu trupul, cel ce viaţa cea necîştigătoare a dorit şi icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, spre străjuire a ţinut-o; cel ce întru Dumnezeu s-a îmbogăţit şi darului celui de mult preţ s-a învrednicit. Acesta luînd stăpânire, a călca asupra şerpilor şi a scorpiilor, peste toată puterea vrăjmaşului celui rău, şi a vindeca toată neputinţa şi toată vătămarea, ne-a arătat nouă minunile lui Dumnezeu Cel făcător de minuni, darul cel cu îndestulare, izvorul ce izvorăşte curgerile cele curgătoare de miere.
Odată a venit în insulă la acest fericit Ştefan un orb oarecare, asemenea cu orbul din naştere, strigând: “Robule al lui Dumnezeu cel înalt, Ştefane, vindecă-mi ochii, deschide-mi orbirea şi luminează-mă pe mine cel întunecat, ca prin tine văzând alcătuirea celor ce se văd şi minunându-mă de bunătatea lor, să laud prin făpturi pe Cel ce le-a zidit”. Pe acesta văzându-l fericitul Ştefan, fiind orb la vedere, dar având în el credinţa care mută munţii, a răspuns către dânsul:
“De ce ceri de la mine, tinere, să-ţi dau cele ce sunt mai presus de mine? Ce ai văzut în mine din faptele bune, ca să ceri şi să ai această vindecare pe care singur Ziditorul şi Dumnezeul tuturor acolo unde voieşte o împarte? De ce nu ai alergat către Hristos? De ce, lăsînd pe Ziditorul, ai venit la făpturi? De ce, părăsind pe Stăpânul, la rob ai ajuns? Nu ştii că toţi de obşte avem trebuinţă de ajutorul Lui? Nu ştii că eu însumi sunt om ca tine? Deci, de ce cauţi cele ce nu pot a le avea? De ce voieşti să mă fac tămăduitor al unei asemenea boli, căreia numai singur Domnul are putere a-i dărui vindecare, Care mai înainte pe orbul l-a vindecat?”
Cu aceste graiuri Cuviosul depărta pe tânăr cu cuvinte blânde, iar acela se împotrivea, şi pe orbul cel din Evanghelie urmând, striga tare şi pe Sfântul îl ruga, zicând: “Miluieşte-mă o, adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ştefane! Pentru că ţie acest dar ţi-a dăruit, şi prin tine îmi va dărui lumina cea adevărată şi strălucirea ochilor. Dar să nu lepezi îndrăzneala mea, Părinte, nici cu zăbovirea să întârzii darul, nici cu norii să acoperi soarele, ci văzând necazul meu, dă-mi vindecare, măsurându-mi credinţa; dă-mi darul, cumpănindu-mi dorul meu şi vindecă-mi durerea!”
Cuviosul Ştefan a zis: “Ai credinţă? Te închini icoanei lui Hristos, a Maicii Sale şi a sfinţilor? Crezi lui Dumnezeu Cel ce şi prin icoane vindecă, precum mai înainte acea cinstită Maria Egipteanca crezând, luînd chezăşuire de la icoană, către pocăinţă s-a apropiat şi s-a mântuit?” Iar el a zis: “Cred, Doamne, şi crezând mă apropii şi mă închin”.
Iar Ştefan a zis către el: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care pe cel orb l-a vindecat, întru Care, crezând, ai venit aici şi ai mărturisit că te vei închina la icoană, fie ţie ca să vezi soarele!” Deci îndată i s-au deschis ochii şi s-a făcut sănătos tânărul, ca şi când niciodată nu a fost orbit de lumina ochilor.
Această preaslăvită vindecare făcându-se, s-a dus veselindu-se şi bucurându-se, lăudând pe Dumnezeu şi slăvind pe Cel ce dă nişte daruri ca acestea sfinţilor Săi asupra bolilor. Această minune s-a făcut în insulă, rodul ostenelilor lui, pentru care noi, pe Hristos slăvindu-l şi pe Cuviosul Ştefan, după vrednicie, lăudându-l, la altă facere de minune să ne mutăm.
O femeie de neam bun, petrecând în Cizic, avea un copil ca de nouă ani, care era îndrăcit. Auzind ea de Sfântul, a mers la el împreună cu copilul. Cum l-a văzut de departe, copilul cel ce era chinuit de duh necurat, se scutura tare şi de năpraznă jos s-a aruncat către Sfântul, dând nedesluşite glasuri. Mama copilului, mai cu durere decât cel ce pătimea, vărsînd lacrimi şi pe fiul său ţinându-l de mână, zicea:
“Miluieşte-mă pe mine ticăloasa, Sfinte! Singurul meu fiu este acesta pe care acum îl vezi îndrăcit; şi mă rog lui Dumnezeu să moară, pentru că noaptea şi ziua îmi chinuieşte sufletul. Două suflete miluieşte şi tămăduieşte, sfinte, pe copil de duhul cel rău şi pe mine de chinuire, căci mari supărări se întâmplă mamelor când copilul cel iubit pătimeşte ceva!” Apoi, văzând pe mama sfântului, a căzut la picioarele ei şi plângând, zicea: “Tu singură ştii durerea mea, ca una ce, asemenea, ai avut fii. Tu îmi măsoară chinuirea şi pe fiul tău roagă-l să se roage Domnului pentru bietul meu copil, pentru că mama păcătuind prea cumplit, pruncul se pedepseşte”.
Cu aceste graiuri jalnice nu numai pe mama sfântului, ci şi pe toţi cei ce erau împreună mişcându-i femeia spre tânguire, Cuviosul Ştefan a poruncit unui monah să facă semnul Crucii pe tot trupul copilului. Apoi el, rugându-se cu lacrimi, a chemat pe nume copilul şi făcându-l să se închine icoanei lui Hristos împreună cu maica sa, l-a slobozit pe dânsul sănătos. Şi astfel luminat s-a împlinit cuvântul lui David: “Mama veselindu-se de fiu, s-a dus”.
O altă femeie preacinstită, ce-i curgea sînge de şapte ani, fiind slăbită, se ruşina şi nu se pricepea ce să facă. Deznădăjduindu-se de vindecare şi, locuind în Iraclia Traciei, aproape de malul mării, auzind de la cei ce primeau facerile de minuni ale Cuviosului, a început a întreba, rugându-se: “Unde petrece prietenul lui Dumnezeu şi doctorul meu?”
Iar oamenii aceia arătându-i insula de cealaltă parte, fără să pregete intrând în caic, a plutit spre ea şi la Cuviosul Ştefan a alergat, arătându-i suferinţa şi cu lacrimi rugându-se să o vindece. Pe aceasta părintele, rugându-se, a vindecat-o prin ungerea întru Hristos şi prin închinarea la icoana Sa. Făcându-se bine cu trupul, a treia zi femeia a cunoscut desăvârşit că s-a vindecat nemaifiind supărată cu boala. Şi multe alte minuni a făcut Cuviosul pe mare şi pe uscat.
În vremea acestor minuni ale cinstitului părintelui nostru Ştefan, în al doilea an al izgonirii în acea insulă, dreptcredincioasa mamă a Cuviosului Ştefan, s-a dus către Domnul, zicând fiicei sale: “Nu plânge Teodota, căci vei merge cu mine”. După şapte zile a adormit în pace şi sora sfântului.
În zilele acelea, un oarecare Ştefan, ostaş din ceata armenilor, fiind slab cu trupul se gârbovea. Acesta venind în insulă, a căzut la Sfântul şi rugându-l, s-a închinat la icoana lui Hristos şi a Maicii Lui cu credinţă şi s-a întors drept şi cu totul sănătos, prin rugăciunile Cuviosului. Iar ostaşii întrebând, cum, în ce chip, şi de cine s-a vindecat, el le-a răspuns: “În Proconis este un monah închis, numit Ştefan. Acesta rugându-se şi făcându-mă pe mine să mă închin la două icoane, una a lui Hristos şi alta a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărutându-le, îndată am dobândit vindecare”.
Iar cei fărădelege, luîndu-l în batjocură, au zis către dânsul: “Vai de tine, Ştefane, te-ai închinat idolilor”. Şi l-au clevetit pe dânsul către stăpânitorul Traciei; iar acesta, cunoscând cele pentru dânsul, degrab l-a trimis la împărat. Iar tiranul împărat, primindu-l, a zis: “Cum te-a învăţat nepomenitul acela să te închini la nişte năluciri ca acestea?” Iar el mai vârtos lepădându-se şi iertare cerând, ca unul ce acum se rătăcise, îndată pierzătorul l-a cinstit cu vrednicia de sutaş, ca pe unul ce a necinstit icoana lui Hristos.
Dar Dumnezeu cel ce judecă drept, şi care prin proorocul strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimăpe Mine, se vor necinsti, n-a trecut cu vederea izbânda nedreptei judecăţi. Căci călcătorul acela de lege, luînd vrednicia, când se întorcea de la împărăţie acasă, fiind trântit de cal şi de picioarele acestuia fiind zdrobit, a fost omorât şi sufletul său rău şi-a lepădat. În acest chip, sfântul a pornit de la Proconis, iar vicleanul balaur zicea: “Că şi izgonit fiind, nu încetează învățând pe popor a se închina idolilor”.
Întorcându-l din Proconis, a poruncit să-l ducă în temniţă întunecată şi în obezi să se păzească, iar picioarele lui în legături să le pună. După câteva zile şezând în palatul cel de lângă mare, care se numea Faros, între doi boieri ai lui, şi, făcând întrebare, au poruncit să aducă pe Sfântul. Iar Sfântul, când era să intre la împăratul, luînd un ban de la un iubitor de Hristos, îl ţinea înăuntrul culionului său. Când a intrat, abia l-a văzut nelegiuitul împărat şi, de mânie biruindu-se, a strigat, zicând: “O, ticăloşie! O, ce rabd! Oare şi nevrednicul acesta de pomenire să defăimeze împărăţia mea? Şi acesta vrea să mă ocărască şi stăpânirea mea întru nimic să o socotească?” Iar sfântul, nerăspunzând, şi jos la pământ plecându-se, tiranul la dânsul se uita, căutând cu ochii sîngeraţi şi ridicând prin văzduh mâna ca un balaur, şuierând tare, a zis: “Mie numi răspunzi, necuratule chip?”
Iar sfântul a zis către dânsul: “împărate, de voieşti să mă chinuieşti, chinuieşte-mă, iar dacă voieşti a mă întreba, vorbeşte cu blândeţe, căci aşa poruncesc legile”. Iar împăratul a zis: “Spune, căror hotărâri şi porunci părinteşti nu ne-am supus, de zici că avem socoteală eretică?” Sfântul a zis: “Zugrăvirea pe pereţi a icoanelor care de mult, de toţi Părinţii a fost primită şi închinată, pe aceasta aţi lepădat-o din Biserică”.
Iar împăratul a zis: “Nu le numi pe acestea o, necuvioase cap, zugrăviri de icoane, ci zugrăveli de idoli. Şi ce împărtăşire au cu sfinţii? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” Sfântul a răspuns: “Împărate, creştinii au hotărât a sluji nu materiei în icoane, ci numirii chipului ne închinăm gânditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintâi şi prin vedere ne înălţăm la dogmele şi scopul dreptei credinţe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălţa ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo”.
Împăratul a zis: “Cu dreptate este oare, ca cele de oameni propovăduite, care sunt nemărginite cu anevoie văzute şi nici de minte ajunse, a le închipui în chip simţit şi prin materie a ne închina lor, nefiind acestea cunoscute, fără numai nemărginirea, precum zice Grigore cuvântătorul de Dumnezeu? Şi este oare cu cuviinţă, în materie a ne închina acelora, a cărora fire nimănui nu-i este adeverită?”
Cuviosul a răspuns: “Care din oameni, având înţelegere, zice că este cu putinţă a se zugrăvi cu vopselele cele făcute din materie firea dumnezeiască cea nematerialnică, care covârşeşte toată mintea, al cărei chip nici cu mintea nu se poate închipui, şi cum este cu putinţă a o închipui cu vopsele? Iar noi, când închipuim
în icoană pe Hristos, atunci nu închipuim firea Dumnezeirii Lui, ci însemnăm chipul acela al dumnezeieştii Lui omeniri, cel arătat întru asemănarea noastră şi de mâinile apostolilor pipăit, precum grăieşte Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: Care L-am văzut cu ochii noştri, care L-am privit şi mâinile nostre L-au pipăit.
Iar de-mi vei pune înainte cuvântul lui Moise, care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici orice asemănare din câte sunt în cer sus, şi câte sîntpe pământ jos, chiar pe Moise însuşi îl voi arăta ţie că a făcut închipuire a doi Heruvimi de aur, de care dumnezeiescul Apostol zice aşa: Heruvimii slavei, care umbreau altarul. Încă şi altarul, cortul şi sfânta sfintelor, închipuiau asemănare cerească, precum acelaşi apostol grăieşte: Care slujesc chipului şi umbrei celor cereşti.
Deci, ce fărădelege facem când închipuim pe icoană chipul lui Hristos cel în vedere de om, şi ne închinăm Lui? Oare închinându-ne şi Crucii aceleia făcute din orice fel de materie, vi se pare că ne închinăm materiei? Încă şi vasele cele sfinţite care se cinstesc de noi, nici un fel de sminteală nu fac ştiinţei noastre, deoarece sîntem adeveriţi că se sfinţesc prin chemarea numelui lui Hristos.
Oare vei lepăda din Biserică şi Sfintele Taine, care au aceeaşi închipuire, sub vederea pâinii şi a vinului cuprind în taină Trupul şi Sîngele lui Hristos, prin care se închipuieşte acelaşi trup al lui Hristos, care a pătimit pe cruce şi acum este fără pătimire în cer? Acestora ne închinăm şi le sărutăm, împărtăşindu-ne cu dânsele, ca să moştenim sfinţenia; iar voi, nefăcând deosebire între sfânt şi necurat, icoana lui Hristos o socotiţi ca pe idolul lui Apolo; iar pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ca pe idolul Artemidei şi nu v-aţi înfricoşat a le numi pe dânsele idoli şi le-aţi călcat cu picioarele şi le-aţi ars”.
Iar împăratul a zis: “O, tu, orbitule cu mintea şi decât nepomeniţii mai nepomenit, călcând icoanele oare pe Hristos l-am călcat? Să nu fie”. Dar purtătorul de semne Ştefan, de-a pururea purtând întru sine pe Hristos şi de dânsul învățându-se, punând mâna în sfinţitul culion, şi scoțând banul îl arăta, precum Hristos a arătat adunării celei mai dinainte a iudeilor, purtând chipul şi numele pierzătorului împărat, şi a zis: “Al cui este chipul acesta, împărate şi scrisul de pe el?” Iar tiranul înspăimântându-se, a zis: “Al celui ce împărăţeşte”.
Sfântul a zis: “Oare dacă pe acesta, aruncându-l la pământ şi de bunăvoie îl voi călca, voi suferi muncă?” Iar cei ce stăteau de faţă, au zis: “Aspru va fi pedepsit, cel ce îndrăzneşte să calce banul ce poartă semnul şi numele nebiruiţilor împăraţi”. Iar sfântul, oftând, a zis: “Dacă voi ziceţi aşa, ce muncă va suferi cel ce a călcat şi a ars chipul lui Hristos şi al Maicii Sale din icoană? Negreşit se va da focului celui fără de sfârşit şi veşnic cum şi viermelui celui neadormit!” Şi aruncând banul, l-a călcat.
Atunci cei ce stăteau lângă împărat, ca nişte fiare sălbatice, sărind asupra sfântului, au vrut să-l arunce jos în mare din palat. Dar împăratul, cu vicleşug oarecum, pentru că se schimba ca un şarpe, i-a oprit; şi îndată, legându-l pe sfânt de gît cu mâinile înapoi, l-au trimis la temniţa cea de obşte a Bizanţului, unde se numeşte sfinţitul divan, ca după lege să se judece, că a călcat chip de împărat.
O, nebunie! Căci cei ce au defăimat legea lui Dumnezeu, şi icoana Lui au călcat-o, aceştia fac legi care îi îndreptăţesc. Şi cine oare nu va rîde de nebunia acestora?
Deci Sfântul părintele nostru Ştefan, fiind trimis la temniţa numită Pretoriu, numai cât a intrat în pridvoare, s-a înfierbântat inima lui, ca să zic aşa după proorocul, aprinzând înăuntrul lui focul cugetării şi a grăit cu limba sa sfârşitul zilelor vieţii sale, zicând: “Aceasta este odihna vieţii mele şi aici voi lăuda pe Dumnezeu până la cea mai de pe urmă răsuflare a vieţii mele, căci pentru icoana lui Hristos am ales-o pe dânsa”.
Şi a aflat închişi acolo ca 342 de monahi, din toate laturile. Unii cu nasurile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii având mâinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva sfintelor icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alţii neavând urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alţii se arătau că nu au păr, fiind tunşi de păgânii arzători de icoane, şi cei mai mulţi aveau cinstita barbă unsă cu smoală şi arsă.
Aceste grele munci de multe feluri, ale tăinuitorilor bunei credinţe, văzându-le sfântul, mulţumea lui Dumnezeu, Care le-a dăruit răbdare, iar pe sine se socotea a fi vrednic de plângere. Ba încă se supăra şi cu greu suferea că nu s-a învrednicit a purta şi el asemenea răni pentru icoana lui Hristos în felul cum s-au învrednicit aceia.
Toţi acei părinţi l-au primit pe Cuviosul Ştefan ca pe un păstor şi începător de mântuire şi de la dânsul se învăţau, se spovedeau şi-i spuneau lui gândurile. Deci s-a făcut pretoriu ca o mănăstire, fiindcă toată pravila monahicescă se săvârşea într-însul. Iar cei ce păzeau temniţele, văzându-l pe acesta cu adevărat înger pământesc fără prihană, s-au înspăimântat, încât un temnicer a spus către femeia sa în taină, precum Manoe: “O, femeie! pierim întru această nebunie a tiranului; căci ca pe un Dumnezeu l-am văzut pe Ştefan Axenteanul, cel închis acum în temniţă”.
Iar femeia aceea cinstită – noua Samarineancă, cu adevărat -, prin întrebare către bărbat, fură de la dânsul prin auz toată petre-cerea fericitului şi pe ascuns de soţul său intrând în temniţă, la picioarele cuviosului aruncându-se, ruga pe sfântul, zicând: “Nu te feri, părinte, de mine, preaticăloasa, că voiesc a-ţi aduce mângâiere şi a-ţi sluji la cele de trebuinţă, pentru că, în chipul acesta nădăjduiesc să iau şi eu plată de la Dumnezeu. Pentru aceea nu mă respinge pe mine nevrednica”.
Pe când cinstitul părinte făcea rugăciune pentru dânsa, şi nu s-a plecat ca să ia ceva, femeia a zis către dânsul: “Cinstite părinte, de ce te lepezi de credinţa mea cea către tine? Că deşi nevrednicia mea mă respinge pe mine, fă milă cu mine; căci, precum văduva de la Sarepta odinioară a adus lui Ilie făină, iar Sumaniteanca i-a dat lui Elisei foişorul pentru iubirea de străini, iar văduva care se fericeşte în Evanghelie a pus cei doi bani în vistieria bisericii, aşa şi eu, prin nădejdea credinţei, ceva asemenea săvârşind către tine, să nu mă întorci smerită şi ruşinată”.
Iar sfântul a zis către dânsa: “Du-te femeie, du-te căci nu pot să primesc ceva de la tine. Că nu de fire sau de nevrednicie fug, să nu fie aceasta, ci fiindcă sunt cu totul nevrednic eu ticălosul. Căci sunt oprit de Dumnezeu a nu ne împărtăşi cu ereticii. Nu mă ştiu să mă fi împărtăşit cândva cu ereticii cei prigonitori de creştini şi arzători de icoane, sau din mâinile lor să fi luat ceva”.
Iar femeia aceea iubitoare de Hristos, cea în adevăr păzitoare de cei chinuiţi, auzind acestea de la sfântul şi aruncându-se jos, zicea: “Să nu-mi fie mie, Cuvioase părinte Ştefane, a ocărî icoana lui Hristos, a Maicii Lui, sau a sfinţilor; căci ştiu ce fel de răspuns vor da înaintea Domnului, cei ce au îndrăznit să facă aceasta. Căci cel întru sfinţi, părintele nostru Gherman, a rânduit pe surpătorii sfintelor icoane împreună cu aceia care au strigat: Ia-L, Ia-L, răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cinstite părinte, cer numai să se ascundă lucrul acesta de bărbatul meu şi de păzitorii cei împreună cu el. Şi eu cu lucrul deplin te voi încredinţa pe cuvioşia ta”.
Şi zicând acestea s-a întors către casă, unde deschizând o lădiţă a scos trei icoane ascunse, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care purta în braţe pe Fiul lui Dumnezeu, şi a Sfântului Pavel, şi închinându-li- se lor cu credinţă le-a dat sfântului Ştefan, zicând: “Să fie acestea, sfinte, înaintea feţei tale, ca atunci când te rogi, să mă pomeneşti şi pe mine păcătoasa”.
Astfel, iubitorul de Dumnezeu Ştefan, plecându-se către cererea sa, o pomenea la rugăciune. Femeia, în ascuns, de atunci îi aducea sîmbăta şi Duminica câte o bucăţică de pâine şi trei pahare de apă. Aceasta a fost mâncarea şi băutura fericitului în vreme de un an şi unsprezece luni, cât a fost în temniţă.
Într-una din zile, şezând Cuviosul cu ceilalţi părinţi, care erau împreună legaţi, a venit cuvântul despre chinurile cele de multe feluri, care se aduceau celor credincioşi, de la antipaţii şi ighemonii cei fărădelege ai împăratului. Şi a venit în mijloc Antonie, care era din insula Critenilor, vestind jertfa adusă lui Dumnezeu, zicând:
“Cum fără de lacrimi voi aduce în mijloc, părinţi cinstiţi, vitejiile lui ava Pavel? Căci acest viteaz s-a prins de către Teofan, eparhul Ciprului şi a fost dus spre cercetare în divanul ce se zice a lui Heracle”. Şi stătea la pământ icoana lui Hristos şi unealta caznelor, care la elini se zice catapeltis. Şi a zis voievodul: “O, Pavele, una din două îţi stă înainte: sau icoana lui Hristos s-o calci în picioare ca să trăieşti, sau de nu, cu aceste unelte cumplit vei fi muncit ca să mori”.
Dar Sfântul Pavel cel cu bărbăţie, cu glas mare a strigat: “Să nu-mi fie mie aceasta, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să calc dumnezeiasca Ta icoană, ce este asemenea cu chipul trupului Tău, fiind lăcaş al numelui Tău cel înfricoşat”. Şi la pământ plecându-se, a adus sfintei icoane închinarea cea cuviincioasă, sărutând cu dragoste chipul răstignirii lui Hristos, arătând cu lucrul că nu se teme de îngrozirea chinurilor şi este gata să moară pentru icoana lui Hristos.
Iar voievodul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi aşa să-l întindă pe catapelte. Şi din toate părţile, strângându-l slujitorii pe sfântul între cele două scânduri, de la gît până la glezne, şi cu fiare pătrunzând mădularele acestuia, să-l spânzure cu capul în jos şi de jur împrejur să aprindă un foc mare; şi aşa l-a făcut ardere de tot, prin foc, boierul cel care era în fărădelegi mai mult decât împăratul”.
Pe când acesta grăia şi toţi părinţii vărsau lacrimi, un preot bătrân, Teostirict din sfânta mănăstire a Nelechitului care avea nasul tăiat, iar barba dată cu smoală şi cu catran îi fusese arsă de luptătorii contra sfintelor icoane, cei fără Dumnezeu, acela venind în mijloc a zis: “Nu este cu putinţă, cu adevărat, cinstite Ştefane, a suferi fără plâns sau a trece cu vederea sălbăticia de atunci a boierului din pământul Asiei, pe care îl numesc Lahonodracon”. Iar cinstitul Ştefan i-a zis: “Spune părinte spune pentru Domnul, şi să nu ascunzi, căci mai râvnitori ne faci, dacă va voi Dumnezeu să pătimim şi noi”.
Iar Teostirict a zis: “Sfântul Marele Post trecând şi sfintele Paşti ajungând, în seara sfintei Joi celei mari, în care Hristos Dumnezeul nostru se dădea în mâinile Iudeilor, dumnezeiasca jertfă săvârşindu-se, acest eparh cu nume de balaur, după porunca împăratului împreună cu mulţime de ostaşi, năvălind fără veste şi intrând cu îndrăzneală în biserică şi în Sfântul Altar, au poruncit să înceteze cântarea şi au răsturnat la pământ sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, luînd pe cei mai aleşi din monahi, vreo treizeci şi opt, le-a pus mâinile şi gîturile în cătuşe, iar din ceilalţi pe unul l-au bătut fără cruţare, iar pe altul l-au ars de tot. Altora, smolindu-le barba şi feţele, i-au izgonit după ce le-au tăiat nasul, dintre care unul sunt şi eu.
După toate acestea, neîndestulându-se, acel rău credincios, toată mănăstirea a ars-o, de la grajd până la biserică, şi le-a prefăcut în praf aruncat pe pământ. Apoi, împreună cu dânsul, luînd pe cei treizeci şi opt de părinţi, i-a surghiunit în părţile cele mai îndepărtate ale Efesului şi i-a încuiat în cămara unei băi vechi, astupând intrarea; apoi săpând poalele muntelui, i-a îngropat de vii. Şi aşa cu silă nesuferită s-au săvârşit în Domnul.
Deci, aceste lucruri pline de întristare şi altele mai multe şi mai dureroase grăindu-le, nu era cu putinţă a suferi plângerea. De aceea ruga pe Sfântul Ştefan, precum mai înainte în munte, aşa şi acum să le spună cuvânt de mângâiere. Iar prea fericitul, cu durere sufletească, suspinând, a zis: “Să mulţumim, părinţi şi fraţi, să mulţumim pentru toate acestea ce s-au întâmplat, căci răbdarea cea până în sfârşit aduce cununa; căci foc, sabie şi la sfârşit moarte de la păgâni ne stau înainte. Să răbdăm şi să-i urmăm pe Cuvioşii Părinţi, care şi-au săvârşit viaţa în vremea noastră muceniceşte, pe Cuviosul Petru, cel încuiat în Vlaherna, care fiind bătut cu vine de bou înaintea împăratului pentru icoana lui Hristos, atîta răbdare a arătat, încât nici na suspinat, nici n-a strigat, ca şi cum n-ar fi simţit nici un fel de durere din acele bătăi”.
Dar mai vârtos pe împăratul îl rănea cu cuvintele sale ca şi cu nişte arme ascuţite, pe acest nou Datian şi Iulian Paravatul, cu îndrăzneală propovăduindu-l şi către Dumnezeu ochii ridicând a zis: “Mulţumesc Ţie, Doamne”. Aşa a răposat în bătăi.
După dânsul pe Ioan, dumnezeiescul egumen al mănăstirii celei vestite a Monagriei, pe care tiranul împărat, pierzându-l cu tiranie, pentru că nu a călcat icoana lui Hristos şi a Maicii Lui, l-a cusut într-un sac şi legându-i o piatră mare, l-au înecat în adâncul mării. Ce moarte poate fi mai cumplită decât aceasta? Dar aceasta aduce cununa. Cine ar fi îndestulat să afle cercetările în fiecare eparhie, de la cumpliţii boieri ai
tiranului şi vrăjmaşii adevărului, cum şi cumplitele chinuri? Pentru că noi, lepădând multe semne de biruinţă ale păgânătăţii acelora, râvnim moartea Stăpânului. Că nu-s vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să ni se arate nouă, precum zice vasul alegerii, Pavel.
Însă vremea îmi spune o, credincioşi, ca să aduc la arătare şi moartea pentru dreapta credinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan. Deci, precum în multe chipuri mai înainte m-am îndreptat, mă trage înapoi nevrednicia mea şi necunoştinţa meşteşugului vorbirii spre a grăi. Dar de vreme ce sfântul este milostiv şi bun către a mea smerenie, nu voi înceta grăind după putere, neieşind întru nimic afară din adevăr. Dumnezeu, Care descoperă robilor Săi tainele Sale, şi pe cele mai înainte de facere la arătare le aduce, n-a ascuns vremea mutării cinstitului părintelui nostru Ştefan de la cele de aici.
Căci, precum s-a zis mai sus, Sfântul Ştefan era împărtăşit şi de darul înainte vederii. Deci, acest cinstit şi sfânt bărbat, mai înainte cu patruzeci de zile de pătimirea sa, chemând pe preafericita şi iubitoarea de străini femeie, pe slujitoarea sfinţilor, care erau în temniţă, i-a zis ei: “Plata slujirii tale către mine o, femeie, îţi va da-o ţie Domnul. Dar voiesc întru această patruzecime să săvârşesc rugăciune în linişte şi înfrânare. Deci nu-mi mai aduce pâine şi apă”.
Iar cinstita femeie a răspuns: “De ce vrei această asprime, părinte? Au nu toată vremea vieţii tale este o postire, o rugăciune şi o asprime?” Şi sfântul a zis: “Am cunoscut că după puţine zile are să fie sfârşitul vieţii mele”. Şi cu aceasta umilind pe femeia cea iubitoare de străini a slobozit-o în pace.
Şi aşa, nu a încetat sfântul în acele patruzeci de zile, vorbind şi învățând pe părinţii cei împreună legaţi, de a nu se întrista întru necazuri, săvârşind cântări de laudă de toată noaptea, încât şi unii din cei care ţineau în taină credinţa cea dreaptă, veneau la dânsul schimbându-şi hainele, îmbrăcându-se în zdrenţe proaste şi îndulcindu-se de la dânsul cu învăţăturile cele folositoare pentru credinţa cea dreaptă, luînd binecuvântare de la dânsul.
Trecând zilele şi ziua a treizeci şi opta ajungând, de dimineaţă după slavoslovia Utreniei şi după sfârşitul ceasului întâi, chemând iarăşi pe acea femeie milostivă, în auzul părinţilor, a zis: “Vino, cinstită şi binecuvântată femeie să vadă Dumnezeu şi să-ţi măsoare nelipsit osteneala ce ai făcut-o cu mine, răsplătind rodul ostenelilor însutit, precum este scris în Sfânta Evanghelie. Căci eşti uceniţă cu adevărat a Celui ce a zis: Intrucât aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut. Şi Cel ce primeşte pe drept în nume de drept, plată de drept va lua. Pentru aceasta Domnul să-ţi dea însutit şi să te rânduiască împreună cu credincioasele Marii şi înţeleptele femei, cu a lui Cleopa, cu a lui Iosif, cu a lui Ioachim şi cu Marta”. Deci şi mai multe decât acestea a zis, binecuvântând-o.
Apoi, luînd dumnezeiasca icoană cu chipul Mântuitorului şi a ucenicilor Lui, adică a lui Petru şi Pavel, i le-a dat ei, zicându-i: “Să-ţi fie ţie acestea strajă în viaţă şi amanet al dreptei credinţe”. Apoi, oftând, a spus că peste două zile, pornind de la cele de aici, se va duce în altă viaţă şi la Dreptul Judecător. Iar ea, nu puţin tânguindu-se, luînd sfintele icoane de la sfântul, le-a învelit într-o basma de frica prigonitorilor celor fără de Dumnezeu şi, primind binecuvântarea de pe urmă, a pornit spre casă, plângând pentru despărţirea de un părinte şi învăţător ca acesta. Iar Cuviosul Ştefan, împreună cu cei legaţi, a petrecut cealaltă vreme a zilei aceleia şi toată noaptea în rugăciune, binecuvântând pe Dumnezeu.
Tiranul împărat săvârşea atunci jertfa cea păgânească, adică sărbătoare diavolească, pe Dionis şi pe Vrum, lăudându-i la acea prăznuire ca pe nişte făcători ai seminţelor şi ai vinului. Şi în acea zi de dimineaţă, stătea în foişoarele şcolilor, împreună cu lăutarii cei de un cuget cu dânsul, avea îndeletnicire urâtă şi lui Dumnezeu vrăjmaşă, prin jertfa cea de faţă, în cinstea preadesfrânatei lui femei, cea de a treia cu numele Evdochia.
Căci lepădatul de Dumnezeu eretic, pe lângă multe alte fapte rele şi urâte, nu lăsa nici praznicile cele păgâneşti. Şi i s-a spus lui de către nişte urâtori de Hristos, că Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor, acea temniţă a făcut-o mănăstire, săvârşind cântare de laudă de toată noaptea în dânsa, şi toţi cei din cetate alergând la dânsul, se învăţau a sluji idolilor – căci aşa numeau ei sfintele icoane.
343
Iar tiranul, auzind aceasta şi fierbând de mânie, a chemat un bărbat, purtător de sabie, cu vrednicia de proxim, şi i-a poruncit să ducă pe Cuviosul Ştefan în cealaltă parte de târg, unde era cinstita biserică a Sfintei Marii Muceniţe Mavra, pe care urâtorul de sfinţi, dărîmând-o până la temelie, a făcut-o loc de ucidere, şi Mavra a numit locul acela unde făcea şi tocmelile cu dracii. Aceasta o mărturiseşte copilul jertfitorului, care s-a dat spre jertfă, pentru care nu este vreme a povesti.
Apoi, îndată a rânduit să se cerceteze, întrebând prin cetate, ca oricine va fi aflat având rudenie, prieteni, sau neam apropiat pe cineva, din catalogul monahicesc, sau măcar cu haină neagră, să-l trimită, după bătăi nesuferite, în surghiun. Şi atunci era bucurie vrăjmaşilor, căci dădea pe care voiau, încă şi robi pe stăpâni cleveteau. Plângerea şi tânguirea Bizanţului, nu era mică, ci mai mult decât în zilele cele de demult ale lui Iulian şi Valens, cei fără de Dumnezeu.
Trimisul acela, luînd pe Sfântul Ştefan din temniţă şi încătuşîndu-i gîtul şi mâinile, îl ducea la locul cel rânduit. Iar tiranul împărat, ieşind din palat, s-a dus spre uliţa cea de obşte, care se numea Milion, unde, în anii cei de demult, cei ce au împărăţit cu dreaptă credinţă, au zugrăvit cele şase sinoade a toată lumea, care arătau mărturisind dreapta credinţă ţăranilor, străinilor şi celor dimprejur, pe care, babiloneanul tiran, în zilele acelea, văruindu-le, a zugrăvit sataniceasca alergare de cai şi pe vizitiul cel iubit de draci şi nevrednic cerului şi pământului, cinstindu-l pe acesta mai mult decât pe Sfinţii Părinţi. Cine oare nu se va înfricoşa şi nu se va înspăimânta, sau nu va rîde, ori nu va plânge, de o asemenea îndrăzneală? O! Mântuitorul meu, cât de nemărginită şi îndelungată răbdare ai!
Stând tiranul în acel loc, lăudându-l şi slăvindu-l toţi, el a zis: “Nici o mângâiere nu este sufletului meu pentru nepomeniţii cei răi”. Iar unul din cei împreună tăinuitori ai lui, a strigat: “Şi unde s-a arătat oare, stăpâne, urma acestora, sau pomenirea lor în cetatea ta, ori în altă parte, fiindcă toţi s-au pierdut? Căci iată şi pe vrăjmaşul adevărului, pe Ştefan Axenteanul, întâlnindu-l astăzi, am văzut dreapta judecată, fiind dus pentru a se da sabiei”.
Iar balaurul cel cu multe chipuri, a zis către dânsul: “Şi ce este oare mai dulce lui Ştefan, decât să primească tăierea capului? Căci mă plec să cred că, de când s-a închis, aceasta o dorea. Dar nu se cade ca el să sufere o moarte ca aceasta, ci mult mai grea şi cu anevoie. De vreme ce şi împărăteasa nu puţin se va supăra pe noi, căci ziua sărbătorii vrumaliului, cu ucidere am săvârşit-o”.
Şi îndată a poruncit acest nou Irod, robul femeilor, să-l întoarcă pe sfântul şi în temniţă să-l închidă. Iar părintele iarăşi cânta în temniţă împreună cu cei legaţi, acestea: Cel ce locuieşti întru ajutorul celui Preaînalt, întru acoperământul aripilor se va sălăşlui… şi celelalte stihuri ale psalmului.
Tiranul împărat a făcut în ziua aceea ospăţ mare boierilor săi şi celor de un gând cu dânsul şi, săvârşind prăznuirea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, în seara aceea cu strigăte şi alăute s-au plecat spre băutură. Apoi chemând doi fraţi de-o mamă, neîntrecuţi în vrednicie, frumoşi la chip şi la suflet, şi foarte minunaţi, pe care, zavistuindu-i mai pe urmă cu râvnă, i-a ucis după ce le-a zis lor:
“Mergeţi în temniţă, ziceţi acestea lui Ştefan Axenteanul: Ştii cât mă îngrijesc de tine, viaţa ţi-am dăruit, ca doar plecându-te, măcar mai pe urmă să faci cele plăcute mie. Deşi eu ştiu gândul lui cel neplecat şi cu împietrire de inimă, negreşit vă va ocărî. Totuşi dacă prin cuvinte bune îl veţi pleca pe dânsul, bine va fi. Iar dacă nu, atîta să-l răniţi cu bătăi peste gură şi peste spate, încât, ieşind voi de acolo, el în chinuri să moară”.
Acei fraţi, mergând la temniţă şi la sfântul ajungând, i-au vestit acestuia graiurile împăratului, întru nimic pe sfântul vătămându-l, fiindcă au văzut faţa lui ca o faţă de înger, ci mai vârtos întărindu-l în dreapta credinţă. Apoi sărutându-l, au luat binecuvântare şi, întorcându-se înapoi, au venit la cel ce i-a trimis, şi iau zis:
“Împărate, am aflat pe călugărul acela neplecat, încă stăruind în cele dinainte ale sale şi anatematisind. Şi atît de tare l-am rănit pe dânsul cu bătăi, încât fără glas zăcea şi nu ne mai aşteptăm să fie viu până mâine”.
Apoi, veselidu-se trufaşii şi rîzând tare, se ţineau de lăcomia gîtului, adică a băuturii celei irodieneşti, fiind robul pântecelui.
Cuviosul Ştefan, toată noaptea aceea a stat la rugăciune, gătindu-se de moarte. Când a fost la răsăritul luceafărului, a chemat pe toţi Cuvioşii Părinţi, împreună cu cei legaţi, şi a zis către dânşii: “Mântuiţi-vă, părinţi şi fraţi, mântuiţi-vă! Şi vă rugaţi pentru mine, ca nu cumva să se afle vreun înger rău în întâmpinarea duhului meu, pentru mulţimea greşelilor mele. Pacea şi sărutarea cea mai de pe urmă vă dau, că iată acum s-a apropiat ceasul sfârşitului meu, şi cununa cea mucenicească este lângă uşă. Iar voi petreceţi întru dreapta credinţă până în sfârşit”.
Acestea auzindu-le de la dânsul, Cuvioşii Părinţi îşi spălau feţele cu lacrimi fierbinţi. Iar el a început a dezbrăca de pe sine hainele, însă Sfinţii Părinţi au zis: “Mai bine este, părinte, ca în această sfântă îmbrăcăminte să vezi sfârşitul zilelor tale”. Iar Sfântul Ştefan, de Dumnezeu însufleţitul, a zis: “Părinţi şi fraţi, cel ce se luptă, gol se luptă, şi socotesc că nu este drept, ca acest sfânt chip, să se necinstească şi să se calce de un norod ce latră ca nişte cîini”. Cu acestea înduplecând pe părinţi, şezând numai într-o haină de pânză împreună cu dânşii, grăia cele despre mântuire.
Iar în noaptea aceea, după banchet, trufaşul împărat odihnindu-se pe patul său, i s-a spus de către dracul cel ca un corb de noapte, care totdeauna petrecea împreună cu el, că cei doi trimişi de dânsul n-au făcut nici un rău lui Ştefan în temniţă, ci mai vârtos i s-au închinat lui şi s-au binecuvântat de dânsul.
Deşteptându-se împăratul din somn în al doilea ceas din zi, a ieşit cu sârguinţă într-un foişor al palatului şi a început a răcni ca un leu, zicând: “O, ce nevoie! O, ce mare defăimare pentru mine, nimeni nu este ca să- mi ajute mie! Ce este mie şi nepomeniţilor? Nu este nici unul care să-mi slujească cu credinţă, toţi mă socotesc pe mine întru nimic; şi nu ştiu ce voi face cu acei nepomeniţi”.
Auzind strigarea împăratului toţi cei ce erau în curţile împărăteşti, s-au mâhnit, s-au tulburat foarte, şi au alergat degrabă la dânsul. Iar el, cu aceştia întâlnindu-se, a zis: “Unde mergeţi şi pe cine căutaţi?” Iar ei au răspuns: “La tine preabunul nostru stăpân, venim să ne veselim împreună cu tine, marele împărat, la ziua cea de sărbătoare care acum se săvârşeste, adică a Augustei”. Dar el iarăşi a strigat: “Nu sunt eu stăpânul vostru, nu sunt împăratul vostru, altul este stăpânul vostru, la ale cărui picioare tăvălindu-vă şi la ale căror urme închinându-vă faceţi rugăciuni. Nimeni nu este de un suflet cu mine, ca să-l omoare pe acela, că doar ar afla odihnă viaţa mea şi s-ar fi mângâiat duhul meu”.
Iar ei nedumerindu-se şi cu durere în inimă sârguindu-se, au întrebat: “Cine este oare alt împărat pe pământ, mai presus decât tine, împărate şi stăpâne? Şi cine este vrăjmaş al împăratului pe care l-am fi cinstit mai mult decât pe tine împărate? Nu te iuţi asupra noastră?” iar Copronim a răspuns: “Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor este împăratul vostru, iar nu eu”.
Şi numai cât a pomenit numele acesta, şi îndată se putea vedea pornire şi tulburare de mulţime, ca un tunet, alergând la temniţă, la care ajungând, ca nişte fiare sălbatice, sărind în temniţă, strigau la temniceri: “Daţi-ne aici pe Ştefan Axenteanul!” Iar cel ales întru sfinţenie, fără tulburare ieşind la dânşii, a zis: “Ca o oaie ce vine la cei ce voiesc a o junghia, iată eu sunt cel pe care îl căutaţi”.
Şi îndată la pământ aruncându-l ca nişte fiare sălbatice, şi legând funii de fiarele în care picioarele lui erau închise, l-au tras la uliţa cea de obşte, călcându-l peste cap şi peste tot trupul, cu pietre lovindu-l şi cu beţe bătându-l. Şi cum a ieşit, fiind târât pe prima uşă a temniţei, ajungând la pridvoarele casei celei de rugăciune ce era acolo, adică a Sfântului Mare Mucenic Teodor, mâinile şi capul puţin ridicându-şi şi ochii spre cer înălțându-i, pe cât îi era cu putinţă, a făcut închinăciunea cea mai de pe urmă, înaintea bisericii sfântului mucenic.
Fiind întru atîtea munci cumplite şi bătăi, a săvârşit lucrul cel cuviincios dreptei credinţe; apoi văzându-l unul din acei băutori de sînge şi fără de Dumnezeu, fiind îmbrăcat cu satana, scrîşnind, a zis: “Vezi că nepomenitul ca un mucenic voieşte a muri”. Şi alergând către tulumbele de stins focurile ce sunt în acel loc, pe care le numesc sorburi, şi luînd un lemn mare numit antion, repede întorcându-se şi ajungându-l pe sfântul, fiind târât de mulţime şi peste creştet lovindu-l, ca pe un cîine, îndată l-a omorât.
Filomatie era numele acelui gealat, care, fiind trântit îndată la pământ şi îndrăcindu-se, striga groaznic, scuturându-se, curgându-i spume şi scrîşnind din dinţi. Apoi până la moartea lui, aşa a fost pedepsit de diavolul.
Dar ce cuvânt va istorisi, sau ce auz va primi mucenicia sfântului, întru acele cumplite dureri? Căci care mădular al lui s-a văzut nemărturisit de cunună, dintre nenumăratele împroşcări cu pietre? Că fiind târât pe pământ şi lovit din lespede în lespede, mâinile i se tăiau, degetele împreună cu unghiile cădeau, iar coastele lui se rupeau, vinele rozându-se înroşeau pământul cu mulţimea sîngelui, oasele rupându-se din încheieturi, se făceau bucăţi.
Iar unul din cei fărădelege, lovind cu o piatră în pântecele lui, l-a despicat în două. Şi se vedeau toate măruntaiele lui pe pământ târându-se cumplit. Cu adevărat nici o moarte nu s-a văzut mai cumplită ca aceasta, nici la elini nu s-a văzut cândva, căci şi după ce a răposat îl băteau cu beţe şi cu pietre pe trupul mort; nu numai bărbaţii, ci şi femeile şi copiii din şcoli, după porunca tiranului, alergau cu pietre.
Dar dacă cineva ar fi întâmpinat pe cale această ardere de tot, jertfită lui Dumnezeu, fără să o lovească cu pietre, se pedepsea ca un iubit al sfântului şi vrăjmaş al împăraţilor. Şi cum cei ce-l târau au ajuns la locul boului, un om care prăjiea nişte peşte în tigaie l-a văzut pe sfântul, fiind târât pe uliţă; şi părându-i-se că el încă trăieşte, apucând un tăciune din foc şi lovind tare capul sfântului în partea dinapoi, despărţindu-se, a sărit şi s-au vărsat pe pământ creierii cei moi.
Atunci un bărbat dreptcredincios, cu numele Teodor, rămânând înapoi cu socoteală ascunsă, făcându-se că a alunecat, plecându-se la pământ, a ridicat acele sfinte moaşte şi cu basma învelindu-le, le-a ascuns înăuntrul hainelor sale şi se sârguia să vadă unde îl vor arunca pe Sfântul Ştefan, spre mâncarea cîinilor. Iar răul tiran, a mers târând pe Sfântul spre mănăstirea unde era sora lui, ca s-o scoată şi pe dânsa şi s-o împroaşte cu pietre cu mâinile lui, ca şi pe fratele ei, Sfântul Mucenic Ştefan.
Dar cinstita şi cu adevărat sora Sfântului, cu firea şi cu socoteala, cunoscând mai înainte năpădirea tiranilor eretici, într-un mormânt întunecat închizându-se, a scăpat. Şi venind păgânii şi neaflând-o, de acolo târând pe Sfântul, l-au aruncat în groapa păgânilor şi a osîndiţilor, unde era biserica Sfântului Palaghie. Pe aceasta, tiranul urâtor de sfinţi, aflând-o căzută, a făcut-o mormânt de osîndiţi şi a numit-o “a lui Palaghie”. Şi s-a arătat graiul cel proorocesc luminat grăind, şi cu cel fărădelege s-a socotit dreptul.
De aici tâlharii, întorcându-se la împărat, ca de la un război cu vitejie făcând izbânzi, s-au primit de dânsul cu bucurie. Şi aşa tiranul, şezând cu dânşii la o masă cu multe cărnuri, auzind de moartea Sfântului Ştefan cea în multe chipuri, rîzând tare se ruşina. După aceia şi pe ceilalţi cuvioşi părinţi, care erau în temniţă împreună cu Sfântul Ştefan, cu felurite chinuri i-au omorât.
Aşa s-a sfârşit Sfântul lui Dumnezeu şi Cuviosul Mucenic Ştefan, la cincizeci şi trei de ani ai vârstei sale, în luna noiembrie, în douăzeci şi opt de zile, în care se prăznuia o sărbătoare păgânească de iubitorii de dezmierdări. Pentru aceea, iubiţilor, nu se cade să dăm tăcerii lucrurile cele minunate ale Cuviosului, care s-au făcut după moarte şi pe care Dumnezeul tuturor, le-a făcut întru lauda şi slava slugii Sale. Că Însuşi prin Scriptură strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi; şi cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti.
Căci pe când târa pe Sfântul şi l-au dat morţii celei amare şi fără de milă, de dimineaţă văzduhul, linişte având, şi razele soarelui strălucind până la ceasul al treilea, de năprasnă s-a ridicat un nor înfocat spre partea de răsărit a Constantinopolului, peste vârful muntelui, de unde a venit sfântul. Apoi, ajungând lângă marginile cetăţii, a înnegrit tot văzduhul. La vedere părea ziuă, dar era întuneric ca de noapte. Şi vifor groaznic suflând, s-a vărsat grindină peste cetate, încât mulţi s-au primejduit şi pe unii i-a ucis, şi nu puţin s-au vătămat arăturile care erau verzi în cetate.
Iar poporul cel drept credincios, care rămăsese, a plâns pe ascuns, împreună cu femeile cele credincioase şi au milostivit pe Dumnezeu, ca să li se dea odihnă în primejdia cea nesuferită. Ceea ce a şi făcut Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile celor ce se tem de El, spre mai mare ruşine şi ocară a păgânului împărat, cel nevrednic de cinste.
Iar Teodor, bărbatul cel iubitor de Dumnezeu pomenit mai sus, luînd moaştele care au căzut din căpățână, cum şi creierii, le-a ascuns în sîn. Iar după ce a fost aruncat sfântul, a mers la sfânta mănăstire a cuviosului părintelui nostru Dia şi, luînd în ascuns pe egumenul mănăstirii, i-au dat lui moaştele şi i-a spus ce s-a întâmplat în acea zi.
Acesta tânguindu-se şi suspinând tare, luînd pe Teodor iubitorul de Dumnezeu, l-a dus în paraclisul din dreapta mănăstirii a Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan, şi scoțând o cutie, a închis într-însa sfintele moaşte ale Sfântului, împreună cu ei fiind de faţă şi un oarecare Ştefanid, copil mic al acelei mănăstiri; şi după ce s-au închinat, le-au pus înăuntrul jertfelnicului şi a catapetesmei, tăinuind lucrul.
Trecând puţină vreme, a fost clevetit Teodor de nişte urâtori de Hristos la împăratul, zicând că bărbatul cel iubitor de Dumnezeu este închinător de icoane, şi a poruncit balaurul cel din adânc, ca bărbatul acela să fie dus în surghiun, împreună cu femeia şi cu copiii, în insula Siciliei, lucru ce s-a şi făcut. Iar trecând vreme multă şi bărbatul cel iubitor de Dumnezeu fiind uitat în surghiun, Dumnezeu, Cel ce judecă drept, l-a aşezat şi pe acesta la ale sale, prin Cuviosul Mucenic Ştefan.
Pentru că Ştefanid, copilul cel mai înainte pomenit, ajungând întru măsura vârstei, ruga pe egumenul său să-l hirotonească în diacon. Iar acela zăbovind, pentru că încă era tânăr, şi cum el cunoştea cele despre dânsul, căci a crescut din tânără vârstă pe mâinile lui, nedobândind cererea şi pe egumen îngrozindu-l, a furat cutia în care erau moaştele Sfântului Ştefan şi a alergat la palatul împăratului, vestind tiranului lucrul.
Căci a zis: “Egumenul meu, închinându-se oaselor vrăjmaşilor, celor de tine ucişi, îi numeşte sfinţi, iar pe tine tiran şi nou Iulian te propovăduieşte, împreună cu Teodor cel surghiunit în Sicilia Dalmaţiei”. Iar tiranul, fierbând de mânie, a poruncit îndată ca egumenul să fie închis în cătuşe, iar pe Teodor degrabă să-l întoarcă din Sicilia, ca să-şi ia pedeapsa pentru îndrăzneală. Şi a poruncit celui ce i-a clevetit pe dânşii să păzească cutia până la mustrarea amândurora.
Întorcându-se Ştefanid la cetatea împărătească, luîndu-l singur împăratul, l-a învăţat cele ce avea să zică împotriva bărbaţilor celor drepţi, aducând de faţă şi cutia, apoi l-a slobozit pe dânsul. A doua zi, înaintea tiranului stând, vânzătorul mustra înaintea tuturor pe egumen şi pe Teodor, iubitorul de Dumnezeu, zicând că va arăta ceasul, ziua şi basmaua cea sîngerată, împreună cu moaştele, de nu se vor pleca. Iar bărbaţii cei iubitori de Dumnezeu se prefăceau că nimic din cele zise nu este adevărat.
Împăratul striga către vânzător, să scoată cutia pe care o ascunsese, şi s-o arate spre mustrare. Atunci s-a văzut preaslăvită minune, că într-o clipă s-a făcut cutia nevăzută şi nu s-a mai aflat până astăzi. Prin aceasta mai mult s-a ruşinat tiranul cel mult împietrit şi, socotind ca nu cumva să se cunoască de bizantini o minune ca aceasta, că de cei mai mulţi se numea sfânt, a trimis pe vrăjmaşul acela şi vânzătorul, după multe bătăi nesuferite, în surghiun, într-un ţinut străin. Iar pe bărbaţii cei cinstiţi i-a trimis înapoi, care slăveau pe Dumnezeu pentru toate, căci prin Sfântul Ştefan a făcut minune, ca ei să se păzească fără de primejdie.
Dar să nu tăcem nici despre acea vicleană slujnică de care s-a scris mai sus, care pe doamna sa – Sfânta muceniţă Ana -, şi pe Sfântul Ştefan i-a clevetit şi i-a prihănit, învăţată fiind de păgâni, cu care se tocmise să o slobozească şi cu cineva din palat să o însoţească. Să spunem în ce fel a avut sfârşitul vieţii, prin ce fel de moarte urâtă şi rea. Căci după moartea cea purtătoare de nevoinţă a Sfintei Ana, după bătaia aceea nesuferită şi după săvârşirea Sfântului Ştefan prin mucenicie, nimic din cele făgăduite ei dobândind, s-a ridicat împotriva lui Calist, celui mai înainte zis şi împotriva lui Avlicalam, strângătorul de biruri, zicând:
“De nu veţi împlini cele făgăduite, în mijlocul cetăţii voi spune vicleşugurile voastre şi ocările cele către Sfântul”.
Acestea făcându-se în nepricepere, după ce au făcut sfat, au însoţit-o pe dânsa cu un notar al aceluiaşi strângător de biruri al Nicomidiei. Rămânând însărcinată şi ajungând în vremea naşterii, această nouă viperă a născut doi copii. După o vreme, rămânând văduvă, singură ea împreună cu copiii, în mijloc dormind, pe la miezul nopţii, întru uimire făcându-se pruncii şi luînd oarecare putere minunată, sculându- se şi apucând-o de amândoi sînii, au început a-i suge, nu ca nişte copii, ci ca nişte pui de leu sau de urs, încât nu a fost cu putinţă să-i mai scoată, ca de la nişte fiare înfuriate şi mâncătoare. Şi astfel, dimineaţa i-a aflat morţi, pe mama lor şi pe prunci, încă ţinând cu dinţii sîngeraţi cărnurile sînilor.
Această ticăloasă pedeapsă suferind vicleana slujnică şi prihănitoarea Cuviosului, şi-a lepădat rău viaţa, fiind trimisă în munca cea fară de sfârşit. Pentru aceasta nu este nedrept Dumnezeu, Cel ce degrabă pierde buzele cele viclene şi limba cea rău grăitoare, iar pe cei ce-L slăvesc pe El, îi slăveşte şi după moarte.
Acestea sunt ostenelile mele, culese de la rudeniile Cuviosului, de la cunoscuţi, de la cei împreună locuitori, de la cei ce au fost sub un acoperământ şi de la ucenici; şi nu numai atît, ci şi de la tăinuitorii tiranului, care încă trăiesc în această viaţă, fiind povestiri adevărate. Dar o, cinstite părinte, şi moştenitorule al muntelui, al peşterii şi al chipului, prea cuvioase Epifanie, cel ce mi-ai poruncit şi ai îndemnat smerenia mea, trecându-mi cu vederea prostia şi lenevirea, primeşte acestea, căci, din cele multe, puţine adunând, ţi le aduc, împreună lucrătoare având rugăciunile tale cele bine primite de Dumnezeu.
Dar ce voi zice şi către tine o, Părinte Cuvioase, Mucenice şi purtătorule de nevoinţe, cel cu numele Ştefan? Că mai presus de om este mucenicia ta, al cărui lucru este preabun şi lauda mai presus de om. De aceea, prin solirile tale alungând întristarea, ale tale ţie aducându-le ca nişte flori din grădini, capul tău cel dumnezeiesc încununat îl laud. Şi pe acestea aducându-le ţie în dar, cer slobozenie de relele ce ţin sufletul meu, cel ce în multe ocări se ticăloşeşte. Dar o, mucenice a lui Dumnezeu, cel ce ai urmat Stăpânului Hristos prin patima pentru icoana Lui şi prin vărsarea sîngelui.
“O! noule păzitor şi rugător al neamului nostru. O! pierzătorul dracilor şi surpătorule de rătăciri idoleşti şi al sfintelor icoane închinătorule. O! doctor al celor ce bolesc, izgonitorule al bolilor de tot felul. O! arătătorule al celor obosiţi şi al celor ce se înviforează, liman neînvăluit. O! dăruitorule al celor săraci şi al celor înstrăinaţi mângâiere nelipsită. O! povăţuitorule al celor rătăciţi şi întărire a drept-credicioşilor care au căzut acum.
O! luminătorule a toată lumea, care luminezi sufletele cele întunecate de eres. O! împreună vorbitorule al îngerilor, şi al arhanghelilor împreună dănţuitorule. O! slujitorule al Sfintei Treimi şi sfinţitorule al sufletelor omeneşti. O! rugăciune bine primită lui Dumnezeu pentru cei ce cu credinţă adevărată primesc şi slăvesc mucenicia ta. O! izgonitorule de la Dumnezeu al celor ce petrec încă în eresul prihănitorilor de creştini, şi ca o aspidă surdă îşi astupă urechile, nevrând să audă sau să creadă luptele tale cele purtătoare de nevoinţe”.
Şi mai pe scurt să zic: “O! dreptule, cel ce mai presus te-ai ridicat decât tot numele bun şi decât toată fapta cea bună; podoaba pustnicilor, alegerea cuvioşilor, alcătuirea monahilor, luminătorul învăţătorilor, întrecerea supuşilor şi părtaş al mucenicilor, Sfinte Ştefane”!
Primeşte acum cuvântul de la mine, ca o adevărată slugă a lui Dumnezeu. Cuvântul urmează şi într-acesta pe Hristos, Care pe cei doi bani ai văduvei i-a lăudat mai mult decât prinoasele celorlalţi cele de mult preţ. Să nu-mi întorci înapoi alabastrul cuvintelor, precum nici Stăpânul Hristos pe al păcătoasei, deşi nu aduc eu mirul cel bine mirositor prin lucrurile cele bune. Fă lăcaş în smeritul meu suflet, precum şi Hristos a făcut în casa lui Zaheu!
Vămuieşte prin cercetare pe diavolul cel ce m-a vămuit pe mine! Scoate-mă din adânc, pe mine cel cufundat în patimi; fă-mă viu cu rugăciunile tale pe mine cel mort prin greşeli! Apropie-mă de Hristos, pe mine cel ce m-am îndepărtat de El, prin păcatele mele! Amestecă-mi vin împreună cu untdelemn, ca un doctor milostiv şi neputinţele trupului meu celui păcătos vindecă-le!
Ca astfel şi eu nevrednicul de tămăduirea cea sufletească şi trupească, prin tine să mă fac vrednic, precum în această viaţă de un nume cu tine m-am învrednicit Ştefan, şi stării celei de-a dreapta să mă arăţi vrednic, împreună cu această drept-credincioasa adunare, care cu credinţă te laudă pe tine, împreună cu mucenicii, prin rugăciunile cele de maică, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi prin smeritele tale rugăciuni, cele bineprimite lui Dumnezeu.
Slavă înălţăm pentru toate lui Hristos, împăratul tuturor şi Dumnezeul nostru, Care te-a încununat pe tine cu asemenea fapte, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună şi Celui fără de început al Lui Părinte şi Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Share000

Tags: Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, făcătorul de minuni (28 noiembrie), Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Parohia Sfintii Voievozi Savinesti, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Sfinţii zilei, Viaţa şi pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Ştefan cel Nou, Viețile Sfinților