Hai cu noi nr. 69 octombrie 2019

Sfântul mucenic Climent s-a născut în zilele împăratului Valerian, prin anul al două sute cincizecilea de la naşterea Domnului nostru Iisus Christos. Tatăl lui era elin, necredincios, iar mamă-sa, Sofia, era bună creştină. Şi măcar că scris este: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă”, dară inima lui fiind cu totul împietrită, zadarnice au fost toate silinţele femeii să-l aducă şi pe el la dreapta credinţă. După puţin, el a fost ridicat de la acestea de aici, — şi Sofia, botezând pruncul rămas de la el, i-a zis Climent, ceea ce tălmăcit însemnează mlădiţă de vie, — văzând mai înainte că el va fi o mlădiţă a buciumului cel fără de moarte, Iisus Mântuitorul.
Aşadar îl învăţa pe el sfântele cărţi şi obiceiurile cele bune, povăţuindu-l spre faptă creştinească.
Simţindu-şi apropiat sfirşitul, buna mamă Sofia, pe când Climent abia ajunsese de doisprezece ani, l-a luat şi l-a povăţuit aşa:
— Fiul meu, tată îţi este ţie prin duh Christos Dumnezeu. Slujeşte-i aşadar — că El cu adevărat este mântuirea noastră şi viaţa cea fără de moarte.
Apoi, umplându-se de dar dumnezeiesc, a început a-i proroci, spunându-i:
Fiule prea iubit, un dar, rogu-te, să-mi faci. Să suferi pentru Christos cu îndrăzneală şi cu bărbăţie, păzind tare şi nemişcată mărturisirea Lui. Iar eu, nădăjduiesc că degrabă îţi va înflori cununa mucenicească, întru mântuirea multor suflete. Găteşte-ţi, aşadară, inima, o, fiul meu, şi nu te teme, că vremelnică este pătimirea, dar veşnică răsplătirea. Necazul trece repede, dar bucuria în veci rămâne, iar slava lui Dumnezeu este veşnică. Îngrozirile tiranilor şi bătăile trec, slava împăraţilor pământeşti degrabă se veştejeşte şi puterea lor piere. Tu priveşte mereu spre cer, nedespărţindu-te nicidecum de Christos Domnul. Teme-te de mărirea Lui, şi te smereşte Focul nestins aşteaptă pe cei ce se leapădă de El, iar cei ce cunosc slava Dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad, ci pe aceştia îi aşteaptă veselia cea negrăită fără istovire. Eu, fiul meu, aproape sunt de uşile sfârşitului meu, şi de aceea mă rog ţie să nu mă ruşinezi întru a mea nădejde. Că iată eu mă duc acum de la tine şi voi merge înaintea ta la Dumnezeu…
Acestea grăind, fericita maică a îmbrăţişat cu mare dragoste pe fiul său, zicând:
— Iată fericită sunt că chip mucenicesc sărut eu acuma!
Plecându-se apoi pe grumazul său, şi-a încredinţat duhul în mâinile Domnului, şi-a adormit în pace.
Sfântul Climent ajunge episcop şi începe mucenicia
Dumnezeu — Cel de îngrijeşte de orfani şi de săraci — n-a lăsat pe copilul Climent, ci i-a dat lui o altă maică pe care tot Sofia o chema. Neavând copii şi vieţuind în Dumnezeu această femeie a luat la sine pe Climent, având grijă de el, ca şi cum ar fi fost copilul ei.
Fiind pe vremea aceea o foamete mare, copilul Climent aduna pe cei de seama lui, care nu aveau ce mânca — şi îi aducea în casa Sofiei, hrănindu-i şi îngrijindu-i, nu numai cu ale trupului ci şi cu cele ale duhului.
În anii cei tineri, Climent, câştigând înţelepciune de bărbat desăvirşit, a început a-şi omorî trupul cu postul şi cu înfrânarea. Se hrănea cu seminţe şi bea numai apă asemănându-se sfinţilor.
Celor din jurul lui le era luminător, îndrumându-i spre cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu.
Şi curând a venit vremea ca lumina să fie pusă în sfeşnic. Climent, luminând prin faptele cele bune, avea să se suie la treapta preoţiei.
Aşa, prin voia bunului Dumnezeu şi prin alegerea într-un glas a tuturor creştinilor din Galatia, el a fost pus mai întâi citeţ, apoi diacon şi presviter.
Şi era tânăr, având abia douăzeci de ani, când a fost cu cinste ridicat la treapta episcopiei.
Luând dregătoria episcopiei, Climent a început cu putere învăţarea tuturor, aducând pe elini la creştinătate şi botezându-i.
Întru acestea a început a se împlini prorocia maicii sale Sofia şi a i se împleti cununa mucenicească.
Venind la cârma împărăţiei Romei tiranul Diocleţian, chiar din cel dintâi an al stăpânirii sale, a trimis scrisori în toate părţile împărăţiei să pună în chinuri şi să ucidă pe toţi cei ce cheamă numele lui Christos, ameninţând pe toţi, dregătorii şi stătătorii stăpânirii, că de nu vor face aşa, ei înşişi vor cădea la moarte. Iar de vor fi următori poruncii, multă cinste şi bogăţii vor căpăta.
În vremea aceea, a venit în Galateea un mai-mare, zis Domeţian, care, cu mare osârdie, a început a căuta pe creştini întru săvârşirea poruncii împărăteşti. Clevetit şi pârât fiind la Domeţian, Climent episcopul fu adus în faţa lui. La început, Domeţian l-a luat cu ademenirile, zicându-i cu dulceaţă că nu crede de adevărate nici una din clevetirile ce se pun pe socoteala lui.
Şi la sfârşit, l-a rugat: .
— Ci, mai degrabă spune-ne tu ceva din înţelepciunea ta.
Sfântul episcop i-a zis atunci:
— Cunoaşterea şi înţelepciunea noastră una singură este: însăşi înţelepciunea, Christos Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, care a zidit toate şi de care avem toată grăirea şi înţelegerea.
Tiranul i-a răspuns:
— Ci aceste cuvinte nefolositoare să le laşi şi să slujeşti zeilor noştri, că astfel, rang şi cinste vei căpăta!
Râzând, sfântul a grăit:
— Darurile voastre deşertăciune se află a fi, — cinstea, necinste este, iar dregătoriile — robie. Cât despre îngroziri şi cazne, ameninţări şi moarte — mângâiere şi dulceaţă ele sunt, de vreme ce, prin ele, ne unim cu Dumnezeu. Aşa ca, să nu nădăjduiţi că ne vei întoarce de la dreapta credinţă.
Cuprins de mânie. Domeţian i-a strigat:
— Chinuri grele îţi voi da mai înainte de a te ucide, ca şi alţii să înveţe înfricoşîndu-se de pierzarea ta.
– Voi răscumpăra şi eu cu puţin sângele pe care Mântuitorul Christos l-a vărsat pe cruce şi pentru mine.
Atunci tiranul a poruncit ca sfântul Climent să fie spânzurat gol pe un lemn, iar trupul să-i fie ferestruit.
Săpând holde de sânge în trupul sfântului, chinuitorii strigau asupra lui să nu defăimeze poruncile împărăteşti. Suferind chinurile, sfântul n-a dat nici un glas de durere, ci era mai îmbărbătat decât cei care stăteau si priveau cazna. În chinuri, cânta: „Slavă Ţie Christoase, lumina şi viaţa mea, suflarea şi bucuria mea. Sufletul să mi se veselească în calea mărturiilor tale. Dulce îmi este osteneala pentru dragostea Ta, şi Ţie se cuvine slavă că mă întăreşti cu răbdare. Mâna ta cea sfântă ai întins-o spre mine păcătosul ca să mă izbăveşti de mânia chinuitorilor mei”. Sfântul se ruga şi chinuitorii osteneau. Tiranul a chemat pe alţi chinuitori — dar şi aceştia au ostenit. Văzând aceasta a poruncit să fie coborât de pe lemn cercând a-l cuprinde din nou cu blânde cuvinte. Sfântul al cărui trup avea cărnurile desfăcute până la ciolan, l-a înfruntat iarăşi. Acela a intrat în grea furie şi a dat poruncă să-l lovească peste ochi şi peste gură.
-Bateţi-l fără cruţare! îi îndemna el pe chinuitori, iar sfântul Climent zicea cu supunere:
— Nevrednic sunt să mă asemăn cu Domnul meu, că şi el a fostlovit peste faţă ca şi mine…
Văzând tiranul mărimea aceea de suflet, a poruncit să fie trântit în temniţă. Deşi acoperit de răni, sfântul mergea singur, iar Domeţian se mira, zicând:
— Câtă răbdare şi câtă putere zac în omul acesta! De-ar fi aşa ostaşii împărăteşti!…. îl voi trimite la Diocleţian, cel mult priceput în chinuirea acestor creştini.
În temniţă, prin ajutorul Domnului, Climent s-a vindecat de rănile sale. Atunci mai marele Domeţian l-a trimis cu scrisori desluşitoare, la Roma.
Plecând, sfântul s-a rugat lui Dumnezeu pentru cetatea din care era scos, pentru a nu se risipi turma mică a lui Hristos , pe care o lăsa în prada lupilor celor hulpavi şi răi. Şi se mai ruga şi pentru sine, ca să fie învrednicit a se întoarce în acest loc, spre a preamări numele lui.
Ajungând la Roma, şi văzându-l Diocleţian atât de luminos la chip, n-a crezut cele spuse în scrisoarea lui Domeţian, cu privire la chinurile ce i-a dat.
Şi i -a zis:
— Tu eşti vestitul Climent care ai răbdat atâtea munci?
A poruncit atunci împăratul să fie puse înaintea sfântului episcop două rânduri de lucruri. De o parte: aur, argint, haine de preţ şi alte podoabe scumpe. De partea cealaltă: unelte de chinuire, paturi de fier, brice ascuţite, ţepi, roate, cărbuni aprinşi şi altele asemenea.
Apoi, Diocleţian, arătându-i aurul şi celelalte bogăţii, i-a spus:
— Le ai acestea, de vei jertfi zeilor noştri.
Climent a răspuns cu grăbire:
— Fie acestea zeilor voştri, spre pierzare! Arătându-i uneltele de caznă, Diocleţian i-a zis:
— Acestea sunt pregătite pentru cei ce nu cred în zeii noştri.
Iar viteazul mucenic al lui Christos i-a răspuns:
— Aurul şi argintul tău le ţine pentru cei ce cred în ele. Ele sunt lucru pieritor, ca praful, ca norii. Ci aceste unelte de caznă le primesc, fiindcă ştiu că prin ele mă fac vrednic de dragostea Domnului meu Iisus Christos. Eu am făcut ajegerea — fă-o şi tu, împărate, acum!
Împăratul a zis:
— Christosul tău a fost ucis şi a murit, pe ctod zeii noştri sunt fără de moarte şi nici n-au pătimit vreodată. Sfântul a răspuns:
— Adevăr ai grăit, o, împărate, cum puteau zeii voştri să moară, când ei n-au fost vii niciodată? Şi cum puteau sa pătimească fiind nesimţitori? Pe când Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Christos a voit să moară după firea sa omenească pentru ca să mântuiască lumea, — şi pe moarte s-o calce cu dumnezeiasca sa putere — înviind a treia zi din groapă.
Diocleţian auzind aceste vorbe a intrat în furii şi a poruncit să fie legat de-o roată şi să fie bătut cu toiege de fier. Şi-l chinuiau fără încetare, iar sfântul se ruga: „Întăreşte-mă, Doamne Iisuse Christoase, să pot trece prin toate fără slăbire”.
Rugându-se aşa, roata a stat iar chinuitorii au ostenit.
Mulţi din popor au strigat atunci cu mirare: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”
Iar sfântul mulţumea lui Dumnezeu, preamărindu-l.
Nevăzând minunea care se făcuse, orbit fiind de răutate, împăratul s-a lăsat minat de-o furie şi mai mare şi a poruncit să lovească cu putere pe sfânt peste gură şi să-i sfărâme dinţii. Dar sfântul, ca arama, cu cât îl băteau, cu atît mai tare răsunau rugăciunile lui către Domnul, slăvindu-l.
Ostenind şi Diocleţian, a poruncit slugilor să arunce în temniţă pe sfântul Climent.
Acolo, au venit la el mulţi din cei ce staseră faţă la chinuirea lui şi i-au cerut să-i boteze. Sfântul, învăţându-i, îi boteza, cântându-le: „Fericiţi cei cărora li s-au iertat greşelile, acoperindu-li-se lor păcatele”.
Atunci, la miezul nopţii, o lumină mare a străbătut din cer spre temniţa aceea. Toţi privind în sus, au văzut pe un tânăr frumos, în haină strălucitoare ca fulgerul, zburînd cu aripi întinse, şi pogorându-se spre sfântul mucenic. Pe urmă, s-a apropiat de el şi i-a încredinţat o pâine curată şi un pahar cu vin, făcîndu-se tot în clipa aceea nevăzut. Toţi erau uimiţi. Sfântul Climent a înţeles că acelea erau sfânt Trupul şi Sîngele Mântuitorului.
Şi în toate zilele veneau credincioşi la dânsul, aducând pe alţii să fie botezaţi, înmulţindu-se astfel turma lui Christos, iar temniţa prefăcându-se în biserică.
Văzînd străjerii, au dat de veste împăratului, care, în noaptea ce-a urmat, a trimis ostaşi să-i prindă pe toţi. Legându-i, i-au scos afară din cetate şi acolo, omul stăpânirii îi lua pe fiecare şi zicea:
— Îţi las viaţa numai dacă te lepezi de Christos.
Şi nici unul n-a vrut să se lepede. Pe toţi i-au tăiat şi ei erau bucuroşi că pot muri pentru Domnul.
Numai unul singur a scăpat, furişându-se, — nu însă, pentru că-i era frică de moarte, ci pentru că voia să pătimească mai mari munci pentru slava lui Dumnezeu.
Acel tânăr era Agatanghel.

Climent şi Agatanghel sunt duşi la Nicomidia

Chinuitorul Diocleţian, văzând că nici unui din chinurile pe care le dădea lui Climent nu-l putea scoate din credinţa lui, ci mai vârtos îl făcea să ridice rugăciuni de slavă lui Dumnezeu, a hotărît să-l trimită în Nicomidia, la celălalt împărat, Maximian, ca pe un lucru nou, nemaivăzut până atunci, chiar printre cei mai răbdători creştini.
A pus, aşadar, şi l-au legat, încredinţându-l unei corăbii, să-1 ducă la Nicomidia.
Ieşind din Roma sfântul, îl întâmpinau cu lacrimi creştinii drept credincioşi, sărutându-i mâinile şi picioarele.
Când a intrat în corabie, i s-a înfăţişat Agatanghel spunându-i cine este şi cum a scăpat din măcelul creştinilor. Se furişase în corabie — şi acum cerea sfântului să-1 lase să meargă cu el, căci mare îi era dorinţa să sufere toate muncile şi să moară pentru Domnul Christos.
Sfântul Climent s-a bucurat foarte tare, socotind această venire ca însăşi venirea unui înger al Domnului.
Pe urmă au plecat — şi toată vremea o petreceau în rugăciuni. Nu prea aveau nici ce mânca, nici ce bea, dar sfântul zicea:
— Având în inima mea pe Iisus Christos ca pîine, nu voi flămânzi nicidecum şi având ca apă vie însuşi darul Lui, nu voi înseta în veci.
Mergând multe zile, au ajuns la Rodos. Acolo, sfântul a rugat pe ostaşi să-1 libereze puţin, ca să meargă la biserică, să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Episcopul locului, Fotin, iubitorul de Dumnezeu, aflând de sfântul Climent, i-a ieşit în întâmpinare cu clerul şi cu credincioşii, şi-au rugat şi ei pe ostaşi să-1 libereze dimpreună cu ucenicul său Agatanghel.
Şi i-au liberat, după care au mers cu toţii la biserică. Acolo, au rugat toţi pe sfântul Climent să slujească sfânta Liturghie. Pe când slujea, unii din clerici, precum şi câţiva credincioşi mai învredniciţi, au văzut pe disc un cărbune mare aprins, slobozind o lumină negrăită, care se ducea spre sfântul Climent, iar prin altar au văzut pe sfinţii îngeri zburând în văzduh. Şi toţi au căzut cu feţele la pământ, neîndrăznind să privească drept în faţă pe sfânt.

Pe urmă, episcopul Fotin i-a luat acasă la el şi venind acolo mulţi bolnavi şi slăbănogi, pe toţi îi întărea şi-i vindeca sfântul Climent cu rugăciunea şi cu semnul crucii.

Mulţi din elinii care se aflau acolo au crezut şi au cerut sfântul Botez.
Pe urmă, ostaşii i-au legat din nou şi l-au băgat în corabie.
Curând au ajuns în Nicomidia.
Maximian, păgânul împărat al Nicomidiei, primind scrisoarea de la Diocleţian şi temându-se să nu fie ruşinat de un creştin atât de răbdător ca sfântul Climent, l-a dat spre cercetare dregătorului Agripin — el prefăcându-se că e prins de alte îndeletniciri.
Agripin, începând cercetarea, l-a întrebat:
— Tu eşti Climent? El a răspuns:
— Eu sunt robul lui Christos.
Acela a pus atunci de l-au bătut peste gură pe Climent, zicându-i:
— Bătaia ţi se cuvine pentru că nu te-ai numit rob al împăratului.
— S-ar cădea şi împăraţilor să fie robii lui Christos, i-a răspuns Climent.
Luând apoi la cercetare pe Agatanghel, mai marele Agripin l-a întrebat:
— Tu eşti Agatanghel? Şi a răspuns el:
— Asemenea şi eu sunt creştin, Climent m-a adus la adevăr.
Îndreptându-se către Climent, Agripin i-a as:
— Aşadar şi pentru aceasta eşti vinovat — şi a pus de l-a bătut din nou.
Şi la alte munci i-a pus pe amândoi, dar ei răbdau şi se rugau.
Pte urmă, i-a aruncat pe ei în temniţă adâncă. Acolo se aflau mai mulţi întemniţaţi care, văzând rugăciunile lor, precum şi îngerii care se coborau şi-i mângâiau în suferinţe, au crezut şi ei în Dumnezeul cel viu şi au cerut să fie aduşi la credinţă prin Botez, ceea ce Climent făcu după ce-i învăţă cum se cuvenea.
Făcând rugăciuni Climent, porţile temniţei s-au deschis de la ele singure şi el a slobozit pe cei botezaţi.
Când a aflat Agripin de aceasta, s-a mâniat peste măsură şi a poruncit să fie daţi Climent şi Agatanghel spre hrană fiarelor. Dar fiarele n-au vrut să-i vatăme, ci se gudurau, ca nişte câini, pe lângă stăpânul lor.
A pus atunci să fie împunşi în braţe cu fiare înroşite în foc şi-aşa de mare durere le făcea, că cei care stăteau faţă au cerut cu furie lui Agripin să isprăvească această chinuire dată unor nevinovaţi. Dar el şi mai tare se îndărătnicea şi punea să-i împungă şi mai adânc.
Poporul s-a pus atunci în răzvrătire şi, aruncând cu pietre în chinuitor, a început a striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”
Mai-marele Agripin, temându-se, s-a ascuns în casa sa iar sfinţii mucenici au plecat slobozi la muntele Piramos, unde elinii aduceau jertfele zeilor — şi prin rugăciuni au sfărâmat idolii, izgonind pe diavolii sălăşluiţi acolo.
Aflând Agripin, s-a dus acolo cu ostaşi mulţi, i-au prins şi băgându-i în saci, i-au cusut — şi de sus de pe munte i-au prăvălit astfel la vale, în mare. Căzând în apă, sacii aceia s-au scufundat şi toată mulţimea credea că s-a sfârşit cu ei. Credincioşii aşteptau pe ţărm, ca, de vor ieşi sacii la faţa apei, să îngroape pe mucenici, după cuviinţa creştină.
Şi iată că văzând sacii plutind — şi desfăcându-i, căzură în mare uimire: sfinţii erau vii şi sănătoşi.
Cu toţii au preamărit atunci pe Dumnezeu — iar îngerii coborându-se noaptea, au dat de mâncare mucenicilor.
Făcându-se ziuă, Climent şi Agatanghel au mers în cetate şi stând în mijlocul ei îndemnau pe oameni să preamărească pe Dumnezeu. Şi, în numele Lui, au vindecat acolo pe doi orbi, unul cu mâna uscată şi altul slăbănog. Au slăvit atunci toţi numele lui Iisus Christos.
Văzând atât împăratul cât şi Agripin că nu le pot face nimic, i-a liberat, zicând: „Să meargă în locurile lor, la Ankira şi să fie pedepsiţi acolo după cum li se cuvine”.
Şi dându-le ostaşi să-i păzească, i-a trimis la Ankira, cu scrisoare către Curichie, mai marele cetăţii.
Suferinţele lor la Ankira şi Amisia
Intrând în cetatea Ankirei, Climent a adus mai întâi smerită mulţumire lui Dumnezeu, care l-a învrednicit la aceasta.
Curichie, de cum i-a primit, i-a pus pe amlndoi la chinuri grele, arzându-le carnea, spânzurându-i şi înţepându-i cu suliţe înroşite în foc. Şi chinuindu-i, îi întreba:
—Ei, ce dureri simţiţi?
Climent, cu răbdare, i-a răspuns.
— Omul dinafară se strică, — acel dinăuntru se înnoieşte…
Atunci Curichie a poruncit unui chinuitor să pună pe capul lui Climent un coif înroşit în foc. Făcându-se aceasta, a început a ieşi un fum gros din nările, din urechile şi din gura sfântului. Iar el, răbdând, se ruga: „Doamne Iisuse Christoase, Tu, izvorul cel nesecat de apă vie, trimite asupra mea ploaia Ta binefăcătoare şi izbăveşte pe robul Tău!” Şi de îndată coiful acela s-a răcit.
Curichie s-a înspăimântat şi, nemaiştiind ce să le facă, i-a trimis la temniţă şi a scris împăratului Maximian despre o asemenea întâmplare.
Iar noaptea, pe ascuns, venea în temniţă Sofia, mama cea de-a doua a lui Climent, şi-i îngrijea rănile şi-l mângâia, bucurându-se că Dumnezeu îl învrednicise să fie un atât de mare mărturisitor al Lui.
După câtăva vreme, Curichie i-a trimis pe sfinţii mucenici în cetatea Amisia, la un chinuitor vestit, zis Dometie.
Cu ei a mers de bună voie şi maica Sofia.
În Amisia, sfinţii răbdători de chinuri au fost aruncaţi de Dometie într-o groapă cu var nestins. Dar făcându-se noapte, s-a coborit o lumină din cer şi a stat strajă lângă ei, ferindu-i de ardere. A doua zi, ei stăteau vii şi sănătoşi. Doi ostaşi care au văzut aceasta, de îndată au crezut. Aflând stăpânirea, i-a răstignit pe loc. Ei se chemau: Fangon şi Evcarp.
Pe urmă, însuşi Climent a poruncit chinuitorilor să le jupoaie pielea spinării şi să-i aşeze aşa pe paturi de fier înfocate. Şi aceia au făcut aşa, iar sfinţii cântau şi ziceau că nu poate să se afle un pat mai moale; şi au adormit, visând pe Iisus Domnul cu cete de îngeri, zicându-le: „Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi!”
Când a văzut Dometie că nici focul nu-i vătamă, nemaipricepându-se ce să le facă, i-a trimis din nou în temniţă.
După ce au petrecut acolo mai multă vreme, sfinţii au fost din nou trimişi la împăratul Maximian, care petrecea atunci în Tars. Pe drum, au dus lipsă mare de apă, atât ei, cât şi ostaşii care-i însoţeau. Atunci, cu ajutorul rugăciunii, sfântul Climent a scos din pământ uscat izvor de ape vii şi-au băut cu toţii, ostoindu-şi setea.
Când i-a văzut împăratul, s-a mirat foarte tare că-i află vii şi sănătoşi. A pus de-a ars cu flacără mare un cuptor şi i-a aruncat în el. Au petrecut sfinţii o zi şi o noapte acolo şi i-au găsit vii şi nevătămaţi. Mulţi din popor văzând o asemenea minune au crezut întru Christos.
Cuprins de mânie, împăratul i-a aruncat iar în temniţă. Acolo, sfinţii au stat patru ani, după care, împăratul, ruşinat în sine de vitejia lor sufletească, i-a scos din nou la judecată, încredinţându-i spre a fi nimiciţi cu chinuri grele unuia Sacherdon, om cumplit şi priceput în acestea. El i-a pus la crunte bătăi şi jupuiri, că ajunseseră de li se vedeau ciolanele pe spinare şi pe braţe. Crezând că vor muri curând, chinuitorul a poruncit să fie duşi la temniţă. Dar ei mergeau singuri, pe câtă vreme crudul Sacherdon atât de ostenit era, că-l duceau alţii acasă.
Auzind despre acestea împăratul, a râs de Sacherdon. Un dregător, zis Maxim, a cerut atunci împăratului să-l lase pe el să-i muncească spre a se alege: sau mor, sau primesc să jertfească zeilor.
La început i-a luat cu deşarte amăgiri şi îmbieri, că de vor jerfi zeilor multe bunătăţi vor căpăta — dar neizbutind, a purces la nişte chinuri neînchipuite. Pe sfântul Climent l-a pus cu spatele pe un pat de cuie subţiri şi ascuţite, iar pe piept îl băteau cu ciomege.
Lui Agatanghel i-au turnat pe cap plumb topit. Dumnezeu le păzea însă într-înşii sufletele lor în legătură cu trupul, spre mărirea numelui Său cel sfânt şi înfruntarea păgânilor. Aşa că şi Maxim a fost făcut de ocară, împăratul i-a osândit atunci la temniţă pe vecie. Şi au stat acolo îndelungată vreme, suferind pentru slava lui Dumnezeu şi bucurându-se fără încetare.
După Maximian, a luat împărăţia Maximin, care aflând de sfinţii întemniţaţi şi că slnt din Anhira, i-a trimis acolo Iui Luchie, mai marele cetăţii.
Mult s-a bucurat atunci sfântul Climent că i se va săvârşi alergarea acolo, în locul său.
Mai înainte de a-i cerceta, Luchie i-a pus şi el la grele munci, bătându-i şi punându-i în lanţuri.
Lui Agatanghel i-au străpuns urechile cu lungi piroane înfierbântate şi pe urmă i-au tăiat capul. Trupul lui l-a luat Sofia, mama de-a doua a lui Climent şi, pe ascuns, l-a îngropat într-o peşteră unde îşi aveau creştinii, în taină, biserica lor.
Când a auzit sfântul Climent de aceasta, s-a bucurat pentru cel ce, mai înaintea sa, a ajuns la Dumnezeu.
Împovărat de greutăţi şi lanţuri, sfântul se ruga fără oprire să fie învrednicit a răbda toate, spre a trece cu bucurie la doritul sfârşit ceresc.
Luchie a început pe urmă a-l chinui şi pe Climent. Bătăi cu toiegele, înţepare cu fiare înroşite şi alte ticăloase închipuiri diavoleşti. Dar Climent le biruia pe toate cu rugăciuni la Cel prea înalt, care nu-l lăsa.
Apropiindu-se praznicul Botezului Domnului, fericita Sofia, luând cu sine mai mulţi creştini, au mers în temniţă la sfântul Climent, şi, rugându-se, Dumnezeu a dat somn greu străjerilor, — aşa că ea a putut lua de-acolo pe sfântul său fiu — şi cu toţii au mers la bisericuţa din peşteră, — unde Climent a săvârşit dumnezeiasca Liturghie şi s-au împărtăşit toţi cu sfântele Taine.
Pe urmă, Climent episcopul a grăit poporului, spunând că degrabă va fi dat morţii, şi sfătuindu-i:
— Nu vă temeţi, fraţilor, că nimeni din voi nu va pieri. Îmi voi pune sufletul pentru arhiereul cel mare Christos, care şi-a pus şi El sufletul pentru noi.
A prorocit apoi că asuprirea va înceta şi dreapta credinţă va înflori, acoperind şi gonind închinarea la idoli, pentru că cerescul împărat va ridica pe pământ un împărat care, luminându-se cu sfântul Botez, va ridica o Romă nouă şi va răsădi pretutindeni dreapta credinţă.
Aflând dregătorul acestea, a luat cu sine ostaşi şi a mers, în altă zi de slujbă, la bisericuţa din peşteră. Şi aflând acolo pe Ciment în sfânta Liturghie, a răzbit până la altar şi acolo, cu mare cruzime, i-a tăiat capul. Sângele sfântului martir s-a împrăştiat peste tot altarul. Şi tot aşa a făcut cu cei doi diaconi care slujeau: Cristofor şi Hariton.
Fericita Sofia a luat cu mare grijă şi dragoste trupul sfântului Climent şi l-a îngropat după cuviinţă tot în peşteră, alături de Agatanghel, cel cu care pătimise dimpreună.
Şi aşa au ridicat la Domnul cei care cu atâta dragoste şi cu nebiruită dragoste au suferit pentru Domnul şi Mântuitorul Iisus Christos.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I

Share000

Tags: a Sfântului mucenic Agatanghel şi a celor împreună cu dânşii - 23 ianuarie, Biserica Sf. Voievozi Savinesti, Centrul de Servicii Sociale Samariteanul Milostiv, Centrul Social „Popasul Iubirii Milostive” Săvineşti, Dumnezeu, Ed. Artemis, episcopul Ankirei, Fundaţia Solidaritate şi Speranţă filiala Săvineşti, Parintele Munteanu Petru, Pr. Petru Munteanu, preot Petru Munteanu, Viaţa şi pătimirea Sfântului mucenic Climent, Viețile Sfinților, vol. I